Categoria esențial: DRACI ca ÎNGERI DE LUMINĂ. Cum S-AU ÎNCHINAT unii călugări DIAVOLULUI și apoi au “PROFEȚIT”. Și ceva despre cum “CITESC” DRACII GÂNDURILE

Am mai postat acum cativa ani pe tema asta, dar cred ca-i bine sa reluam. Cu atat mai mult cu cat pe an ce trece ne apropiem mai tare de vremurile cand antihristul isi va face de cap, ca atare pe an ce trece dracii produc din ce in ce mai multa sminteala.

Sfantul Ignatie Briancianinov:

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.

Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacuviosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17 ianuarie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).

Preacuviosului Macarie cel Mare, contemporanul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salasluiasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa fie locuit de o multime de asceti. (Pateric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele imparatesti, el a rugat pe Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: „Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui”. Arsenie s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-l povatui pe calea mantuirii, si a auzit iarasi glas: „Arsenie ! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile nepacatuirii” (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost chemata la a pustnici in pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).

Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru acest fel de vietuire, cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pentru pustnicie. „Ascultarea adevarata, facuta cu intelegere”, spune Sfantul Ioan Scararul, „pot sa o strabata nu multi si anume aceia care au dobandit mangaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte” (Cuvantul 4, cap.l20). „Linistirea pierde pe cei neincercati” (Cuvantul 27, cap.5). Zavoratii si pustnicii au cazut adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia lor, iar nu chemati de Dumnezeu.

In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: „Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: „Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.

Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scri¬itorul Scarii: „Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-1 ridice ! Iar „acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor”, a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu 1-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-1 tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: „Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie”. Monahul a raspuns: „Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?” Diavolul a intors cuvant: „Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si pri¬vegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?” Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete l-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.

Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-l, i se arata in chip de inger, i-a spus: „Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa mearga acolo si sa-si ia ce este al lui”. Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus: „Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si cealalta. Nu te intrista ! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pen¬tru mine ! „. Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El 1-a proslavit pe monah in tot tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire. In a doua zi a celei de-a doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis: „Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta, in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de privelistea negraitei frumuseti a Domnului”. Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavoratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-a zis: „Frate ! Mergi de spune egumenului sa vina incoace”. Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: „Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit sa vin incoace ?” Acesta a raspuns: „Ce-ti voi rasplati tie, parinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru nevrednicia mea !”. Egumenul a zis: „Ce bine ti-am facut eu tie ?” Monahul zise: „Cu adevarat, parinte, prin mijlocirea ta eu m-am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlocirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreunavorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stravederii si al proorociei !”. Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: „Nefericitule ! Oare tu vezi ingeri ? Oare tu te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa nu te amageasca demonii”. Spunand egumenul acestea, fratele i-a intors cuvarit astfel: „Nu spune aceasta, cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu cu mine in slava cereasca”. Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas amenintator: „Esti amagit de demon, nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au venit, sa-mi spui”. Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit ceasul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta i-a vazut pe demoni venind si a zis: „Au venit, parinte”. Atunci egumenul 1-a imbratisat si a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna stapanire pe el”. Pe cand egumenul spunea acestea, dracii 1-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-1 traga, silindu-se sa-1 smulga din imbrati¬sarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Acestia, smulgand mantia de pe cel inselat, au pierit. Mantia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere. Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci, batranul i-a zis celui iselat: „Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut demonii cu mantia ta ? Asa hotarasera sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul,.Si sa-ti dea drumul jos, ca sa te sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit.” Egumenul i-a cherriat pe monahi, le-a poruncit sa aduca scara, 1-a scos pe inselat din pestera in manastire si l-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip 1-a mantuit el pe fratele” (Prolog, 9 ianuarie).

In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacuviosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pecerska. Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosului Isaachie, traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se nevoia trupeste cu mare asprime; nazuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavora intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa, iar aceasta hrana saracacioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu neputinta sa nu puna pret pe nevointa in sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se intemeiaza pe starea lui launtrica. „Daca omul insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, „nu da pricina satanei sa-l supuna inrauririi, satana, nu poate nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila ” (Cuvantul 4, cap. 2).

Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat ceilalti; demonii l-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care l-au muncit prin saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce l-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zavoratului, a venit la el cu hrana obisnuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si l-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama ca mai traieste inca, l-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic, insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo l-au dus abia-abia si numai cu sila; incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a sfinteniei.

Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacuviosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta. Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-l blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul – pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon l-a oprit, spunandu-i: „Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu l-ar fi mantuit, pentru rugaciunile Preacuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie”. Nichita a raspuns: „Eu nu ma voi lasa nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-l rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul, care savarseste pana acum multe minuni”. Egumenul a zis iarasi: „Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti poruncesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta”. Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, petrecand acolo si rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in sinea sa: „Daca acesta n-ar fi fost inger, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireasma a Sfantului Duh”. Dupa aceea, Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: „Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe Tine”. Atunci s-a facut catre el glas: „Esti tanar ! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi”. Zavoratul a raspuns cu lacrimi: „Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inselare, caci egumenul m-a invatat sa nu iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti”. Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand putere asupra lui, a zis: „Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui”. Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: „De acuma nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta”. Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el si sa propavaduiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, incunostiintat fiind de catre demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.*

–––

* In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o multime de curiosi – Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de niste moscoviti, care au inceput sa-I laude pe „proorocul” lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-l despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci cand cei ce-l intrebasera au inceput sa-l zoreasca. el le-a zis: „Departe-i pana la Nercinsk ?” Ei au raspuns: „Mai mult de 6000 de verste”. „Apoi degraba ajungi acolo ?„ – a intors cuvant „proorocul”. Raspunsul lui a fost ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare in care acesta descria situatia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera roase de lanturi pana la sange”. „Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici !”- cu aceasta exclamatie si-au incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: „Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o legatura batatoare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ragaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat pamantesti cat si ceresti. Ivan Iakovlevici l-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a indestula slava desarta a „proorocului” si curiozitatea oamenilor trupesti care il intrebasera. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovnicesti, ca unul ce se tarase dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !”. Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-vederii sfinte, daruite de Dumnezeu, infatisam o intamplare vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, instiintandu-l pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu – Teodor, intai-statatorul manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind pe mal, au tras barca. „Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am raspuns: crede-ma ca nu are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis”. Nici nu mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la el, zambind. Eu i-am zis: „De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?” Teodor, intorcandu-se catre Pammon, zice: „Spune Patriarhului pricina rasului nostru”. Pammon a raspuns: „Tie ti se cuvine aceasta”. Atunci, Teodor a spus: „In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu: ,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi”. ( Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoarce, in taina, in intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala”. Asa s-au si intamplat toate” (Sancti Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).

–––

Astfel, l-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfatuindu-l a-l trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-l tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luareaminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-l cercetau sa-i pomeneasca vreun rand din Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii manastirii Pecerska din Kiev au priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi monahi sfinti, impodobiti cu daruri harice. Cu rugaciunile lor, ei l-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-l mai vada. Parintii l-au scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor inselarii dracesti, si abia l-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca, Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor Parinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea smerita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.

Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpezime de experientele vremurilor trecute. Inselarea astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca – este si acum o urmare statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul acestor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 1824-1825, in lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lumanararul lavrei, ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o viata ascetica (Monahul Ioanichie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsitul acestuia, el nu a rupt legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la el si un soldat din regimentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de curand din schisma rascolnicilor, fost, mai inainte, invatator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa, din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul acelei lumini – un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: „Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh; am venit sa te fac lacas al meu”. Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel, istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesatioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care si le putea ingadui devenisera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.

In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Sus-pomenitul tanar era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), si citea, cu binecuvantarea staretului, scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, ieroschimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk mai intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Optinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era slavit pentru nevointele sale monahul rasofor Serapion, care vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci si monahii – dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa trupeasca, iar in ce priveste pe cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei – il proslaveau pe Serapion, socotindu-l ca pilda de viata monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se calauzi dupa sfaturile ieroschimonahului Leonid.

In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion, caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data, noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-I ca Ioan Botezatorul i se aratase, poruncindu-i sa-i injunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. „Dar unde ti-e cutitul ?” l-a intrebat istetul si neinfricatul Antonie. „N-am cutit”, a raspuns inselatul. „Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit ?” – i-a intors cuvantul Antonie si l-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit sa-l trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.

Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind aceasta invoire, pune stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra omului, arata adevarul intocmai, atunci cand spune: „Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-I va trage pe el in latul lui” (Ps. 9, 30). „Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.

Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in chip tainic care nu le-a vazut si nu ti le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga… Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi”. Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).

Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: „Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu”. Sfantul, chibzuind in sine, si-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-l pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana”.

Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraznire celui ce i se aratase: „Diavole ! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri”. Diavolul a pierit fara intarziere, umpland chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).

Nu este cu putinta omului care se afla inca pe taramul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare duhovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte” (Cuvant despre legea duhovniceasca, cap.34).

Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-l in asa- numita inselare demonica. Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar a recunoscut in sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea sufleteasca si neadumbriti de har, ca pe acestia linistirea ii pierde.

Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan Proorocul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Serid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire). Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise celorlalti frati. Calugarii manastirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor insuflati de Dumnezeu, au aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-l pe acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul obstei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, 1-a adus la zavorare. (Raspunsurile 1-54).

Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita zavorarea erau si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se deosebea atat prin intelepciunea lumeasca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzestrarea de a calauzi pe alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar fi dorit-o el. „Linistirea”, i-au spus ei, „da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel, daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi ajutor; iar daca te vei tine deoparte de impreuna-patimire, voind sa intri in cele ce sunt mai presus de masura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici inauntru, . nici in afara, ci tine mijlocul, pricepand care este voia Domnului, „ca zilele rele sunt” (Efes.S, 16.- Raspunsul 311).

Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cunoaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai smerenie, iar in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator sa rabde cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel zavorat in chilie il aduce intr-asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme, toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma: „Mai bine nu m-as fi nascut” (Raspunsurile 312,313).

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarmaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti „parere” (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel de al 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita „parere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. In pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si altii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. „Atunci cand Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, „Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !

In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea – foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste – si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.

Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.

* La data scrierii acestei carti Sfantul Serafim, nu de multa vreme trecut la cele vesnice, nu era canonizat inca de Biserica pravoslavnica rusa, de aceea este numit doar „Fericit” de Sfantul Ignatie.

Iata acum si ce putem citi la http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie13.htm:

În luna iunie, în ziua a treisprezecea pomenirea Cuviosului Iacov, cel ce prin înşelăciune s-a închinat diavolului

Acest fericit Iacov, fiindcă a iubit pe Hristos, a urât lumea, şi a părăsit toată averea sa, fără a întrebuinţa ceva din aceasta. Însă după acestea, prin lucrarea urâtorului de om, diavolul, atâta s-a mândrit, încât a îndrăznit şi zicea: „Cine altul ştie mai bine decât mine mântuirea mea?” Pentru aceasta a întrebuinţat multe şi mari nevoinţe, însă fără întrebare de cei socotitori, după cum învaţă dumnezeieştii părinţi. Ci cu însăşi voia şi bună plăcerea sa, pentru aceasta a şi fost înşelat de către diavolul, căci venind la dânsul un înger viclean, adică un demon, prefăcut în chip de înger al luminii, i-a zis: „Curăţeşte-ţi chilia ta, şi să aprinzi candele şi făclii, şi să o afumi cu miruri şi tămâieri, bine împodobindu-te pe tine însuţi, pentru ca, plăcându-i nevoinţa ta, Hristos vine în noaptea aceasta pentru ca să-ţi dea multe daruri”. Iar nepriceputul Iacov, prin mândrie fiind înşelat, a făcut toate acestea. Şi aşa a venit la el anticrist cu mărire şi nălucire multă, la miezul nopţii. Iar Iacov deschizând uşa chiliei sale s-a închinat lui; iar diavolul lovind pe Iacov în frunte, după dumnezeiască iconomie, n-a stat, ci s-a întors înapoi şi a fugit. A doua zi, dimineaţa, Iacov plângând a mers la un bătrân; iar bătrânul mai înainte de a auzi de la Iacov vreun cuvânt, a zis către el: „Fugi de aicea, căci ai fost batjocorit de satana”. Deci după ce Iacov a plâns de ajuns şi s-a sfărâmat cu inima, atunci bătrânul certându-l mult şi sfătuindu-l, l-a trimis la viaţa de obşte, iar el ascultând, a mers la obşte şi a slujit la bucătărie şapte ani, cu multă smerenie şi ascultare; după aceea a şezut singur în chilie alţi şapte ani, lucrând lucrul mâinilor cu măsură, şi păzind canonul dat cu multă scumpătate. Şi aşa învăţând calea lui Dumnezeu cea fără amăgire, cu multă desluşire, s-a făcut făcător de minuni prea ales; şi aşa şi-a săvârşit viaţa sa, mutându-se către Domnul.

