De ce Germania a început persecutarea evreiilor și deportarea lor spre est? De ce au început germanii internarea evreilor in lagarele de concentrare? Contrar mitului popular, evreii au rămas „liberi” în interiorul Germaniei – deși au fost supuși unor legi care le limitau anumite privilegii – înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, celălalt lucru puțin cunoscut este că chiar înainte de începerea războiului, conducerea comunității evreiești din lume a declarat în mod oficial un război împotriva Germaniei – deasupra și dincolo de boicotul economic de șase ani, lansat de comunitatea evreiască la nivel mondial atunci când N.S.D.A.P. a venit la putere în 1933.
Ca o consecință a declarației oficiale de război, autoritățile germane au considerat astfel evreii ca fiind potențiali agenți inamici. Iată povestea din spatele poveştii: Chaim Weizmann (vezi mai sus – n.n.), președintele Agenției Internaționale Evreieşti și al Organizației Mondiale Sioniste (mai târziu, primul președinte al Israelului – n.n.), a declarat prim-ministrului britanic Neville Chamberlain într-o scrisoare publicată în The London Times pe 6 septembrie 1939: „Doresc să confirm, în cea mai explicită manieră, declarațiile pe care eu și colegii mei le-am făcut în ultima lună și mai ales în ultima săptămână că evreii stau alături de Marea Britanie și se vor lupta pe marginea democrațiilor. Dorința noastră urgentă este să punem în aplicare aceste declarații (împotriva Germaniei – n.n.). Dorim să facem acest lucru într-un mod cu totul compatibil cu schema generală a acțiunii britanice și, prin urmare, ne-am pune, în chestiuni mari și mici, sub îndrumarea coordonatoare a Guvernului Maiestății Sale. Agenția evreiască este pregătită să încheie acorduri imediate de utilizare a forței de muncă evreiești, a abilităților tehnice, a resurselor etc”.
Că afirmațiile sale împotriva Germaniei au fost făcute cu mult înainte ca chiar și istoricii evrei să pretindă astăzi că există camere de gaz sau chiar un plan de „exterminare” a evreilor, afișează natura campaniei de propagandă cu care se confruntă Germania.Cu toate acestea, în aceeași perioadă s-au înregistrat și unele evoluții neobișnuite la locul de muncă: în primăvara anului 1933, începutul unei perioade de cooperare privată între guvernul german și mișcarea sionistă din Germania și Palestina (și de fapt la nivel mondial) Imigranți germani-evrei și capital în Palestina. Suporterii moderni ai Israelului sionist și mulți istorici au reușit să mențină acest pact nazist-sionist un secret pentru publicul larg de zeci de ani și în timp ce majoritatea americanilor nu au niciun concept de posibilitatea că ar fi putut exista o colaborare directă între conducerea nazistă și fondatorii a ceea ce a devenit statul Israel, adevărul a început să apară.
Discursul scriitorului evreu Lenin Brennar „Sionismul în epoca dictatorilor”, publicat de o presă mică și care nu a beneficiat de publicitatea pe care o merită așa-zisa „mass-media” (care altfel este obsedată de epoca Holocaustului), a fost probabil primul efort major în acest domeniu. Ca răspuns la afirmaţiile lui Brennar și a altora, reacția sionistă a constat, de obicei, din declarații justificatoare despre colaborarea lor cu Germania nazistă, care a fost întreprinsă numai pentru a salva viețile evreilor. Dar colaborarea a fost cu atât mai semnificativă pentru că a avut loc într-un moment în care mulți evrei și organizații evreiești au cerut boicotarea Germaniei.
Pentru conducătorii sioniști, asumarea puterii de către Hitler a susținut posibilitatea unui flux de imigranți în Palestina. Anterior, majoritatea evreilor germani, care s-au identificat ca fiind germani, au avut puțină simpatie față de cauza sionistă de promovare a adunării evreilor lumii în Palestina. Dar sioniștii au văzut că numai Hitler antisemit ar fi putut împinge evreii germani antisioniști în brațele sionismului. Pentru toate zădărnicile moderne ale suporterilor din întreaga lume (nu mai vorbim de israelieni) despre „Holocaust”, ei neglijează să menționeze faptul că crearea deliberată a unei situației inconfortabile pentru evreii din Germania – în cooperare cu naționalismul național german – a făcut parte din plan. Aceasta a facilitat generarea așa-numitului Acord de transfer, acordul dintre evreii sioniști și guvernul național-socialist de a transfera evreimea germană în Palestina.
Potrivit afirmaţiilor istoricului evreu Walter Laqueur și a multor altora, evreii germani erau departe de a fi convinși că imigrația în Palestina era răspunsul potrivit. Mai mult, deși majoritatea evreilor germani au refuzat să considere sioniștii ca lideri politici, este clar că Hitler i-a protejat și a cooperat cu sioniștii în scopul implementării „Soluției finale”: transferul masiv al evreilor în Orientul Mijlociu.
