Incestul este redenumit „Atracție sexuală genetică” și promovat de revistele cosmopolite – primul pas către normalizarea acestuia

Mai mulți oameni s-au simțit, pe bună dreptate, șocați de încercarea revistei Cosmopolitan de a transforma incestul într-un act romantic. Articolul „Cum este să te îndrăgostești de fratele tău” spune povestea lui Melissa și Brian, frate și soră de mult înstrăinați unul de celălalt care s-au regăsit ca adulți și au început o relație sexuală aproape imediat. Brian și-a părăsit soția pentru asta. Melissa a „rămas” cu soțul ei în timpul aventurii cu fratele.

Iubăreții incestuoși pretind că au o „conexiune”. Se iubesc – și, așa cum știm, love is love is love. ei insistă că ceea ce fac nu este incest; mai degrabă este expresia a ceva numit „Atracție sexuală genetică” (ASG). Este o întreagă comunitate de asemenea persoane și, așa cum știm deja, atunci când oamenii se organizează în jurul unei anumite forme de sexualitate deviantă și o denumesc „comunitate”, normalizarea este aproape completă.

Dacă ASG sună familiar, poate vă aduceți aminte de o știre de anul trecut despre o mamă și un fiu care se îndrăgostesc nebunește după ce au stat aproape toată viața separați. Sau poate altă știre despre o adolescentă care intenționează să se mărite cu propriul tată. Toate oferă aceeași justificare ca și Melissa și Brian, care la rândul lor oferă aceeași justificare pe care tabăra LGBT ne-o aruncă în față de mulți ani.

Campania pentru normalizarea incestului (pardon, a „atracției sexuale genetice”) este în plină desfășurare. Dar vă rugăm nu îi spuneți „pantă alunecoasă”. Nu există nicio pantă. Nu mai există. Suntem la capătul ei. Inventarea „căsătoriei” între persoane de același sex și transformarea transgender-ismului în subiect mainstream nu au fost simple opriri care au precedat incestul, poligamia, pedofilia. Dimpotrivă: acestea lucruri s-au întâmplat când deja eram la fundul gropii. Acestea nu sunt noi frontiere. Frontierele au fost deja traversate; doar că n-am observat când.

A spune că incestul este sub „căsătoria gay” pe o pantă culturală e ca și cum am spune că eutanasia este sub avort. Nu; avortul este cel mai rău lucru. Cu el am început. Poate fi mai acceptat social decât eutanasia, dar asta doar pentru că agenții Culturii Morții au sărit peste acest obstacol pentru a ținti direct premiul cel mare. Acum, că l-au câștigat, nu au nicio problemă să se întoarcă și să facă și pașii pe care i-au sărit. Avortul este mai puțin o pantă și mai mult o fundație. Pe această fundație ocultiștii morții își pot construi restul structurii.

Același lucru se întâmplă în domeniul mariajului și al sexualității. Cu „căsătoria” unisex, Stânga a demolat instituția maritală și a reconstruit-o sub o formă străină pe care lumea n-a mai văzut-o niciodată. Ei au stabilit unic regulă: dacă doi oameni (sau trei sau oricâți) „se iubesc” atunci trebuie să fie acceptați, celebrați în căsătorie”. Căsătoria nu are nimic de a face cu procrearea și nimic cu angajamentele spirituale luate în fața lui Dumnezeu. Acesta a fost țelul suprem. Prin atingerea lui, ei deja au obținut incestul, poligamia și pedofilia. Fundația pentru toate acestea a fost pusă dintr-o dată.

Dacă ar fi fost să cădem pe o pantă abruptă, normalizarea a incestului ar fi trebuit să fie primul stop, înainte de punctul final al pervertirii instituției umane esențiale a căsătoriei. Nu au nevoie să argumenteze pentru incest dacă au reușit să oblitereze căsătoria însăși. Conservatorii naivi au crezut că pot preda căsătoria și trasa linia în altă parte. „Niciun pas mai departe!” au strigat ei ca proștii, fără să înțeleagă că renunțarea la căsătorie a însemnat renunțarea la dreptul de mai trasa noi linii, oriunde. Căsătoria a fost linia finală. Capitala abandonată în mâinile inamicului.

Mai ales este absurd modul în care conservatorii se tem că poligamia va fi următorul pas. Și de ce nu? Poligamia este rea, dar cu siguranță nu atât de rea ca ceea ce găsim deja acceptabil în cultura noastră. Mariajul poligam poate încă să fie fertil cel puțin, și există anumite precedente istorice pentru acesta. A numi „căsătoria” unisex o poartă de intrare a poligamiei este ca și cum ai spune că heroina intravenoasă va fi urmată de „iarbă”. Să lăsăm poligamiștii să se alăture petrecerii, deci. obiecțiile noastre la ei nu mai au niciun sens. În plus, mulți dintre noi deja practicăm poligamia de decenii. Cel puțin partizanii căsătoriei poligame sunt mai buni pentru că sunt onești în legătură cu ceea ce fac.

Ea ca și cum ai reacționa cu oroare pentru că soțul tău se uită la pornografie, deși chiar tu i-ai permis aventuri extraconjugale. Pornografia este parte din pachetul adulterului, și nici nu este cea mai rea. Cele mai multe femei care fac greșeala oribilă de a slăbi regulile monogamiei la un anumit moment vor începe prin a permite pornografia în viața lor de cuplu. Apoi, când soțul începe să aibă aventuri amoroase, așa cum de altfel e și foarte probabil, ele vor spune că se află „pe o pantă alunecoasă”. El, soțul, a alunecat de la rău la mai rău. De la iarbă la heroină. Dar dacă permiți să înceapă cu ce este cel mai rău dintre toate, răul cel mai mic e deja mult în spatele vostru.

Iată-ne, deci, retrăgându-ne cu oroare din fața formelor de perversiune pe care implicit le-am invitat în mainstream în urmă cu ani, preocupați că ar putea urma ceva mai puțin rău decât ceea ce deja am învățat să acceptăm. Ce tip de deviații ar putea fi mai rele decât cele pe care cultura noastră le-a celebrat deja? Poate necrofilia, bestialitatea? Poate atunci când oamenii vor începe să se căsătorească cu păpuși gonflabile?