Avram Iancu este ultimul erou romantic al poporului român. A avut un destin extraordinar, dar asemenea personajelor din marile creații romantice a avut un sfârșit tragic, lipsit de glorie. La fel ca în cazul lui Eminescu, marele tumult intelectual l-a doborât.
Primii ani după revoluția de la 1848 au fost unii plini de dezamăgire. Promisiunile pe care le făcuseră austriecii nu se materializează. În 1852 când se începe cadastrarea pădurilor, Avram Iancu își îndeamnă prietenii care erau ingineri topografi să saboteze procedura ca semn de protest la adresa autorităților mincinoase. Iancu împreună cu amicii săi sunt arestați. În temniță mândrul erou pașoptist este bătut, maltratat și umilit. Aceste fapte violente sunt văzute de istorici drept factorii care au declanșat degradarea psihică a Crăișorului Munților. De acum încolo viteazul Avram Iancu devine de nerecunoscut. Din nefericire cade în patima alcoolului. Motivația? ”Lasă-mă frate că numai așa pot înăduși durerea și amărăciunea din mine”. Are dese accese de furie. Într-o perioadă relativ scurtă fizionomia se schimbă: slăbește foarte mult, îmbătrânește prematur, umerii se lasă și are o privire speriată. Starea fizică nu îi permite să își exercite meseria de avocat și stă în casa părintească ajutând la terburile din gospodărie.
Ultimii ani din viață îi trăiește greu. După moartea părintelui său în 1856 mijloacele de existență i s-au redus considerabil. A moștenit casa părintească, dar o parte din averea rămasă a revenit fratelui său, preotul Ioan. Chivernisirea acestuia, ca tutore, Avram o găsește prea economicoasă. După moartea lui Ioan, tutela averii se adjudecă de instanțe lui Alexandru Iancu, un var primar al eroului, dar de pe acum o altă rudă, Matei Nicola, fost tribun în luptele de pe Valea Arieșului, purta de grijă de puțina avere rămasă. Fizicul lui Iancu iar slăbește și marele erou deseori se plimbă mult și fără scop prin păduri. Hainele devin niște zdrențe iar cu banii pe care îi primea de la prieteni își cumpăra băutură. Se apucă să vândă scrisori autografe pe sume derizorii.
În 1869 ia parte la ceremonia reînhumării osemintelor fostului prefect al Zarandului. La întrebările indiscrete ce i se pun izbucnește împotriva prietenului care a căzut victimă, spunea, încrederii prea mai în făgăduințele ungurilor. De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straie noi și se chinuiau să îl aducă la o viață mai ordonată. În iarna lui 1871 i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când după câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care mersese de-a lungul drumului.
Un cărturar român din Arad, Dionisie Pășcușiu, l-a văzut în toamna lui 1871 în casa unui țăran din Hălmagiu. A stat de vorbă cu Iancu o zi întreagă, observându-l cu mare atenție. Era îmbrăcat în zdrențe de sus până jos. Bucuros de companie, crede orice dacă i se spune cu o mutră serioasă. ”De aici el se încurajează și apoi spune câte și mai câte fără cap și fără coadă, însă cu atâta entuziasm și convingere cât nu e cu putință. A nu-l compătimi pentru degradarea aceasta spirituală este cu neputință”. Vorbește de multe ori în parabole. De faptele tinereții nu-și mai aduce însă aminte decât vag. Cântă cu entuziasm din fluier jocuri și marșuri. Vederea alcoolului îl înviorează: ”o pasiune în care cumpătul îi lipsește cu totul și care adeseori îl doboară într-o stare ce ne stoarce lacrimi”. ”Demența dânuslui însă nu e furioasă, nu e certătoare, ci mai mult blândă, lină, și dacă se poate numi, petrecătoare. Are și acum fobii. Venind vorba de scrisori, spune că posedă mai multe sute, una însă îl necăjește îndeosebi, că, oriunde se duce, intanța după dânsul umblă”. Voind interlocutorul să-i alunge ideea aceasta, Iancu insistă și adaugă:
– Nu-mi mai vorbiți, că eu o văd întotdeauna, ea umblă după mine, nu pot scăpa de ea, bat-o vina”.
”Instanța” blestemată care-l persecuta era petiția adresată împăratului în care cerea drepturi pentru români, petiție care însă nu și-a aflat rezolvarea. Eroul o purta încă în buzunarul hainei ca amintire a luptelor pentru emancipare națională. Avram Iancu începe să aibă fel de fel de halucinații cu monștri. Fiind nevoit a se culca sub cerul liber într-o noapte de vară, nu reușea să doarmă. Către miezul nopții aude deodată un bubuit de tunuri și pe bolta cerului se ivesc niște cuvinte: ”Creștinătatea nu mai este”. Apoi, în aceeași clipă răsar mii de stele și cad lovindu-se una de alta într-o ploaie de foc, încât, de spaimă, caută să se ascundă ca să nu se aprindă și el. Halucinațiile și visele chinuitoare, bolile fizice care pun stăpânire pe organismul său slăbit și alergăturile fără odihnă îl vor duce în curând pe erou la marginea gropii.
În cursul lui 1872, Iancu se simțea bolnav și istovit. În primăvară a fost îngrijit la spitalul din Baia de Criș. Avusese o puternică hemoragie. Tusea nu se mai potolea. Către sfârșitul lui august stă câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pleacă din nou spre Baia de Criș. Aici îl ajunge secera morții pe 10 septembrie. S-a culcat pe o rogojină seara în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei hemoragii. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită.
Județul Zarandului, a hotărât să-i facă funeralii ca unui ”mort al națiunii”. La înmormântarea din 13 septembrie a venit o mulțime imensă de moți și țărani. Au sosit și tovarășii de arme care au supraviețuit asprele decenii ale absolutismului monarhic. Un convoi uriaș a condus până la biserica din Țebea trupul eroului pentru a fi înhumat în groapa de sub gorunul lui Horea. Protopopul Mihălțeanu, preamărindu-i faptele, îl numește precursor al eliberării celei mari care așteaptă poporul român. Pangericul rostit cu avânt de avocatul Gheorghe Secula vede în Iancu pe ”zelosul martir al libertății naționale”. Tânărul cuvântător, inspirat profetic, dar copleșit de amărăciunea idealurilor neîndeplinite ale românilor din Transilvania, simțind că nu poate rosti adevărul, face lungi considerații filozofice-politice și încheie cu exclamația:
”- Mai curând ori mai târziu, dar cu siguranță va veni ora când ideea de libertate națională va răzbi mândră și triumfătoare”.
Lupta eroică și devotamentul pentru cauza poporului român și-au găsit la 1 decembrie 1918 o strălucită împlinire în actul unirii de la Alba Iulia.
Dumnezeu sa l odihneasca eroul care ne a aparat pana la moarte