A FOST MIRCEA ELIADE UN RATACIT? Incinerat, ceremonie funerara la Capela Rockefeller, serviciul divin condus de un eretic. Asta a dorit in testament …

Mircea Eliade si desfrânatii hippy

Miscarea hippy (flower-power) din anii ’60 a fost propovăduitoarea libertătii sexuale („viata în comun”). Sexul exprimă viata trăită într-o deplină libertate, departe de tiparele conservatoare, totul mergând până la refuzul unei minime moralităti, spuneau acestia.
Fanii hippy din România aduc deseori în apărarea lor cuvintele lui Mircea Eliade (aflat la Chicago, unde era profesor titular la Catedra de Istoria Religiilor), care, la începutul anului 1968, fascinat de fenomenul hippy, atunci în mare vogă, îsi găseste timp pentru a discuta cu câteva zeci de tineri studenti adepti ai acestei miscării. Concluziile discutiilor cu acestia le notează în Jurnal, vol. I, în 26 ianuarie si 3 martie 1968: „Fac dragoste liberă, dar nici o promiscuitate ; nimic orgiastic, dimpotrivă, spun ei, nudismul fetelor si femeilor ajută camaraderia” .
O pledoarie pro-hippy găsim si în lucrarea sa Încercarea labirintului (carte-interviu), 1990. Aici autorul e mult mai vehement afirmând: „Eu protestez împotriva acelora care consideră că tendinta spre sexualitate si orgie a tinerilor hippy face parte din miscarea de eliberare sexuală ce are loc în întreaga lume. În cazul lor, e vorba mai ales de ceea ce s-ar putea numi nuditatea paradisiacă si unirea sexuală înteleasă ca ritual. Ei au descoperit sensul profund, religios al vietii. În urma acestei experiente, s-au descătusat de toate superstitiile religioase, filosofice si sociologice. Sunt liberi. Au regăsit dimensiunea sacralitătii cosmice, experientă de mult tăgăduită, de pe vremea Vechiului Testament” .
Ne vedem obligati a preciza că din punctul de vedere al învătăturii lui Hristos, desfrâul este încălcarea Poruncii a VII-a din Decalog : Să nu fii desfrânat (Iesirea 20, 14).
Cum să vedem în desfrâu „nici o promiscuitate”?
Adică nimic necuviincios, nimic imoral!
Despre acest mare păcat al desfrâului, Sf. Apostol Pavel spune: Fugiti de desfrânare ! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieste în însusi trupul său. Sau nu stiti că trupul vostru este templul al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveti de la Dumnezeu, si că voi nu sunteti ai vostri ? (I Corinteni 6, 18-19).
Mai precizăm aici că Mircea Eliade admira chiar si pe heroinomanul, bisexualul si satanistul Aleister Crowley . La Eliade admiratia se năstea atunci când întâlnea persoane care trăiau, redescopereau asa zise aspecte arhaice ale sacralitătii. Admiratiile lui Eliade nu tin de moralitate, deci nu sunt normative pentru viata crestină. Putem spune că avea un alt sistem axiologic, propriu nu crestinului, ci istoricului religiilor. Asa că poate nu gresim dacă dăm dreptate unui coleg de-al său de generatie care-l numeste „un fost credincios, un spirit religios fără religie” .

