Amerindienii au fost primii locuitori ai continentului Nord-American. De-a lungul timpului, au fost lăsaţi fără pământuri, măcelăriţi, umiliţi şi marginalizaţi. Se presupune că, dintr-o populaţie de 60 de milioane de amerindieni, înaintea sosirii lui Columb, au mai rămas puţin peste 2 milioane.
Primii locuitori ai continentului nord-american au fost cei reprezentaţi de populaţiile ameridiene, cunoscuţi drept „indieni” sau „pieile roşii”.
Împărţiţi în numeroase neamuri şi triburi, cu civilizaţii şi culturii diferite sau asemănătoare în funcţie de zona ocupată de-a lungul vastului teritoriu continental, amerindienii au fost cei care au dominat teritoriul de astăzi al Statelor Unite, Canadei şi unei zone a Mexicului. Aceşti ameridieni au fost descoperiţi de europeni, odată cu întregul continent pe care-l ocupau.
Au intrat în contact cu vikingii, englezii, francezii, olandezii şi chiar spaniolii. De-a lungul secolelor însă coloniştii, iniţial ajutaţi să supravieţuiască de triburile paşnice de pe coasta de est, au ajuns să-i deposedeze de pământuri pe aceşti băştinaşi, să-i ucidă şi să-i decimeze cu boli pentru care ameridienii nu aveau niciun fel de imunitate. Mai apoi odată cu obţinerea independenţei coloniilor americane şi constituirea Statelor Unite, masacrul îndreptat împotriva indienilor a continuat. Fie prin intemerdiul armelor, dar şi al înfometării, epuizării şi dezrădăcinării.
S-a avansat ideea că pe continentul nord-american înainte de 1492, momentul debarcării lui Columb în insulele Americii Centrale, populaţia Americii de Nord, formată din triburi ameridiene se ridica la 60 de milioane de persoane. Astăzi mai sunt doar 2.7 milioane. Tocmai de aceea mulţi specialişti şi activişti spun că ceea ce s-a întâmplat cu ameridienii a fost un veritabil genocid.
Războaiele noilor veniţi cu băştinaşii
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai precis până la obţinerea independenţei coloniilor americane şi constituirea Statelor Unite, nu a existat o politică organizată de jefuire şi exterminare a amerindienilor. Au existat însă lupte cu nativii, războaie sângeroase pentru pământ,bogăţii şi de multe şi în numele religiei.
„Pielile roşii” cu tatuaje şi vopsele războinice erau asimilaţi de mulţi colonişti puritani drept „diavolul pe pământ”. Odată cu primii preşedinţi americani şi valul de imigranţi veniţi din Europa pentru a începe o nouă viaţă pe continentul american, în numele „civilizaţiei” a început masacrarea indienilor. În special erau vizate teritoriile cu resurse aurifere sau bune pentru alte exploatări profitabile.
Ameridienii care refuzau să plece, erau ucişi sau „deportaţi”. Această perioadă a fost precedată de o serie de războaie între ameridienii de pe coasta de est şi trupele noului stat colonial, Statele Unite. Propriu-zis în 1779, noul preşedinte George Washington dorea să-i pedepsească pe irochezi, foşti aliaţi ai Imperiului Britanic pentru raidurile făcute împotriva coloniilor americane. Atacaţi prin suprindere irochezii au fugit abandonându-şi pământurile.
Şeful de trib Old Smoke a explicat mai târziu că „am pierdut pământurile noastre, dar am făcut acest lucru pentru a ne salva femeile şi copiii”. Şeful de trib de altfel avusese dreptate. Armatele continentale au distrus toate recoltele, au ars satele şi au executat bărbaţi, femei şi copiii, prinşi în timpul evacuării. Totodată alte mii au murit în exil din cauza epuizării şi a foametei. Se presupune că 15 % din această populaţie a fost decimată de armată, boli şi foamete. Era însă doar începutul unui lung şir de masacre îndreptat împotriva băştinaşilor. Sute de sate şi oraşe amerindiene au fost arse şi distruse de trupele americane în perioada 1770 şi 1815 pe un teritoriu vast cuprinzând New York, Pennsylvania, Ohio, Indiana, Illinois, Tennessee, Virginia, Carolina, Georgia, Alabama, şi Florida.
De cele mai multe ori ameridienii răspundeau acestor atacuri, organizând raiduri asupra oraşelor sau aşezărilor coloniştilor.Tot ce-şi dorea de fapt noul stat erau pământurile nativilor şi resursele care se aflau pe aceste pământuri. Doreau să scape de ei pentru a beneficia la discreţie de păduri, râuri,lacuri,minerale,păşuni şi pământuri pentru agricultură. Amerindienii le stăteau în cale şi trebuiau să găsească o cale de-a îndepărta.
