Dr Stefan Lanka: Vaccinarea – genocid în mileniul trei. Întrebare FUNDAMENTALĂ: Unde a fost dovedită și documentată existența virusurilor împotriva cărora se vaccinează?

Toți biologii și autoritățile medicale, precum și „specialiștii” în vaccinare știu că viața nu se bazează pe principiul luptei, ci pe cooperare, pe simbioză. Toate celulele noastre, dar în egală măsură și cele ale animalelor, plantelor și ciupercilor, sunt rezultatul unei simbioze perfecte între cele mai diferite tipuri de bacterii care au produs un nou tip de celule, tot mai adaptate și mai performante.
Conlucrarea biologică a diverselor bacterii din celulele corpului nostru – sute și chiar mii aflate mai ales în celulele care necesită multă energie, adică neuronii și celulele hepatice – determină capacitatea celulelor de a se specializa. Individual, tipurile de bacterii n-ar reuși niciodată asemenea performanțe.
La fel, viața pluricelulară nu este posibilă decât atunci când există multă energie, obținută rapid. Acest lucru este realizat în celulele organismului de către „agregatele” noastre energetice, bacteriile. Aceste bacterii din interiorul celulelor noastre poartă numele de mitocondrii. Mitocondriile, „uzinele energetice” ale celulelor noastre, prelucrează oxigenul pe care-l respirăm și astfel produc energia de care are nevoie un organism pluricelular ca să existe. Aceste mitocondrii, precum și alte structuri bacteriene ale celulelor, se numesc endosimbionți. Mitocondriile însă nu mai pot părăsi celula, deoarece ele au transferat asupra celulei marea majoritate a funcțiilor lor.

Astfel, cea mai mare parte a acidului nucleic mitocondrial, despre care se pretinde în prezent ca ar fi „substanța genetică”, este depozitat în nucleul celulei, unde poate fi protejat de factorii de stres exteriori și poate fi reparat, lucru care în mitocondria însăși, ca și în alte bacterii, nu este posibil. Celula este plină de multe alte bacterii, la care deja nu mai poate fi observat că au fost vreodată bacterii complete. Practic, aceste bacterii și-au predat celulei tot acidul nucleic (ADN) și s-au specializat pe anumite funcții, cum ar fi sinteza materialului de construcție, transportul intra și intercelular, mobilitatea și diviziunea celulară etc.

Structurile stabile pe care le creează celula, și care o pot părăsi, sunt denumite în mod greșit virusuri. Cuvântul virus înseamnă în latină otravă. Toți experții și toate autoritățile medicinii scolastice din secolele XVIII și XIX știau că foarte multe boli, mai ales cele care apăreau concomitent la grupe de oameni, erau cauzate în principal de otrăvurile adunate în apa murdară, dar și din cauza mâncărurilor alterate. Știința instrumentalizată politic din sec. XIX a pretins apoi ad hoc că ar exista niște „patogeni” și mai mici decât bacteriile, deci patogeni invizibili, care ar explica apariția acelor boli la care nu se putea detecta prezența niciunei bacterii.

În 1931, când a fost inventat microscopul electronic, ipoteza acestor patogeni a fost infirmată, deoarece, de atunci și până acum, aceștia nu au fost identificați nici înainte, nici în timpul și nici după vreo boală. Niciodată. Structurile celulare minuscule care pot părăsi celula și care au fost observate adesea la bacterii, la plante mai rar, iar la oameni și alte mamifere exclusiv în celule conservate artificial în afara organismului viu, au primit numele negativ de virusuri. Experimentele făcute cu bacterii au început să fie interpretate în așa fel, încât se dădea vina pe virusuri atunci când celulele erau distruse în mod artificial și apăreau structurile virale, care de altfel sunt create tot de celulele organismului, pentru a ajuta alte celule. Biologia care s-a desprins din paradigma războiului definește virusul ca un „simbiont redus”, deoarece aceste foste bacterii nu mai pot fi identificate ca bacterii decât cel mult prin acidul nucleic bacterian și prin proteinele specifice. Acidul nucleic bacterian și proteinele, prin modul în care sunt produse, se deosebesc fundamental de cele ale celulelor complexe, pe care le produce organismul omului, al animalelor, al plantelor sau al ciupercilor.