Teologia ortodoxă si Mircea Eliade

J.M. Velasco, cunoscut autor celor interesati de Istoria Religiilor, desi încearcă să aducă argumente în favoarea ortodoxiei lui Eliade un text de Jurnal, datat 1963, delimitează într-unul din eseurile sale Teologia de Istoria Religiilor spunând: „Mircea Eliade este istoric al religiilor. Opera sa nu este teologică si nu poate fi utilizată în scopuri apologetice de vreuna din confesiuni. De origine crestin ortodox, el este extraordinar de discret în aluziile la pozitia religioasă personală” . Pe de altă parte, „Thomas J.J. Altizer (Universitatea din Atlanta) afirmă că teologia actuală trece printr-o criză a cărei solutie nu e decât însusirea si asimilarea sacrului preconizată de Eliade” . Acelasi profesor citat de Ionel Jianu consideră că „religia crestină va muri (!!! n.n.) dacă va continua să rămână legată de o istorie si de o civilizatie pe cale de disparitie… M.E. este omul cel mai calificat pentru a initia teologia contemporană în misterul si realitatea lumii sacre” . După cum se observă în această privintă lucrurile nu sunt foarte lămurite existând păreri pro si contra folosului scrierilor stiintifice eliadesti din perspectivă teologică. Mai mult decât atât, profesorul Altizer avansează nebuneasca idee că Eliade e singurul în stare să „initieze” teologia crestină actuală!!
În Biserica noastră, după câte stim, singurul teolog care critică virulent opera marelui savant este Nichifor Crainic. Există o serie de trei articole publicate în epocă  (1963) ale teologului nostru la adresa lui Eliade, articole adunate acum prin grija lui # Mircea Handoca sub denumirea generică de Dosarul Eliade, care va număra, se pare, 25 de volume, din care au apărut abia sase. În aceste articole Nichifor Crainic îl numeste pe Eliade: „erudit în obscuritătile sibiline din descântecele tuturor babelor de pe glob”, „satelit al lui Nae Ionescu, astru fără lumină proprie”, „sexolog maniac”, „pornograf maniac”. Acelasi Nichifor Crainic afirmă despre Eliade: „M.E. nu are nici un aport personal. El e o prodigioasă aparitie livrescă. A devorat tot ce a găsit prin biblioteci despre superstitiile omenirii primitive si acest conglomerat îl trece în cărti proprii care fie că se numesc Istoria religiilor, Yoga, Mitul eternei reîntoarceri sau Făurari si alchimisti (aceasta din urmă lucrare având în editiile franceză si engleză ilustratii cu stranii reproduceri pornografice scoase din alchimia medievală); toate au acelasi continut acumulat si interpretat cu o perseverentă demonică în sensul unui sexualism universal. M. E. e un sexolog maniac. Maniac fiindcă este obsedat de una si aceeasi temă, fortificată mereu cu aberatii culese din superstitiile preistorice ale omenirii, pentru a clădi pe temeiul lor o vedenie pansexuală a universului. Aderând la această vedenie, el refuză să o numească primitivă, calificând-o mai prestigios cu termenul de arhaică” .
În acelasi articol Nichifor Crainic spune: „Pentru a-si demonstra această teză (anume că tot universul e rodul unui pansexualism, -freudism înainte de Freud- , care se reflectă ca arhetip cosmogonic în pansexualismul terestru) Mircea Eliade îngrămădeste cu o eruditie mai mult decât normală toate aberatiile erotomaniei culese care vorbesc despre practicile si riturile obscene chineze, hinduse, arabe, egiptene, eline si medieval-europene, însirate în milionimi de citate” . Marele nostru teolog e oripilat si de studiu compilat (#n. N. Crainic) despre yoga hindusă unde „e un capitol uluitor de detalii scabroase, în care cu o plăcere nestăpânită, dă lista numelor proprii în toate dialectele orientale ale organelor si actiunilor erotice naturale si mai ales contra firii… această nomenclatură anatomică de dictionar obscen nu dovedeste decât gustul morbid al autorului” . De altfel debutul literar al lui Eliade e un faimos eseu, „o confesiune sexuală de un cinism dezgustător” , e vorba de „Litanii pentru fecioară” (martie 1928), urmat de „Glorii pentru mascul” (aprilie 1928) apărute la Pământul din Botosani si reproduse sub titlul generic „Apologia virilitătii” în volumul omagial Eliadiana, Polirom, pp. 9-11 (n.n.).