Exterminarea, o politică de stat
În anul 1830, înlăturarea amerindienilor a devenit politică oficială a Statelor Unite. Mai precis în acest an a fost adoptat „Indian Removal Act”, prin intemediul căruia „pieile roşii” care locuiau la est de Missipi trebuiau „deportatate” într-un „teritoriu indian”, adică o enclavă sau rezervaţie în statele de astăzi Kansas şi Oklahoma. Această deportare ordonată de preşedintele american Andrew Jackson trebuia făcută „pe cale diplomatică sau prin forţă”.
În urma acestei decizii o mulţime de triburi de pe coasta de est au fost mutate cu forţa în „rezervaţie”. A fost un adevărat dezastru pentru amerindieni. Trimişi într-un teritoriu pe care nu-l cunoşteau, obligaţi să ducă un trai care nu era familiar lor şi mai ales fără hrană, pe distanţe lungi în marşuri ucigătoare, zeci de mii de „piei roşii” şi-au pierdut viaţa.
„Luând în considerare cele trei mari naţiuni indiene de la est de Mississippi, Choctaws, Creeks, şi Cherokees fiecare cu câte o populaţie de 20.000 de oameni. În timpul deportării din 1830, au murit 2.000 Choctaws, 4.500 Creeks şi 5.000 Cherokees. Majoritatea din cauza bolilor, foametei, epuizării şi demoralizării”, scria Brenden Rensink specialist la University of Nebraska – Lincoln în lucrarea sa Genocide of Native Americans: Historical Facts and Historiographic Debates.
Acest exil forţat al amerindienilor a fost numit „drumul lacrimilor”, o umilinţă totală a nativilor americani, ţinuţi într-un fel de tabere de tranzit şi apoi trimişi în teritorii în care nu se puteau adapta şi hrăni. Succesorul lui Andrew Jackson, preşedintele american Martin van Buren va iniţia la rândul său o campanie dură împotriva „pieilor roşii”. Acesta va deporta cu intervenţia brutală a armatei, în alte rezervaţii, peste 45.000 de amerindieni.
Deportările s-au soldat cu încă peste 4000 de victime. În 1851, guvernatorul Californiei Peter Burnett a iniţiat un adevărat război de exterminare împotriva amerindienilor declarând că nu se va opri până când „rasa indiana va dispărea”. Succesorul său John McDougal, a continuat aceasstă politică ducând la exterminarea a numeroase triburi.
„În anii următori, Idienii Yuki din Nordul Californiei care locuiau Valea Rotundă, au fost decimaţi de o astfel de politică, pierzând zeci de mii de indivizi din totalul populaţiei.”, preciza aceleaşi Brenden Rensink.
Totodată a apărut şi acel slogan în rândul populaţiei, o glumă cinică , „un indian bun este un indian mort”. În spiritul acestei ideei, au fost ucişi mii de indieni Soshoni, Cheyenne sau Sioux. În 1877, generalul Oliver Otis Howard era însărcinat cu deportarea indienilor Nez Perce din zona Washington. Acesta de altfel declara că va ordona uciderea amerindienilor „oricând şi oriunde vor fi găsiţi”. Generalul îi va urmări pe aceşti indieni până la graniţa cu Canada, într-un marş forţat de peste 2000 de kilometri. Bătrânii, femeile şi copiii au murit pe capete. Războinicii care încercau orice formă de opoziţie erau ucişi pe loc
Din 6000 de indieni Nez Perce, au mai ajuns în viaţă la destinaţie doar o treime. Totodată sunt cunoscute două masacre importante îndreptate împotriva populaţiei native. În primul rând este vorba despre masacrul de la Sand Creek din 1864.
„În dimineaţa zilei de 29 noiembrie 1864, Divizia a III a de Cavalerie din Colorado sub comanda colonelului John M. Chivington a atacat tabăra şefului indienilor Cheyenne, Ceainic Negru. Indienii au fost suprinşi în timpul somnului. În urmă au rămas un număr mare de cavadre de bărbaţi neînarmaţi, femei şi copii. Trupurile lor erau mutilate de oamenii lui Chivington. Acest eveniment îngrozitor a primit o atenţie considerabilă din partea specialiştilor, mai ales datorită declaraţiilor făcute înainte de acest atac. Autorizând regimentul de cavalerie al lui Chivington pentru turul său de forţă, guvernatorul din Colorado John Evans i-a ordonat să «ucidă şi să distrugă toţi inamicii ţării, oriunde vor fi găsiţi, toţi ca indienii ostili». Mai târziu a fost raportat faptul că Chivington şi-a exprimat dorinţa de a «ucide şi scalpa pe cei mici şi pe cei mari».”, se arată în Genocide of Native Americans: Historical Facts and Historiographic Debates.
Un alt masacru celebru îndreptat împotriva amerindienilor a avut loc în anul 1890 şi a rămas cunoscut drept masacrul de la Wounded Knee. Totul a început însă în anul 1876 atunci când liderii neamului sioux, Sitting Bull şi Crazy Horse s-au opus guvernului american care dorea mutarea acestora şi închiderea într-o rezervaţie. Căpeteniile sioux ştiau ce înseamnă acest exil dar şi dezrădăcinarea tribului. La toate acestea se adăuga umilinţa jefuirii de pământuri dar şi traiul într-o rezervaţie.