Conform Cu durere si dragoste pentru omul contemporan iata si ce spunea  Cuviosul Paisie Aghioritul:

– Parinte, aghiuta stie ce avem in inima noastra ?

– Asta ar mai lipsi, sa stie si inimile ! Numai Dumnezeu este cunoscator de inimi si numai oamenilor lui Dumnezeu le descopera uneori Dumnezeu – pentru binele nostru – ce avem in inimile noastre. Aghiuta stie vicleniile si rautatile ce le sadeste in madularele omului; nu stie gandurile noastre cele bune. Numai din experienta pricepe unele lucruri, dar si in acestea de cele mai multe ori greseste. Si daca Dumnezeu n-ar ingadui sa le priceapa nici pe acestea, mereu ar gresi in toate, deoarece diavolul este intunecat; vizibilitate zero !!! Nu stie de pilda, un gand bun de al nostru. Daca am vreun gand rau, pe acela il stie pentru ca el insusi il sadeste. Daca eu vreau sa merg sa fac o fapta buna undeva, sa mantuiesc un om, diavolul nu stie asta. Cand insa acela ii insufla cuiva un gand si-i spune: „Du-te si mantuieste pe cutare om !” – si il va broda in acelasi timp si cu mandrie, atunci stie gandul acesta. Prin faptul ca omul primeste mandria, da cale libera ispitei. Lucrurile sunt foarte fine. Va aduceti aminte de intamplarea cu Avva Macarie ? (Nota: Vezi Pateric, Avva Macarie, 3, pp. 130-131, Alba Iulia, 1990) Odata l-a intalnit pe diavolul ce se intorcea din pustia cea mai apropiata, unde a fost ca sa ispiteasca pe frati; acela i-a spus: Toti fratii s-au salbaticit impotriva mea, afara numai de unul care e prietenul meu si ma asculta si cand ma vede se invarte ca un titirez”. „Cine e fratele acela ?” – l-a intrebat avva Macarie. „Teopempt se numeste”, i-a raspuns acela. Merge Cuviosul si-l afla pe fratele. A reusit sa-l faca sa-i descopere gandurile lui si l-a ajutat. Cand l-a reintalnit pe diavol l-a intrebat despre frati, iar acela i-a raspuns: „Toti sunt foarte salbatici impotriva mea. Si ceea ce e mai rau e ca si cel ce imi era prieten, nu stiu cum s-a facut de s-a schimbat acum si este si mai salbatic decat toti !”. N-a stiut ca a mers avva Macarie si l-a adus pe fratele la prochimen, pentru ca avva Macarie a lucrat cu smerenie, din dragoste, si nu a avut diavolul parte la gandul lui. Daca avva Macarie s-ar fi mandrit, ar fi alungat harul lui Dumnezeu si diavolul ar fi avut dreptul lui. Atunci ar fi stiut asta, pentru ca el i-ar fi brodat mandria.

– Daca omul ar spune un gand bun de al sau undeva, diavolul l-ar putea asculta si sa-l ispiteasca dupa aceea ?

– Cum sa-l auda daca acela nu are „diavol” ? Daca insa l-ar spune ca sa se mandreasca, ar intra ispita la mijloc. Adica daca exista o predispozitie catre mandrie si cineva spune cu mandrie: „Voi merge sa-l mantuiesc pe acesta”, diavolul intra la mijioc si atunci stie gandul nostru. Insa daca actioneaza smerit, din dragoste, nu il stie. E nevoie de atentie. Lucrurile sunt foarte subtiri. De aceea Parintii spun ca viata duhovniceasca este „stiinta stiintelor”.

Cenzura sistemului face să ajungem la mai puțini dintre voi! Distribuiți articolele noastre și sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

• Donație lunară
• Doar acum

Selectați cât doriți să donați (EUR)

€5 €10 €20 Altă sumă

Introduceți cât doriți să donați (EUR)