Interviu INEDIT cu bădia DUMITRU BORDEIANU

Economisea bani pentru a-i trimite in Romania, la diverse biserici si manastiri. Era bun prieten cu adevaratul patriarh al tarii, Parintele Iustin Parvu. Statea la Petru Voda cite o luna de zile, pentru rugaciune si diverse alte activitati duhovnicesti. Era prieten, de asemenea, cu Parintele Ioanichie Balan. La inceputul anilor 1990, Parintele Ioanichie se ocupa cu editarea si tiparirea Vietilor Sfintilor. S-a intamplat ca la un moment dat, din lipsa de bani, tiparirea acestor extraordinare volume s-a oprit. Badia Dumitru a facut un mare efort financiar pentru a ajuta cu acesta foarte necesara tiparire.

Fiind in Romania, ca si aici in Australia, nu pregeta sa discute cu aproape oricine pentru a-L marturisi pe Hristos. Vorbea indelung despre Legiunea Arhanghelului Mahail, ca despre o Scoala a Bisericii. Legiunea era o necesitate in contextul prezent, deoarece ateismul si toate ideologiile anti-hristice trebuiau contracarate deschis, in acelasi Duh Ortodox, si dupa terminarea Slujbelor! Cu alte cuvinte, pe vremea Sfantului Domnitor Stefan cel Mare nu era nevoie de o Miscare Legioanara, pentru ca boierii, razesii si familiile lor erau deja cu totii in Duhul deplin Ortodox!

S-a intamplat in citeva rinduri sa trebuiasca a traduce vorbele sale si altor oameni necunscatori de “detalii” istorice, in privinta lagarelor de exterminare in care Ortodocsii au fost inchisi si masacrati de catre invadatorii bolsevici si uneltele lor locale… Nu le venea sa creada de nivelul de cruzime aratat de tortionari unor semeni de ai lor! Badia arata celor din jur, in acest loc public al Bisericii Ortodoxe, torturile la care a fost supus personal. Numea si pe autorii iudei, fara menajamente. Este foarte necesar de adaugat ca inaintea mortii sale, prin manevre dracesti, a fost DIN NOU TORTURAT printr-o falsa procedura medicala, executata de un medic ce la acea ora nu stiam ca este posedat! Pitesti, redivivus, cu tot cu fum de smoala arzand!!!

Dar inainte de mutarea Badiei Dumitru la viata vesnica, aerul din intreaga suburbie unde locuia,  a prins a mirosi a tamaie si parfum nemaiintalnit, pentru multe ore in sir, aducind speranta. Da, ne-am pomenit cu un Sfant, al carui trup se odihneste in aceasta metropola, ce nu a putut sa-si impuna vrerea unui traitor cu adevarat Ortodox! Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in Pace!

Urmatorul interviu a avut loc in anul 1998, in Melbourne, Australia.

O caracteristică esentială în ce priveste geneza Mărturisirilor mele este aceea că eu nu m-am simtit niciodată vrednic, raportat la această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel de carte. Imediat după încetarea demascărilor, ceva care nu era în fiinta mea îmi venea mereu în constiintă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o mărturisire despre această dramă. Şi nu numai să scrie, ci să pătrundă în esenta acestei drame.

După eliberare am citit si am răscitit Demonii (Posedatii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedatii lui Dostoievski si posedatii de la Pitesti / Gherla este că primii erau în conditii de libertate, iar ceilalti erau privati de libertate si chiar de cele mai elementare conditii de trai. Şi apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite.

După ce am relatat această dramă unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi dă dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeste vietile Sfintilor Părinti si atunci vei întelege”. Am citit pe Sfintii Părinti si atunci am înteles. Eu întotdeauna întelegeam că cel care este mereu în stare să scrie despre această dramă este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi am trăit această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este opusă mândriei si dacă trăirea uneia duce la Împărătia Cerurilor («Fericiti cei săraci cu duhul căci a acelora este împărătia Cerurilor»), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata.

Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine să mă aleagă si să mă ajute, din cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă.

Mărturisirile mele descriu o problemă de metafizică. Cine nu-i certat cu metafizica crestină si cu Sfintii Părinti, va întelege si asimila aceste mărturisiri.

Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărti. În primul rând doresc să mentionez că purtam o corespondentă cu Horia Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată experienta mea din închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului că nu mă pot angaja la asa ceva. Adică, ziceam, nu poti să scrii oricum sau într-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Pitesti si Gherla. Pur si simplu nu mă simteam în stare.

Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se găseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am văzut – era pârâul lângă care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram încă în tară, în România. Şi îmi apare în constiintă: post si rugăciune. Am început să mă rog si să postesc aproape câteva săptămâni… Mă duceam în fiecare dimineată pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplărilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arăta la sfârsit; în acest caz nu mi-am făcut nici o schită, nici un plan. Şi am început chiar cu titlul: „ Mărturisiri din mlastina disperării”. Iar prima frază este chiar eticheta cărtii. Este o carte de inspiratie divină: am scris ce mi s-a spus să scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineată la ora 9 si până după-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar sotia mea le asternea pe hârtie. Scrierea efectivă a durat din februarie si până în decembrie 1990; se adunaseră cam 600 de pagini. Dar forma definitivă este cea publicată. Ca să rezum putin, eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut cunoscute toate acestea.

Credinta nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Ţutea că orice cultură care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru că sunt cărti care au o valoare omenească, dar din punctul de vedere al mărturisirii lui Dumnezeu sunt nule.

Unde nu există ispită, nu există virtute – spun Sfintii Părinti.

Virtutea crestină se testează numai la încercare. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngăduit comunismului să apară în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea văzută si nevăzută fără stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. Să nu confundăm politica de stat a rusilor cu  ortodoxismul rus. Şi mă refer la credinta slavului ce se miscă numai pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de martiri, victime ale bolsevismului. Iată un exemplu istorisit de părintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravietuitor al masacrului celor 11000 de călugări, la Oranki. Călugărilor li se dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism si Hristos. S-au hotărât în zece minute. Şi apoi timp de o lună îsi săpau singuri gropile, după care erau executati. Şi Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan si să mărturisească toate acestea. Iată iconomia divină. Episcopul a spus acelor călugări: „Fratilor, a sosit momentul să luati cununa de martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credintă aveau oamenii acestia! Nici un dezertor! Eu am văzut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul războiului, cum Rusii dezgropau din pământ icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, sărutându-le.

De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiratie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru că neamurile si popoarele nu trăiesc prin lasi.

Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominatiei bolsevice. Cine nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând si în inimă, nu a făcut nimic. Coordonata verticală este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lăsat Dumnezeu să vină comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinta. Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeste Dumnezeu, cum noi cu mintea noastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat, ca prin acesti martiri, să ne fie neamul mântuit. În închisoare, majoritatea si-au păstrat credinta; poate multi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunisti. Pentru că fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este Împărătia Cerurilor.

Eu nu am vrut să plec niciodată din tara mea. Avusesem ocazia să plec, atunci când eram tânăr, cu armata germană, la Orsova. Iarăsi, am avut posibilitatea, în mai 1948, să fug din România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înteleg destinul nu drept fatalitate ori predestinare sau soartă. Desigur că Dumnezeu,  în eternitate, stie ce se întâmplă cu noi. Dar asta nu este predestinare.

Destinul se explică asa: ceea ce se întâmplă între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu mă pot răzvrăti, când am această constiintă. Este si o problemă de bun simt. Pentru cei care nu au în constiintă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este o problemă aparte. Dar eu, constient că am fost creat de Dumnezeu, nu de … natură, trebuie să recunosc si să mă supun de bună voie Creatorului. De bună voie, pentru că mi-a lăsat libertatea. Satana spune continuu că nu vrea să-I slujească.

Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar să spun:

«Fie mie după cuvântul Tău». Aceasta este esenta.

Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub aspectul credintei eram lămurit din România, înainte de a emigra.

Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în Înviere… Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru că dumnezeul lor este banul.

La Pitesti totul a fost făcut pentru legionari. Asa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret să treacă prin nemaiîntâlnite drame.

Fenomenul Pitesti se raportează strict la Miscarea Legionară. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari – foarte putini – au trecut aproape toti de partea lui Ţurcanu. Lupta dintre bine si rău a început în Cer, când satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemănarea cu Dumnezeu, este un urcus permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaste pe Dumnezeu Creatorul, I se închină, Îi face voia si Îi păzeste poruncile si este chemat la Împărătia Cerurilor. Ceilalti, necredinciosi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngăduie Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultima treaptă a răutătii – când va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata.

Această carte nu este o carte de literatură legionară; desigur că este scrisă de un legionar, care trăieste legionarismul. Nu este o carte  de doctrină legionară, ci de trăire a doctrinei. Cartea explică un fenomen care apartine Miscării Legionare si se adresează, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor să vină.