Edwin Black, în volumul său masiv „Acordul de transfer” (Macmillan, 1984), a declarat că, deși majoritatea evreilor nu au vrut să plece deloc în Palestina, datorită influenței mișcării sioniste în Germania nazistă, cea mai bună șansă a evreului de a ieși din Germania devenise emigrarea în Palestina. Cu alte cuvinte, Acordul de transfer însuși a impus ca capitalul evreiesc să poată merge numai în Palestina. Astfel, potrivit sioniștilor, un evreu ar putea părăsi Germania numai dacă ar fi plecat la Levant. Principala dificultate cu acordul de transfer (sau chiar cu ideea unui astfel de acord) a fost că englezii [!!!; Scriptorium] cereau, ca o condiție a imigrației, ca fiecare imigrant să plătească 1.000 de lire sterline la sosirea în Haifa sau în altă parte. Dificultatea a fost că o asemenea monedă dificilă a fost aproape imposibil să se întâmple într-o țară germană, aflată în criză financiară şi inflaţie radicală. Aceasta a fost ideea principală din spatele contractului final de transfer.
Laqueur scrie: „O mare bancă germană va îngheța fondurile plătite de imigranți în conturi blocate pentru exportatorii germani, în timp ce o bancă din Palestina va controla vânzarea de bunuri germane în Palestina, oferind astfel imigranților moneda străină necesară la fața locului. Sam Cohen, coproprietar al „Hanoia Ltd.” și inițiator al eforturilor de transfer, a fost totuși supus obiecțiilor de lungă durată din partea propriului său popor și a trebuit să admită în cele din urmă că un astfel de acord de transfer nu putea fi încheiat decât la un nivel mult mai ridicat al unei bănci proprii decât cea a unei companii private. Renumita „Bancă anglo-palestiniană” din Londra va fi inclusă în această afacere de transfer și va crea o companie de încredere pentru [acest] scop. Desigur, aceasta este de o importanță istorică majoră în relația dintre sionism și național-socialism în Germania în anulor 1930. Relația nu era doar un interes reciproc și favoritism politic din partea lui Hitler, ci și o relație financiară strânsă cu familiile bancare germane și cu instituțiile financiare.
Edwin Black scrie: „A fost un lucru pentru sioniști să subvenţioneze boicotul anti-nazist. Sionismul trebuia să transfere capitalul evreilor germani, iar mărfurile erau singurul mediu disponibil. Dar, în curând, liderii sioniști au înțeles că succesul viitoarei economii palestiniene evreiești ar fi în mod indiscutabil legat de supraviețuirea economiei naziste. Deci, conducerea sionistă a fost obligată să meargă mai departe. Economia Germaniei ar trebui să fie protejată, stabilizată și, dacă este necesar, consolidată. Prin urmare, partidul nazist și organizatorii sioniști au împărtășit o miză comună în recuperarea Germaniei. Astfel se vede o fisură radicală între evreimea lumii din jurul anului 1933 și cealaltă. Au existat, în primul rând, evreii non-sioniști (în special Congresul Mondial Evreiesc înființat în 1933), care, pe de o parte, a cerut boicotul și eventuala distrugere a Germaniei”. Black observă că mulți dintre acești oameni nu erau doar în New York și Amsterdam. O sursă majoră pentru aceasta a venit și din Palestina. Pe de altă parte, se poate vedea folosirea judicioasă a unor astfel de sentimente de către sioniști, de dragul unei eventuale relocări în Palestina. Cu alte cuvinte, se poate spune (și Black indică acest lucru) că sionismul a crezut că, din moment ce evreii se vor deplasa la Levant, ar fi necesar să fie debutul creşterii de capital pentru ca orice nouă economie să funcționeze.
Rezultatul a fost înțelegerea că sionismul ar trebui să se alăture cu național-socialismul, astfel încât guvernul german să nu împiedice fluxul de capital evreiesc din țară.A servit intereselor sioniste atunci când evreii au fost tari în denunțurile lor la adresa practicilor germane împotriva evreilor pentru ai speria să emigreze în Levant, dar, pe de altă parte, Laqueur afirmă: „Sioniștii au fost motivați să nu pună în pericol economia germană”. Cu alte cuvinte, conducerea sionistă a diasporei evreiești a fost una de subterfugiu și subteranitate, doar cu apariția ostilității germane față de evreu pentru a convinge evreii lumii că imigrația era singura evadare.
Înființarea statului Israel s-a bazat pe fraudă. Sioniștii nu au reprezentat nimic mai mult decât o mică minoritate de evrei germani în 1933. Pe de o parte, părinții sioniști ai Israelului doreau denunțări puternice de „cruzime” a Germaniei față de evreii lumii, concomtent cerând moderarea acuzaţiilor, astfel încât guvernul național-socialist să rămână stabil, financiar și politic. În acest mod, sionismul a boicotat boicotul.
Pentru toate intențiile și scopurile sioniste, guvernul național-socialist a fost cel mai bun lucru pe care sionismul a avut parte în istoria sa, pentru că „a dovedit” multor evrei că europenii erau iremediabil anti-evrei și că Palestina era singurul răspuns: sionismul a ajuns să reprezinte majoritatea covârșitoare a evreilor numai prin trădare și cooperare cu Adolf Hitler.
