Sfântul Mucenic Corneliu Sutașul este cinstit pe 13 septembrie. După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgân, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dânsul Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicând: „Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Corneliu, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, că lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugându-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunându-i că rugăciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dânsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru.
Deci, mergând trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămând, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dânşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pânză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru că cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pământ şi fiarele şi târâtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănânce. Lepădându-se Petru, a zis că niciodată n-a mâncat ce este necurat.
Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Corneliu şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului Domnului” (Amos 8,11). Şi o foame că aceea era în casa lui Corneliu şi a tuturor limbilor. Că precum dorea Petru acea pâine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţuitoare din cele necurate: fiarele, târâtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pământească, erau vieţuitoare cu patru picioare, privind cu mintea în pământ şi neînţelegând cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mândrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mânca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgâneşti, necuvântătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorârea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfântul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sângele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.
Drept aceea, cugetând Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Corneliu şi întrebând de dânsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dânşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintâi om dintre pagâni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dânsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrând Petru în casa lui Corneliu, l-a întâmpinat pe el Corneliu cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzând la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicând: „Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dânşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gând m-aţi chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).
Iar Corneliu i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dânsul şi l-a rugat pe Petru că să-i spună lui cuvântul cel de mântuire, iar Petru, deschizându-şi gura, a început a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pământ petrecând, învăţând şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţând cu cuvântul. „Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din patimi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfânt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Corneliu cu toată casa sa.
Corneliu este cel dintâi din pagâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgâneşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dânsul.
Deci, înconjurând cu dânsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Corneliu în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sârguinţa. Şi se sfătuiau care dintre dânşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncând sorţii, a căzut soarta pe Corneliu care, chemând pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.
Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult bună cinstire creştinească şi jertfea zeilor păgâni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Corneliu, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Corneliu a răspuns: „Rob sunt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adânc al neştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoştinţei să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînţelegând nimic din cele grăite, s-a mâniat şi cu iuţime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrâneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici ?”
Iar Corneliu a zis: „De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sunt sutaş cu dregătoria şi când am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sunt sub stăpânirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevărată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt în dânsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrâneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi că să faci această, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mâinile mele”. Iar Corneliu a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mâinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdrobească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în deşert nădăjduieşti spre dânşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pământul să piară; şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti”. Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vânaţi de dânsul după voia lui”.
Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Corneliu l-a întrebat: „La care zei porunceşti să jertfesc ?” Şi i-a zis dregătorul: „Jertfeşte lui Apolin şi lui Die”. Iar Corneliu a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urmă lor lume multă, vrând să vadă pe Corneliu închinându-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Corneliu şi cu toţi cei ce veniseră cu dânşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se cheamă după numele tatălui său.
Deci, Sfântul Corneliu, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecându-şi genunchele sale la pământ, se ruga zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pământul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mâna lui Daniil ai sfărâmat pe Vil şi ai omorât pe balaur şi gurile leilor astupându-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!”. Aşa rugându-se sfântul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărâmându-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregătorului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzând căderea capiştei, s-a spăimântat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri.
Corneliu însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sunt acum, boierule, idolii tăi cei mari?” Iar el, umplându-se de mânie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?” Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Corneliu. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Corneliu. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mâinile şi picioarele şi aşa să-l spânzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spânzurat, să pătimească până dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfântul în temniţă cu mâinile şi picioarele legate şi spânzurându-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicându-i: „Stăpâne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărâmaţi fiind între ziduri de cutremur !” Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tânguiau cu dânsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mângâiau.
Dar cine putea să mângâie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducând moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, până ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflându-le, să mi le aduceţi aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul şi a plâns cu jale mare. Tânguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicând: „Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigând aşa: „Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Corneliu. Deci, rugaţi pe acel sfânt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvârşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cântă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bună-voire”.
Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblând, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Corneliu, zicând: „Mare este Dumnezeul tău, Corneliu, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dânşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.
Deci, mergând Sfântul Corneliu cu dânşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicându-şi spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pământ şi îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adâncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pământ pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Aşa rugându-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amândoi sănătoşi, lăudând pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi s-a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dânsul şi ceilalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.
A petrecut Sfântul Corneliu în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinând spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănând sămânţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfârşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osârdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.
Deci, adunând pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la nedumnezeire, îi învăţa pe dânşii ca să petreacă în credinţă, în dra-goste şi în toate faptele bune, să se ocârmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţându-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicând către dânsul: „Corneliu, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!” Aceasta auzind-o Corneliu, îndată s-a întors la rugăciune şi plecându-şi genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfântă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dânşii în credinţă, îm-puterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfânt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor”. Şi toţi zicând: „Amin!” şi-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul şi cu toţi credincioşii, plângând mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzând lumânări şi cântând cântări deasupra mormântului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormântul lui, cădelniţau cu tămâie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormântul lui.
Trecând mulţi ani şi ducându-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfântului Corneliu, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoară aceea de mult preţ.
S-a întâmplat oarecând de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfântul Corneliu i-a zis: „De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculându-se din somn, se miră de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfântul, zicându-i: „Eu sunt Corneliu sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sunt aproape de locul acela unde era oarecând capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sunt îngropate acolo.” Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfântul şi, rugându-se cu dina-dinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfântului Corneliu, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.
Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfântul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atâta avere cât ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfântul Corneliu nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cât va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începând a zidi sfânta biserică, degrabă a săvârşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfântului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, având în mâinile lor lumânări aprinse. Şi când a început episcopul cu clerul a cânta cântarea cea întreit sfânta, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mâini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dânsa.
Deci, văzând toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Corneliu, robul Său”. Încă s-a întâmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzând acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar când au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergând ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte racla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe minuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.
Murind episcopul Siluan, s-a pus după dânsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toată biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfântului Corneliu să o împodobească frumos. Deci, zugravul, când începu să zugrăvească icoana Sfântului Corneliu, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputând deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.
S-a mâhnit Evcratie şi zicând asupra sfântului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrând ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecând cu picioarele, a căzut de pe scară la pământ şi atât de rău s-a lovit încât a rămas aproape mort. Apoi, luându-l pe el ceilalţi, care se întâmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputând nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfântului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mânie până la sfârşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe femeia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luându-l pe el de mână, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcratie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfântului şi căzând la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Corneliu, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala să şi mulţumea sfântului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a câştigat zugravul acela, din arătarea sfântului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfântul Corneliu pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătându-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Corneliu Sutaşul
Glasul 4
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Corneliu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-corneliu-sutasul-153122.html