Astfel, un virus nu posedă un metabolism propriu, ci doar o bucată sau două de acid nucleic, înfășurate într-un înveliș proteic și acoperite cu învelișul celulei. Un virus nu este vreo vietate individuală, ci doar un endosimbiont redus, produs de celule, printre altele în scopul de a pune și la dispoziția altor celule acidul nucleic, proteinele și componentele învelișului celular, atunci când acestea au nevoie. Să ne gândim de exemplu la puseurile de creștere la copii sau la situațiile în care anumite celule trebuie să se înmulțească rapid, pentru a susține sau restabili starea de sănătate a organismului. Nu există nicio observație biologică ce ar justifica supoziția că aceste virusuri ar face ceva negativ sau rău. Dimpotrivă, singurele sisteme virus-gazdă care există până în ziua de azi au arătat în mod clar că virusurile formate de organism joaca un rol foarte important în stabilizarea vitală a organismului. În apa mării, de exemplu, există foarte multe virusuri și niciodată nu s-a constatat că băile în mare ar îmbolnăvi pe cineva. Au fost făcute nenumărate experimente cu virusurile existente – care sunt foarte puține – și s-a demonstrat că ele nu provoacă absolut nicio boală.

Evident că autoritățile medicale și „specialiștii” în vaccinare știu toate astea demult, de aceea nici nu sunt capabili să răspundă la întrebarea: Unde a fost dovedită și documentată existența virusurilor împotriva cărora se vaccinează? Virusurile sunt foarte stabile și de aceea pot fi deosebite ușor de celelalte componente celulare, ale sângelui sau ale altor lichide umorale. Aceasta se cheamă „izolare”, o tehnică standard, pe care o poate învăța orice elev de liceu. Cu tehnicile din prezent, se pot reprezenta și elementele organice de bază ale vieții (cărămizile vieții), iar dacă acestea ar arăta cât o minge de fotbal, în comparație cu ele, virusurile ar arăta ca Everestul. Virusurile sunt însă atât de minuscule, încât nu pot fi văzute cu microscopul optic, de care știința a beneficiat din 1673 (Antoine van Leeuwenhoek) și care a entuziasmat întreaga societate, inclusiv pe Goethe, în sec. XVIII.

Totul s-a schimbat însă în sec. XIX, când, dintr-o dată, în urma unor decizii politice, s-a întors foaia și autoritățile au început să pretindă – în ciuda tuturor observațiilor și experimentelor – că bacteriile și microbii, a căror multitudine, frumusețe și eficiență provocaseră atâta entuziasm, ar fi cauza tuturor relelor. Întreaga realitate biologică a fost răsturnată cu susul în jos. Ca să mă exprim mai plastic, din acel moment și până în prezent se pretinde că pompierii ar fi cauza focului pe care ei vin să-l stingă. Acestea se întâmplă în ciuda faptului că toate experimentele cu bacterii și ciuperci demonstraseră încă de pe atunci că bolile pe care ei încercau să le explice astfel nu s-au lăsat niciodată „transmise” prin experimente de infectare, și deci a fost demonstrat cu vârf și îndesat că acele boli nu sunt transmisibile și microbii nu joacă niciun rol în îmbolnăvire. S-a demonstrat acest lucru în toate domeniile medicale.

Stomatologul Willoughby Dayton Miller (1853-1907), care a lucrat în laboratorul lui Robert Koch și a încercat să afle dacă o bacterie anume este responsabilă de îmbolnăvirea parodonțiului, descrie astfel rezultatele cercetărilor lui din anii 1888-1889 într-o publicație din 1890: „Phyorrhea alveolaris nu este cauzată de o bacterie anume, care apare în fiecare caz de îmbolnăvire, dar mai multe bacterii pot contribui la apariția simptomelor, la fel cum într-un proces supurativ nu găsim o singură bacterie, ci mai multe specii de bacterii. De asemenea, din câte se știe, nu există nicio bacterie care, injectată în gingie, să declanșeze boala la persoanele sănătoase”.

Celebrele postulate ale lui Koch au fost (re)formulate după cele ale lui Henle, tocmai pentru a masca frauda despre contagiozitatea bolilor. El le-a descris astfel:
1. Organismul patogen se află de regulă în leziunile cauzate de boală.
2. Organismul patogen trebuie să poată fi izolat în cultură pură, pe mediu artificial.
3. O inoculare cu acea cultură la cobai duce la apariția unei îmbolnăviri asemănătoare.
4. Organismul patogen poate fi găsit de asemenea în leziunile acestor cobai.

