5 octombrie 2000 lasă impresia că a trecut o viață de atunci. Merită să răscolim atât de adânc în memorie pentru prima “revoluție colorată”, o tehnică dezvoltată pentru a răsturna guverne ce nu erau pe placul Washington-ului și înlocuirea lor cu unele mai favorabile și docile.
Conform narațiunii oficiale făurită de media occidentală și francizele lor din Serbia, oamenii îndreptățiți s-au revoltat împotriva regimului corupt, dictatorial al lui Slobodan Milosevic, s-au adunat pe străzile Belgradului, au năvălit în postul de televiziune public și în parlament și au întemeiat libertatea și democrația fără vărsare de sânge.
Este doar o mică problemă. Nimic din toate acestea nu e adevărat.
SUA încercase de mult să-l înlocuiască pe Milosevic cu cineva mai dispus să se supună necondiționat. Tentativele anterioare de a realiza asta, de la intervenția în Bosnia din 1995 la atacul NATO din 1999 și ocuparea Kosovo, au eșuat.
După ce Milosevic a rezistat împotriva alianței timp de 78 de zile iar apoi a acceptat un armistițiu negociat, agenții National Endowment for Democracy (NED), Fundația pentru o Societate Deschisă Soros, USAID, și alte cvasi-ONG-uri cu răspundere în fața Washington-ului au intensificat planurile pentru o schimbare a regimului prin alte mijloace.
Ambasadorul SUA Richard Miles a “moșit” crearea ‘Opoziției Democratice a Serbiei’ (DOS), un amalgam de partide minuscule centrate pe Democrați. Președintele partidului, Zoran Dindic, a rămas în obscuritate deoarece ieșea în sondaje cu o singură cifră. În schimb fața publică a coaliției era Vojislav Kostunica, un profesor de drept manierat fără bagaje politice, ales ca cel mai bun candidat împotriva lui Milosevic pentru alegerile prezidențiale din 24 septembrie.
Între timp, o mișcare studențească denumită ‘Otpor’ (Rezistență) a fost acaparată rapid de activiști antrenați în SUA, precum Srda Popovic. Ședințe de antrenament în Ungaria, desfășurate de către contractanți NED, i-au instruit pe activiștii Otpor cum să ridiculizeze, să disrupă și să atace guvernul prin nesupunere civilă. “Valize cu bani” sustrase de peste graniță au plătit pentru postere, pancarte, tricouri, artă stradală și alte branduri, toate incluzând sigla emblematică a pumnului. Un alt ONG cheie finanțat din occident era Centrul pentru Alegeri Libere și Democrație (CESID), un autointitulat observator electoral care contrazicea direct comisia oficială electorală.
După ce guvernul a anunțat că niciunul dintre candidați nu a obținut 50% din voturi și ar fi necesar un al doilea tur de scrutin, DOS și Otpor au lansat un apel pentru grevă generală și proteste de stradă în masă pentru 5 octombrie. Protestatarii au luat cu asalt Parlamentul iugoslav și au incendiat urnele de vot stocate acolo, distrugând în mod convenabil orice dovezi indicând cine ar fi câștigat eventual alegerile.
După ce s-a întâlnit cu Kostunica, Milosevic a acceptat să demisioneze pașnic, răpind ceva din avântul rebelilor. În consecință, Đindic nu a fost capabil să implemeneze întreaga agendă revoluționară cu Kostunica, obiectând împotriva încălcării legilor în numele expeditivității “reformiste”.
De atunci, cine conduce Serbia nu s-a mai decis la urnă ci la ambasada SUA, urmând să îndeplinească majoritatea cererilor Washington-ului, până când, în 2012, s-a renunțat la provincia ocupată Kosovo, liderii Partidului Radical re-montându-se atunci ca Progresiști cu sprijinul SUA.
[…]
Manualul pentru acest tip de lovitură de stat a fost scris de către intelectualul american Gene Sharp. Foștii activiști Otpor l-au răspândit de-a lungul lumii, vânzând metodele revoluționare oricui se nimerea să ajungă noua țintă a Unchiului Sam.
Un documentar din 2011 despre cum afacerea revoluțiilor a urmat activitatea Otpor/CANVAS în Africa de Nord pe parcursul revoltelor de ‘Primăvară Arabă’ din acel an.