Să teologhisească puţini! Dacă vreunuia dintre aprinşii şi zeloşii propovăduitori îi pare că are harul lui Moise, să înainteze… Şi să intre precum acela în nor, în norul adevărului. Cine se crede în stare, să meargă şi să vorbească cu Dumnezeu!
” (…) La sfârşitul unor asemenea cuvântări, obştea din biserica Anastasiei era liniştită şi senină. Se bucura Grigorie; îl slăvea pe Dumnezeu. Insă lucrurile nu erau aşa de uşoare. Aceeaşi obşte avea şi viermele împărţirii. De ani de zile lipsea profunda cultură duhovnicească şi cateheza adevărată. Chiar şi pentru cei ce erau încă ortodocşi. Chiar şi pentru cei ce acum se simţeau străpunşi de cuvintele lui Grigorie; şi aceştia se arătau nestatornici. Fiecare o ţinea pe-a lui. I se părea că ceea ce crede el este corect şi cădeau în extreme. Işi făcea ceata lui şi îi învinuia pe ceilalţi de cacodoxie şi erezie.
Să le acordăm însă şi circumstanţe atenuante: multe puncte din învăţătura Bisericii nu erau pe atunci lămurite. Aşa că, o dată ce arianismul îi umpluse pe toţi de îndrăzneală şi încăpăţânare, toţi se credeau în stare să teologhisească. Tuturor li se părea că sunt capabili să vorbească despre marile teme ale credinţei, ale adevărului.
Mentalitatea aceasta adusese cu sine două lucruri rele: Dispăruse ordinea şi respectul în sânul Bisericii, de vreme ce tuturor li se părea că pot vorbi despre orice. Erau susţinute păreri dintre cele mai ciudate şi greşite, de vreme ce oameni nepregătiţi îşi dădeau cu părerea despre lucrurile sfinte şi anevoioase.
Grigorie vedea toate acestea şi se amăra. Dacă ar fi avut împuternicirea s-o facă, ceva ar fi făcut, cu enciclice şi porunci, însă nu o avea. Ii rămăsese deci doar rugăciunea şi cuvântul, puterea de convingere.
Astfel, în 379, înaintea Paştilor, care cădea în acel an pe 21 aprilie, vorbea adesea despre tema dihoniei, a păcii şi a bunei rânduieli. Toţi trebuie să se liniştească, să-şi mărturisească credinţa şi să se roage; dar doar câtorva le este potrivit să teologhisească. Doar cei ce au darul acesta, care au primit de la Biserică slujirea aceasta.
– Iată, deci, unde ne-a dus dihonia. Ne-am împărţit într-o mie de părţi. Aşa că ne-am slăbănogit şi păgânilor nici nu le mai pasă de noi. Gândiţi-vă, fraţilor, că odinioară – cu un veac-două în urmă – erau puţini creştini, să-i numeri pe degete, însă uniţi şi împăcaţi. Şi aceia puţini au biruit pe-atunci lumea. Acum suntem mulţi, dar ne-am făcut de râsul lumii. Asta face dihonia: se bate creştin cu creştin, ca duşmanii. Ne pierdem pe noi înşine, singuri, n-avem nevoie de duşmani. Ne văd păgânii şi-şi freacă mâinile de bucurie.
Cei mai aprinşi s-au împotrivit vorbitorului:
– Şi noi de ce să tăcem? Pentru ce? Nu suntem membri ai Bisericii? Nu ne doare şi pe noi de dreapta credinţă?
Ce să le mai zică Grigorie? Cum să-i convingă că nu toţi sunt puşi să teologhisească? Cum să schimbe această mentalitate greşită pe care o sădise arianismul? Şi mai ales excesele acestea de zel!
A luat lucrurile de la început. Incet. Le-a spus că în lume există o ordine; la fel şi în cer. Că Dumnezeu a dat felurite harisme şi Biserica ţine seama de acestea. Harismele desemnează ordinea în sânul Bisericii. De pildă, preotul are harisma şi îndatorirea de a păstori, de a călăuzi, pe când mireanul este păstorit şi este călăuzit.