Generalul George Armostrong Custer a fost trimis cu Divizia a 7 a de Cavalerie a Statelor Unite să-i captureze pe cei doi şefi rebeli şi să-i deporteze cu forţa pe indieni în rezervaţie. Nu aveau însă să reuşească. O puternică confederaţie Sioux, Cherokee si Arapaho cu peste 9000 de războinici i-a prins pe soldaţi în ambuscadă în apropierea râului Little Bighorn din statul Montana. Cavaleriştii americani au fost omorâţi până la ultimul om.
A supravieţuit doar un cal din întreaga divizie. La 14 ani de la Little Big Horn, idienii Sioux nu au mai putut continua rezistenţa, mai ales în faţa armelor moderne şi a numărului mare de trupe. Tocmai de aceea fratele căpeteniei Sitting Bull, Şeful Bigfoot a aceeptat să plece împreună cu triburile sale în rezervaţie. Amerindienii care plecau în exil erau însoţiţi de o escortă de 500 de soldati din aceeasi Divizie a 7-a Cavalerie.
În locul numit Wounded Knee, soldaţii le-au cerut „pieilor roşii” să predea armele. Refuzul indienilor sioux a dus la măcel. Înarmaţi cu mitraliere Gatling şi tunuri cu foc rapid, soldaţii au masacrat aproape tot tribul. Au fost ucişi femei, copiii, bărbaţi, bătrâni. Au fost apoi aruncaţi într-o groapă comună, asta după ce cadavrele au zăcut două zile în zăpadă. În rapoartele oficiale, soldaţii s-ar fi apărat de un presupus atac al indienilor, iar culmea criminalii au primit şi „Medalia de Onoare”. Abia în 1970 istoricii americani au descoperit şi dezvăluit adevărul despre acest masacru.
Îmbolnăviţi, umilinţi, discriminaţi
Pe lângă gloanţele soldaţilor care au exterminat triburi întregi, moartea a venit pentru amerindieni şi de la bolile aduse de primii colonişti europeni. Thornton şi James Mooney spuneau de altfel la începutul secolului al XX-lea că printre principalele cauze ale scăderii dramatice a populaţiei amerindiene, sunt şi bolile aduse de europeni, printre care variolă, tuberculoză sau boli cu transmitere sexuală. Totodată războiul, depresia masivă provocată de mizerie şi deportări forţate, foametea au jucat un rol important.
Mai mult decât atât, începând cu secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, amerindienii au fost umiliţi şi s-a încercat dezrădăcinarea lor culturală. Propriu-zis copiii de indieni erau luaţi din familiile lor, obligaţi în şcoli religioase să-şi uite cultura, tradiţiile, formele religioase şi mai ales limba.
„Asimilarea ca politică implementată sub «General Allotment Act» era ultima versiune a metodei istorice de îndepărtare. Îi îndepărta pe Indienii Americani de pământurile nou dobândite, întrerupându-le eforturile lor iniţiale şi de succes pentru a-şi reînvia cultura prin noi strategii economice. Asimilarea totodată îi îndepărta pe aceşti oameni de valorile centrate pe familia tradiţională, introducându-i cu forţa într-o nou economie în care cele mai mare şanse de reuşită o aveau cei care îşi părăseau pământurile şi întorceau spatele familiilor”, scria Şeful Roy Crazy Horse în lucrarea The North American Genocide.
Discriminarea nativilor nord-americani a continuat decenii la rând iar şeful Roy Crazy Horse spune că poporul său a fost supus unui adevărat genocid.
„Dar s-a întâmplat aici. America de Nord a avut propriul său genocid îndreptat împotriva Primelor Popoare. Un genocid violent, devastator,eficient. A fost condus de un sentiment de superiotate rasial şi religios, iar premiul au fost resursele şi pământul.”, scria şeful Roy Crazy Horse.
Urmașii celor care au omorât indieni au mâinile pătate de sângele vărsat de părinții lor. Suntem totuși o țară bogată și râvnită de mulți. Ne cam plăcea când eram mici să ne jucăm de-a indienii !!!
Nu cunosc prea mult istoria Amerindienilor, dar din am citit aici au fost învinși pentru ca erau diverse triburi, sunt sigura ca dacă luptau uniți nu putea nimeni sa ii învingă, când au luptat uniți au învins, dar era prea tarziu. Asta se urmărește și aici, prin introducerea noilor culturi, eliminând Tradițiile, ca lumea sa nu lupte unita, in aceea zi România nu o sa mai existe.
Nu, asa-zisii amerindieni nu sunt primii locuitori ai Americii de Nord. In Texas si Arizona cand au ajuns europenii, apasii tocmai incheiasera un razboi sangeros cu un trib de oameni albi, inalti si cu par rosu, care le dadusera mult de furca vreme de sute de ani.