Decisiv este aici punctul 3: La cobai trebuie dovedită doar o îmbolnăvire „asemănătoare” pentru a se susține că există patogeni care, prin infectare, cauzează la oameni aceeași boală! Numai că exact aceeași boală nu a putut fi niciodată creată sau provocată prin experiențe. Aici nu mai vorbim de știință sau cercetare, ci de fraudă, care are drept consecință crime și genocid!

De atunci, se cresc în mod incestuos milioane de cobai, pentru a fi măcelăriți în laboratoare. Se injectează mililitri de „extracte” în șoricei, pentru ca aceștia să dezvolte „boli asemănătoare”. Aceeași cantitate convertită pentru greutatea unui om ar rezulta în litri! Păi, e clar că într-un organism abuzat într-un asemenea hal va putea fi dovedită prezența a ceea ce i-a fost injectat! Cantități demente de „extracte” sunt injectate în creierul cobailor pentru a demonstra că exista „tumori” și cancerul este contagios, că există SIDA și că este contagioasă, iar vătămările nutritive, intoxicarea și înmulțirea incestuoasă sunt declarate ca BSE (encefalopatie spongioasă bovină), inclusiv contagiozitatea. Toate dovezile relevante sunt ignorate și discreditate.

Încă din 1910 s-a început publicarea nenumăratelor experimente pe animale făcute de Peyton Rous, pe care se bazează întreaga „virologie”, și din care a rezultat „retrovirologia” lui Peter Duesberg, unul dintre cei mai cunoscuți critici ai SIDA. Toți acești actori reprezintă SS-ul medicinii. În Germania, ei sunt reprezentați de fostul elev al lui Duesberg și Gallo, prof. Reinhard Kurth, fost director al Secției științifice a Institutului Robert Koch și ani de zile, concomitent (sic!), directorul Centrului Federal de Admitere pe Piață a Medicamentelor, din cadrul Institutului Paul Ehrlich!

Așa se cresc, prin incest, milioane de animale, de preferat embrioni de pui și șoricei, fiindcă sunt mici și cresc repede, mai sunt și iradiați radioactiv în funcție de „necesități”, astfel încât să dezvolte anumite simptome, despre care apoi se pretinde că sunt contagioase. Dacă apoi mai sunt și „umflați” (tot în mod „științific”, se înțelege), ei dezvoltă și mai repede „îmbolnăvirile asemănătoare”. Și iată cum „știința” demonstrează că bolile sunt „contagioase”. Iar dacă unii cobai pur și simplu nu vor să dezvolte acele simptome, se susține că acele boli ar fi „genetice”. La fel cum „experții” pot specula că vătămările postvaccinale nu au legătură cu vaccinurile, ci cu ceva „defecte genetice”.

Să nu ne mai mirăm atunci că în fiecare an, cele mai bine dotate premii guvernamentale sunt înmânate prin fundații așa-zis independente numai celor care reprezintă la crème de la crème a escrocilor și infractorilor din medicina actuală. În 1998, de exemplu, premiul Robert Koch a fost înmânat unui cuplu de cercetători, prof. Patrick S. Moore și prof. Yuan Chang, care au pretins că au descoperit (prin metode genetice indirecte, că de!, nevoia te face creativ) „virusul herpesului uman nr. 8”. Prof. Georg Klein de la Institutul Karolinka din Stockholm (atenție: premii Nobel!), care a fost distins și cu medalia Robert Koch, nu s-a jenat să rostească în discursul său ceea ce știu toți cei implicați: „Cel mai prost virus este mai deștept decât cel mai inteligent virolog”. Nu e o glumă, totul poate fi citit în Ärzte-Zeitung, „Revista medicală” din 28 octombrie 1998.