Alte acuze de pornografie
S-au scris adevărate apologii la adresa literaturii eliadesti, dar si acuzele si criticile virulente au fost parcă la fel de numeroase si de justificate. Unii au trecut cu vederea scăpările si erotismul exagerat, se pare, fiind fascinati de eruditia tânărului Eliade. Dacă operele stiintifice au fost criticate pe motiv de pornografie, beletristicii lui Eliade i s-au adus mult mai multe critici. Romanul Isabel si apele diavolului (1930) a născut vii controverse, Serban Cioculescu se exprimă hâtru la adresa lui Isabel…: „Nu garantez moralitatea romanului său. De altfel cred că ideea moralitătii în artă nu se pune (!! n.n.). Ideea moralitătii ar putea fi pusă de spiritualistii mai mult sau mai putin mistici si ortodocsi de la Gândirea, de unde a purces M.E. Îi las să se adune în conciliu, laic, sau ecumenic, pentru a discuta, sub ocrotirea Sfântului Duh, despre ortodoxia acestui roman” . Nichifor Crainic numea romanul Isabel… „o apologie neobrăzată a pederastiei” . Nici marele critic literar G. Călinescu nu-i laudă acest prim roman. El spune: „romanul e pueril, totusi cu o notă de personalitate de pe acum fixată…Amestecul acesta de sexualitate si aspiratie la eruditie, de viată mondenă si esoterism încântă intelectul” . Romanul Maitreyi (1932), această carte de căpătâi a îndrăgostitilor de dragoste, a fost primit mult mai bine de critică. Perpessicius îl laudă. Serban Cioculescu de asemenea, însă tine să precizeze că: „…e o simfonie a dragostei trupesti, o Kamasutra sublimată, chintesentială” . Povestea e exotică si atât de caldă, de firească. Traditia hindusă nu îngăduie apropierea a doi îndrăgostiti apartinând unor lumi diferite, însă Eliade, exagerând si chiar inventând (îmbinând autobiografia cu „imaginatia”) va contura o imagine-mit a eroinei care însă o va defavoriza si-i va face mult rău. În romanul replică scris după 42 de ani de către Maitreyi Devi It does not die, apărut la noi cu titlul Dragostea nu moare, eroina neagă cu străsnicie întâlnirile nocturne din camera lui Mircea: „Cum m-ai putut compromite în fata lumii – cartea ta a ajuns la 20 de editii – asta e dragoste?” . Exegetul american al operei lui Eliade, Mac L. Ricketts, îi mărturiseste si el lui M. Handoca într-o convorbire că: „Maitreyi nu poate uita marea dragoste pe care a avut-o fată de el (de Eliade n.n.). Asta nu a împiedicat-o să fie nervoasă si foarte supărată din cauza unor pasaje compromitătoare din cartea lui Eliade” , lucru confirmat si de Chabu, sora mai mică a lui Maitreyi, care a dat prin 1990 un interviu Televiziunii Române.
În Întoarcerea din rai (1934), următorul roman, desi autorul nu renuntase la erotism, nu a mai făcut subiectul polemicilor atât de vehemente. El este considerat de G. Călinescu „un roman inexistent în planul creatiei fiind interesant doar ca document al unei mentalităti”. S. Cioculescu găseste de cuviintă să laude lucrarea – „foarte interesantă, vioaie, cerebrală”- , însă însiruie greselile de acord, confuziile de cuvinte si alte greseli de limbă.
Romanul Huliganii (1935) redeschide subiectul pornografiei eliadesti. G. Călinescu îi critică cu asprime „apucătura” afirmând că : „frecventa reprezentărilor lascive, uneori de tot puerile, strică seriozitatea operei, satisfăcând ieftin pe cititorul comun” . Tot astfel, ca si în Întoarcerea din rai, în Huliganii „eroii sunt munciti de sexualitate si metafizică: două stigmate proprii vârstei tinere de azi” afirma Perpessicius . Scandalul e în floare, „conservatorii s-au revoltat împotriva imoralitătii ei, în special împotriva descrierilor, considerate prea generoase, de scene