Unul l-a întrerupt şi i-a amintit că Pavel vorbeşte despre harisme multe, pentru toţi. Atunci Grigorie a devenit mai clar, dar şi mai tranşant:
– Da, Pavel vorbeşte de harisma proorociei, învăţăturii şi a ştiinţei. Dumnezeu le dă unora puterea înţelepciunii şi a vederii, altora ştiinţă şi descoperiri, altora puterea facerii de minuni, altora altele. Insă nu-mi vorbiţi prea mult despre harisme. Nu te duce cu sacul mare la pomul lăudat. Cinci vorbe să spun şi-mi vine greu. Nu vă duce mintea să vedeţi cât de rar este dat să aibă cineva harisme… Toată viaţa m-am ostenit cu acestea şi ştiu din proprie experienţă. Ceea ce cu siguranţă vă pot spune este că e mare lucru este să vorbească cineva pentru Dumnezeu. Şi încă: primejdios lucru să-i înveţi pe ceilalţi, în vreme ce neprimejdios este să înveţi de la altul. Lăsaţi, aşadar, cele mari şi apucaţi calea cea sigură. Inchinaţi-vă nevoinţei şi pocăinţei. Rugaţi-vă să vă dea Dumnezeu pocăinţă. Aplecaţi-vă cu răbdare spre studiu… Aşa veţi trăi mai adânc adevărul. Şi o să vă izbăviţi de-atâta îndrăzneală şi zelotism şi o să stăpânească smerenia în inimile voastre.
– Da să nu vorbim deloc? – i-au replicat. Să nu suflăm o vorbă?…
– Nici chiar aşa, adăugă Grigorie. Să vorbiţi, însă spre a mărturisi credinţa. Să arătaţi pretutindeni, şi prin cuvinte, credinţa Bisericii. Tot ceea ce până acum învaţă şi cugetă Biserica. Şi, întâi de toate, să aveţi numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inima voastră.
– Şi teologie – nimic? – se auzi o voce.
– Lăsaţi-o, fraţilor. Frică şi cutremur este teologia. Şi totodată frumuseţe negrăită şi copleşitoare. Cine e însă în stare de ea? Cine-i cel ce are putere şi har să ajungă la „frumuseţea tăinuită”, la adevărul ce se ascunde sub litera Scripturii, dedesubtul celui ce-l ştiţi cu toţii? Nu pricepeţi? Trebuie să te faci lumină ca să vezi prisosul de lumină. Iar cel nepregătit pentru asemenea lucruri se va întuneca cu desăvârşire înaintea luminii dumnezeieşti. Iată de ce şi eu o ocolesc şi mă mulţumesc cu ceea ce ştim până acum din Tradiţie. Nu din trândăvie, cum mă învinovăţesc mulţi dintre voi, ci de frică şi de cutremur şi din sfială şi respect faţă de adevăr. Aşadar, dacă vreunuia dintre aprinşii şi zeloşii propovăduitori îi pare că are harul lui Moise, să înainteze… Şi să intre precum acela în nor, în norul adevărului. Cine se crede în stare, să meargă şi să vorbească cu Dumnezeu!
Chiar şi celor mai înflăcăraţi ascultători le-a pierit zelul. S-au potolit. Au priceput că, după cum le spusese Grigorie, nu toţi sunt Moise, ci sunt simpli oameni şi trebuie să rămână jos, la poalele muntelui teologiei, mărturisindu-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu şi ascultând de păstorii şi învăţătorii lor.
Le-a mai spus şi un alt lucru de luat în seamă pentru sporire duhovnicească:
– Smerit nu-i cel ce-şi mărturiseşte micimea, ci cel ce mărturiseşte că puţine ştie despre Dumnezeu, cel ce puţin şi vorbeşte despre Dumnezeu.
Nu auziseră bieţii oameni până atunci asemenea cuvinte; au fost impresionaţi. Era adevărat că mulţi, pe cât de lesne ziceau că-s păcătoşi, pe-atât de lesne vorbeau despre Dumnezeu. Din rătăcirea aceasta se chinuia Grigorie să-i izbăvească, stăruind şi zicându-le că, pentru teologie, afară de curăţie şi rugăciune, e nevoie şi de multă ştiinţă, de mult studiu. E nevoie de ştiinţa celor dumnezeieşti, dar şi de ştiinţa celor omeneşti; de înţelepciunea dumnezeiască, dar şi de cea omenească.
Toţi câţi nesocotesc acestea se aseamănă celor ce vor să zidească un turn fără să aibă din ce, celor ce merg să înoate în larg fără a şti să înoate. Or să se facă de râs, or să se înece. Or să-şi piardă şi credinţa pe care o au”.
-Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RĂNIT – Viața Sfântului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, București, 2002