În contextul în care Academia regală suedeză a început luni să decerneze seria de premii Nobel pe anul 2017, ziarul Le Monde revine asupra unor momente din trecut când laureaţii nu ar fi trebuit să fie recompensaţi. Cine sunt aceştia?

Trebuia oare să i se atribuie Nobelul pentru literatură lui Bob Dylan? Dar trebuie oare să-l retragem pe cel pentru pace, atribuit birmanei Aung San Suu Kyi?

„Cel mai celebru dintre premiile care există, a provocat dintotdeauna controverse”, notează Le Monde.

Și totuşi, aceste polemici nu afectează domeniul ştiinţific. Pentru medicină, fizică, chimie sau economie, laureaţii din 1901 încoace au fost aproape tot timpul unanim apreciaţi. Cert, nicio descoperire majoră – precum teoria relativităţii – nu a fost premiată. La fel, nume grele ale ştiinţei lipsesc de pe lista nobelizaţilor.

„O listă pe care apar însă oameni care au făcut unele erori grosolane”, scrie Le Monde.

Ziar care le-a cerut – în zadar – responsabililor actuali ai Academiei regale suedeze să revină asupra lor, să comenteze acele premii. În lipsa avizului acestora, Le Monde s-a adresat unor specialişti francezi din diversele domenii evocate.

Aflăm astfel că 1927 a fost „un an teribil”. În toamna acelui an, Academia Nobel nu anunţă unul, ci două premii pentru medicină. Cel din 1926, care rămăsese fără laureat, este atribuit danezului Johannes Fibiger. Acesta descoperise Spiroptera carcinoma, un vierme nematod capabil să provoace cancer. Pentru anul 1927, este recompensat austriacul Julius Wagner-Jauregg, pionerul malariaterapiei, un tratament al bolii sifilis prin injectarea paludismului. S-a demonstrat între timp că unul dintre laureaţii s-a înşelat complet, iar că al doilea a tras concluzii pripite.

Viermi nematozi, eugenism şi eutanasie

Astfel «descoperirea» lui Fibiger e mai degrabă un miraj. Cel care încă din 1913 a crezut că a fabricat de o manieră experimentală un cancer, a fost contrazis încă din 1918. Pe vremea aceea însă, cunoştinţele despre cancer erau lacunare. Cu toate acestea, între 1922 şi 1927 respectivul este nominalizat de 16 oameni de ştinţă de renume ca să primească Nobelul. Raportori sceptici reuşesc să respingă însă in extremis dosarul.

În 1927, graţie unui amic şi admirator suedez din Comitetul Nobel, danezul este recompensat pentru anul precedent. De abia în 1935, teoria lui Fibiger e definitiv pusă la pământ. Cauzele tumorilor canceroase nu erau deloc legate de prezenţa viermelui nematod, ci a unei… carenţe în vitamine. Johannes Fibiger nu are însă ocazia să trăiască această umilinţă. El avea să moară (de un cancer adevărat) în 1928, la doar o lună după ce obţinuse Nobelul, .

Naufragiul din 1927 nu se opreşte însă aici. Al doilea laureat, austriacul Julius Wagner-Jauregg, nu este nici mai mult nici mai puţin decât un neuro-psihiatru care toată viaţa a promovat eugenismul şi eutanasierea „cretinilor”. În timpul primului război mondial, tot el preconiza ca „nevrozaţii de război” să fie trataţi cu electroşocuri. În fine, personal, sprijinise partidul nazist la care însă nu a putut adera pentru că prima sa nevastă era evreică.

În 1927, Academia Nobel îl recompensează pentru cu totul altceva şi anume pentru aşa-zisa „malariaterapie”. Constatând în clinica sa că pacienţii care sufereau de paralizie cauzată de boala sifilis, o duceau ceva mai bine când aveau febră, medicul decide să le injecteze paludism, parazit care provoacă mari temperaturi. În ciuda faptului că „pierde” câţiva bolnavi în laboratorul său din cauza acestui tratament-şoc, metoda sa este recunoscută ca fiabilă. Ba chiar va folosi la tratarea schizofreniei şi a bolnavilor mintali.

În noiembrie 1938, Academia Nobel decide să-i atribuie fizicianului italian Enrico Fermi marele premiu pentru „descoperirea unor noi elemente radioactive, dezvoltate prin iradierea cu neutroni. Fermi a reuşit să producă două noi elemente, cu numerele 93 şi 94, botezate ausenium şi hesperium”, mai precizează comunicatul Nobelurilor.

Strălucită descoperire – până atunci uraniul cu cei 92 de protoni făcea figura de barieră insurmontabilă. Problema este că în experienţa savantului italian nu era nici ausenium, nici hesperium. Fermi greşise în interpretarea sa, dar, cum omul era deja foarte cunoscut şi apreciat, toată lumea ştiinţifică l-a crezut.

O lună mai târziu, doi chimişti germani refac experienţa lui Fermi şi nu obţin două elemente foarte grele, ci, dimpotrivă, unele mai uşoare. Italianul, fără să ştie, realizase în fapt prima reacţie de fisiune nucleară. Și de abia în 1951, doi chimişti americani vor primi şi ei Nobelul după ce au descoperit adevăratele două noi elemente 93 şi 94, neptuniul, respectiv plutoniul.

Nobelul ruşinii şi lobotomia

În fine, Le Monde îşi încheie lista „nobelizaţilor pe nedrept” cu „Nobelul ruşinii”, cel mai controversat din istoria marelui premiu. Cel atribuit în 1949, pentru medicină, portughezului Egas Moniz, graţie lucrărilor sale privind „leucotomia prefrontală aplicată în tratarea anumitor psihoze sau tulburări mentale”. Tratament rebotezat ulterior lobotomie.

„Cum de această operaţie sinistră, care consistă în tăierea unei părţi din creier, a putut să treacă de furcile caudine ale Academiei?”, se întreabă Le Monde.

După ce a experimentat lobotomia pe maimuţe, Moniz – care ocupase şi postul de ministru de externe! – decide în 1935 să treacă la oameni. Prima sa pacientă este o fostă prostituată de 63 de ani care suferă de melancolie şi paranoia. Alţi 19 bolnavi vor trece prin mâinile medicului.

Din totalul de 20 pacienţi, Moniz anunţă „7 vindecări”, „7 ameliorări” şi „6 pacienţi neschimbaţi”. Eşantionul este foarte mic, dar va ajunge ca să lanseze o practică la nivel mondial. Mai toate ţările occidentale vor practica lobotomia. Mii de bolnavi vor fi operaţi în ciuda protestelor a numeroşi psihiatri. Abia în 1952, când se descoperă primul neuroleptic, chirurgia începe să lase loc liber chimiei. Moniz mai păstrează însă adepţi.

În China spre exemplu, se mai practică şi azi în mod curent chirurgia pe creier. Iar în Franţa, ultima lobotomie „oficială” a avut loc în 1991. Și, în ciuda acestei practici controversate, contrare eticii şi drepturilor omului, Academia Nobel a refuzat să revoce premiul decernat în 1949.