Pentru sioniști, atât denunțarea politicilor germane față de evrei (pentru a-i menţine înspăimântați pe evreii), cât și revigorarea economiei germane (pentru o refacerea finală) au fost imperative pentru mișcarea sionistă. În mod ironic, astăzi liderii sioniști din Israel se plâng de „regimul oribil și inuman al național-socialiștilor”… şi frauda continuă.
Anexa 1
Puțini oameni cunosc faptele despre evenimentul unic care a ajutat la scânteia ceea ce a devenit cunoscut sub numele de cel de-Al Doilea Război Mondial – „Declarația evreiască a războiului împotriva Germaniei naziste. Boicotul economic din 1933″, la scurt timp după ce Adolf Hitler a venit la putere și cu mult înaintea luării măsurilor guvernului oficial german de sancționare sau reprimare împotriva evreilor. Ediția din 24 martie 1933 a „Daily Express” din Londra (descrisă mai sus) descria modul în care liderii evrei, în combinație cu puternice interese financiare internaționale evreiești, au lansat un boicot al Germaniei, cu scopul explicit de a îngropa economia ei deja precar în speranța aducând în jos noul regim Hitler. Doar atunci Germania a răspuns în replică. Astfel, dacă ar fi spus adevărul, conducerea evreiască mondială – nu Reichul al III-lea – a tras efectiv prima lovitură în cel de-al doilea război mondial. Proeminentul avocat din New York, Samuel Untermyer (deasupra dreptului), a fost unul dintre agitatorii principali în războiul împotriva Germaniei, descriind campania evreiască drept „război sfânt”.
Anexa 2
„40.000 Roar protest here against Hitler” (Război împotriva lui Hitler). Acest titlu al revistei „New York Daily News” a salutat manifestarea masivă de protest anti-germană, care a avut loc la Madison Square Garden pe 27 martie 1933. În ciuda eforturilor guvernului german de a atenua tensiunile și de a preveni escaladarea tensiunii și amenințărilor de către conducerea internațională a evreilor, mitingul a avut loc conform planificării. Mitinguri similare și marșuri de protest au fost de asemenea ținute în alte orașe în același interval de timp. Intensitatea campaniei evreieşti impotriva Germaniei. Traducerea textului înscris pe placardă: „Germanii! Apăraţi-vă! Nu faceți cumpărături la magazinele evreiești!
Anexa 3
Cel mai mare secret al celui de-Al Doilea Război Mondial? De ce Germania a început prigoana evreilor și deportarea lor spre est? De ce au început germanii prigoana evreilor şi internarea lor în lagarele de concentrare? Contrar mitului popular, evreii au rămas „liberi” în interiorul Germaniei – deși erau supuși unor legi care limitau anumite privilegii – înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Un fapt prea puțin cunoscut este acela că înainte de începerea războiului, conducerea comunității evreiești din lume a declarat în mod oficial un război împotriva Germaniei – deasupra și dincolo de boicotul economic de șase ani, lansat de comunitatea evreiască la nivel mondial atunci când „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei” (N.S.D.A.P.) a venit la putere în 1933. Ca o consecință a declarației oficiale de război, autoritățile germane au considerat astfel evreii ca fiind potențiali agenți inamici.
Povestea din spatele poveştii
Chaim Weizmann (de sus), președintele Agenției Internaționale Evreiesc și al Organizației Mondiale Sioniste (și mai târziu, primul președinte al Israelului), a declarat prim-ministrului britanic Neville Chamberlain într-o scrisoare publicată în The London Times pe 6 septembrie 1939: „Doresc să confirm, în cea mai explicită manieră, declarațiile pe care eu și colegii mei le-am făcut în ultima lună și mai ales în ultima săptămână că evreii stau lângă Marea Britanie și se vor lupta pe marginea democrațiilor. Dorința noastră urgentă este să punem în aplicare aceste declarații (împotriva Germaniei – n.n.). Dorim să facem acest lucru într-un mod cu totul în acord cu schema generală a acțiunii britanice și, prin urmare, ne-am plasa, în chestiuni mari și mici, sub coordonarea conducerii Guvernului Maiestății Sale. Agenția evreiască este pregătită să încheie acorduri imediate de utilizare a forței de muncă evreiești, a abilităților tehnice, a resurselor etc.” (sublinierea cu roșu adăugat de Scriptorium – n.n.).
Notă: cititorii acestui articol, pot citi, de asemenea, în limba germană: o broșură care dezbate emigrarea evreilor din cel de-Al Treilea Reich și acordul de transfer.„Evreii declară război împotriva Germaniei! – Evrei din toată lumea, uniţi-vă! Boicotaţi mărfurile germane! Demonstrații de masă!”. Acestea au fost titlurile din „Daily Express”, din 24 martie 1933.
Notă: Articol publicat în „The Barnes Review”, Jan./Feb. 2001, pp. 41-45.de Dr. Raphael Johnson, Ph.D., redactor adjunct al he Barnes Review, 645 Pennsylvania Ave SE, Suite 100, Washington D.C. 20003, S.U.A.[5].