erotice…” . Nuvela Domnisoara Christina (1936) avea să pună capac la toate. M. Eliade în această nuvelă vampirico-erotică descrie cu o lascivitate rară cum o fetită de 10 ani (diabolică si degenerată) seduce un bărbat cu care se va împreuna într-o scabroasă si perversă scenă sado-masochistă. George Călinescu, iesind parcă din linia criticilor anterioare, admiră justetea în parte a viziunii nuvelei, dar i se pare că „Egor se abandonează prea mult dezmierdărilor, Egor adică autorul. E un crunt incestuos aici, care sperie” . În Istoria… sa acelasi G. Călinescu afirmă că: „…în toate romanele lui M.E. eroul posedă pe toate femeile practicabile din familie. Lucrurile decurg cu o mare impuritate. E de ajuns a spune că nuvela e stăpânită de trei experiente sexuale: dorinta de împerechere cu o moartă, dorinta de împerechere cu un copil si dorinta de copulare cu o bolnavă (la accidentul calendaristic)” .
Mihail Sebastian, bunul său prieten, scria în Jurnal cum a fost boicotată, pe bună dreptate (n.n.), cartea Domnisoara Christina: „Mircea e revoltat, librarii îl persecută, …editorii îl lucrează, Ocneanu e ironic cu el, Misu de la Cartea Românească e perfid… Ciornei nu i-a pus cartea în vitrină, Alcalay a pus-o dar nu se vede, Cartea Românească îl sabotează” . Mai târziu, în 1968, în nuvela Pe strada Mântuleasa, scriere fantastică în care îmbină mitologicul cu politicul, va oripila din nou cititorii cu o scenă de orgie (sex în grup) dintre o femeie mare, uriasă si niste bieti ciobani, iar mai apoi aceeasi femeie este înfătisată de Mircea Eliade într-o scenă zoofilică alături de un taur… De altfel, femeia e privită ca un simplu mijloc de folosintă sexuală si repudiată cu un egoism dur, în mai toate scrierile sale, exceptie făcând Maitreyi – avea să spună Călinescu.
Mă opresc aici cu exemplificările si asa prea numeroase, făcute însă spre lămurirea tinerilor lui fani si profani care poate ar fi crezut că „scenele” sunt doar întâmplătoare si nu o constantă a operei eliadesti. Valurile făcute în jurul său au dus la destituirea sa (în 1937) din functia de asistent universitar onorific pe care o avea pe lângă Nae Ionescu pe motiv de „pornografie literară”. Prietenii apropiati au găsit că destituirea e nedreaptă, că miroase a răzbunare si i-au luat apărarea (Constantin Noica, Emil Cioran, Arsavir Acterian, chiar si Alexandru Mironescu).
Sper să-mi fie iertată „obrăznicia juvenilă”, dar „mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul” sau parafrazând „Mi-e drag Eliade, dar lui Hristos vreau să-mi închin viata”. Multe putem cunoaste, dar nu toate ne sunt de folos. Sunt lucruri detestabile din perspectivă crestină în scrierile eliadesti si le-am numit în mare parte aici, dar si lucruri de admirat: interesantele articole si conferinte radiofonice despre Ortodoxie , nuvela O fotografie veche de 14 ani -„textul poate cel mai profund credincios si ortodox scris vreodată în limba română” , excelentul studiu „Comentariu la Legenda Mesterului Manole” etc.
Avem de învătat de la M.E. vointa dârză, efortul urias, severa disciplină a muncii… Să nu facem însă din opera lui Eliade ce nu e… Opera sa are o mare însemnătate în cultura noastră si în cultura lumii, dar să-l admirăm pe savant pentru ce e, nu pentru ce nu e. Eliade nu trebuie luat ca reper în ceea ce priveste moralitatea. Eliade e mare, e vast, dar nu e mântuitor. Si când mă gândesc că un pseudo-isihast, Vasile Andru, cerea în urmă cu ceva ani canonizarea ca sfânt a marelui savant …
Să avem totusi discernământ…

Cititi va rog si:

Aleister Crowley si REVOLUTIA SATANISTA (rock, sexualitate, droguri) – video si completari necesare