A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la Pitesti – un experiment extraordinar, făcut de comunisti si de atei. Lor, acestora din urmă, nu prea le convine să se stie ce s-a petrecut. Pentru că, vă puteti imagina, fără acest Pitesti am fi fost tot în închisoare, deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declansat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, împingându-i pe altii să o facă. Bineînteles că nu au stiut de la început rezultatul: câti vor înnebuni, câti vor rezista, câti se vor sinucide etc. Pentru că este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, sase călăi, care au acceptat si început totul. Nici Ţurcanu nu stia la ce urma să se ajungă. Călăii mari au fost nelegionari: Iordăchescu, Dobos, Leonida, si altii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toti acesti criminali au actionat prin tortură fizică asupra sufletului. Reeducarea a fost pregătită de ocultă (moscovită, românească si internatională) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea că distrugerea pepinierei – Frătiile de Cruce – de unde venea elita legionară, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Pitesti. Pentru că esenta comunismului este următoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tău, te lupti cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine si mă bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credintă, ci de faptul că fratele tău a actionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu putere să rezisti. Dumnezeu stie puterea noastră.

Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu rămâneam. Dar în ceea ce priveste credinta, nu numai că spuneai că  nu mai crezi, dar trebuia să o si dovedesti, omorându-ti aproapele fără milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când el strigă de durere!

Şi eu m-am lepădat de Miscarea Legionară, dar Horia Sima nu mi-a spus că nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. Într-un supliciu de durată si fără perspectivă am rezistat cât am putut.

Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit. Eu am spus că nu mă mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit să încerc să rezist mai mult. Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a lăsat să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufletească de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru linistea sufletească. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge – aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu urmată de posedare.

Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apăsarea terorii, când libertatea a fost abolită. În închisoare erai înlăntuit; libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a urmărit nu numai distrugerea Miscării Legionare ca formatiune politică, ci s-au folosit de o metodă pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru că, se stie, războaiele s-au făcut cu tineri. Pe tânăr nu îl duci chiar asa de usor, deoarece el nu este atât de plin de păcate. Unor astfel de tineri Ţurcanu le-a făcut un soi de fise personale ce contineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situatii date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le strecoară această inteligentă satanică, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practică experimentul de la Pitesti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevărati roboti, ca în America sau ca aici, în Australia.

Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiratie negativă si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea crestină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, stiind de Dumnezeu si de Biserică, sunt apostati. Ţurcanu a acceptat tot ce a făcut, stiind ce face.

În ceea ce mă priveste, greseala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este că am spus public că nu mă mai rog. Şi din  acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura mea cu Creatorul.

Îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, desi cel care mă stăpânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică metafizică de nedescris. Dacă cineva îmi pomenea atunci de diavol, mă îngrozeam. La fel, dacă era vorba de epileptici. Nu-mi era neapărat frică de Ţurcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. După doi ani am reînceput să mă rog, dar era parcă degeaba: nu simteam nimic. Parcă erau numai vorbe goale – o rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmatie, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfintenie – un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-l pot privi în ochi.

Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita răbdării, în disperarea mea, simteam tortura sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o fortă – puterea satanei – din mine.

O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credintă. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămasi, între 1954 si 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.

Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afară; nu mă mai gândeam acolo, pentru a mă putea adapta la viata din închisoare. Ei, tortionarii, nu mai aveau constiinta răului pe care îl făceau. Erau atât de posedati, că nimic nu îi mai interesa, doar să iasă din închisoare si să ajungă într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca răsplată de la stăpân pentru „munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului, nu-si puneau problema ca să nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dădea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si altii, cum ar fi Leonida si Costăchescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât  rezistenta si îndârjirea noastră erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis după ce au iesit din puscărie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ură – ultima expresie a urii – si orgoliu.

Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fratii mei de suferintă – si nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Multi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niste îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.

Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi.

Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu.

Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei fată de celălalt. Era de o bunătate si seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare si ură.

Un înger în trup. Am asistat odată la o extractie de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.

M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Brasovului. Era un om de o bunătate si o liniste sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuti.

În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i siroaie de lacrimi, continuu, până în noaptea de Înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironositele si Maica Sa, atunci.

În România m-am întâlnit cu foarte multi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune că am trăit clipe extraordinar de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau studenti de la toate facultătile – tineri cinstiti, atrasi de credintă. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu fiind invitat să le vorbesc. Eram foarte emotionat, stare sufletească ce s-a transmis, cred eu, si participantilor.

Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Miscarea Legionară trebuie să apară. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înteles din Evanghelie” – spunea Mehedinti.

Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei alesi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trăi dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fată de prieteni, dar si fată de dusmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost.

Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru acestia Se va milostivi.

Deci nu reformele economice, ci credinta poporului Român va scoate țara din marasmul în care se găseste.