Și acum să vorbim și despre poliomielită. După 1931, toți „virologii” care în secolul XIX susțineau teoria virusurilor periculoase au tăcut mâlc. În 1931, fizicianul Ernst Ruska inventase chiar în Berlin (centrul mafioților epidemiilor de la Institutul Robert Koch) microscopul electronic. Acum, virusurile puteau fi făcute vizibile! Datorită analizelor fizice anterioare, printre altele cu raze Röntgen, devenise clar că acele componente celulare numite „viruși” erau prea mici pentru a putea fi văzute cu microscopul optic, dar se vedeau cu microscopul electronic! Brusc, pseudo-virologii au tăcut mâlc și au cam dispărut de pe scena medicală, iar tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial a distras atenția de la experimentele făcute de ei în lagărele de concentrare. Cei mai fioroși dintre acești pseudo-virologi au fost primiți cu brațele deschise în SUA, pentru a defini poliomielita (atenție: inflamarea substanței cenușii din măduva spinării, nu a creierului!) ca fiind cauzată de un virus și, evident, pentru a crea un vaccin.

Inflamările substanței cenușii din măduva spinării, care în realitate erau de cele mai multe ori rezultatul vaccinărilor, au fost ad hoc redenumite poliomielită virală. S-a pretins că virusul poliomielitei e atât de mic, încât nu se lasă fotografiat cu microscopul electronic. Dar cum stă treaba cu microscopul electronic perfecționat în anii ’70-’80? Până în ziua de azi nu există nicio fotografie!

Tragedia vaccinală, mascată astfel și justificată pseudo-științific prin definiția de „polio”, a dus la reducerea cantităților de adjuvanți și conservanți din vaccinuri. Evident, nu și în vaccinurile pentru lumea a treia, acolo ele au fost folosite chiar mai mult. Astfel, s-a reușit cu un număr mai mic de vaccinuri crearea strategică a multor focare și „epidemii de poliomielită”.

Apoi, în aprilie 1955, a apărut celebrul Jonas E. Salk, cu vaccinul lui cu „virus inactivat de polio”, impus pe piață printr-un șir de fraude incredibile, cu colaborarea conștientă a guvernului american și a „specialiștilor” în vaccinare, vaccin care a fost administrat peste noapte la milioane de copii americani. Aceasta a dus la o catastrofă perfectă, care a cauzat apariția a tot mai multe și mai grave cazuri de poliomielită. Din nou, pentru a masca și mușamaliza tragedia, s-a manipulat definiția poliomielitei și s-a pretins inventarea unui vaccin „mai bun”. Astfel, de prin 1960, vaccinul Salk nu a mai fost folosit în SUA și nici în Germania. A fost introdus un vaccin „mai puțin periculos”, cel oral, despre care s-a pretins că a fost inventat de Albert Sabin. Acest vaccin ar conține virusuri vii dar atenuate, împreună cu doze reduse de conservanți și adjuvanți. Mda, cel mai inofensiv vaccin al tuturor timpurilor. Otrăvirea e dulce.

În timpurile moderne, în care se vorbește despre reticența crescândă la vaccinare, nici nu-i de mirare că din 1998 infectologii recomandă iar vechiul vaccin al lui Salk, cu „virusuri moarte” (sic!). Păi dacă nu apar mâncărimi și roșeață la locul injecției, dacă nu apar cazuri de deces după vaccinare, înseamnă că vaccinul nu e bun de nimic. În emisiunea din 7 noiembrie 2000 de pe ARD, dr. Nassauer de la Institutul Robert Koch s-a pronunțat despre copiii paralizați, handicapați sau morți în urma vaccinării, cum că ei ar fi „sacrificiile părinților, ca un serviciu în slujba societății”. Aceste lucruri sunt posibile pentru că oamenii le permit. Evident că dr. Nassauer, la fel ca toți cei implicați, știe exact ce s-a întâmplat în istoria poliomielitei. La fel și prof. Alexander Langmuir, responsabil pentru vaccinarea antipolio și „eradicarea” poliomielitei. Cu alte cuvinte, pentru a „eradica” prin vaccinare o catastrofă medicală, cauzată în cea mai mare parte de vaccinare.

„În 1954 și 1955, la introducerea vaccinului, imediat după publicarea studiului-pilot [când, bineînțeles, absolut întâmplător, producătorul avea deja vaccinul gata! – nota lui Stefan Lanka], s-au schimbat brusc și radical bazele de diagnosticare a poliomielitei. Înainte de introducerea vaccinului nu era nevoie de teste de laborator și nici de o perioadă îndelungată de paralizie pentru a pune diagnosticul polio. Un pacient era declarat bolnav de polio după ce era examinat o singură dată și avea aceleași simptome și după 24 de ore. De la introducerea vaccinului, doar persoanele care rămâneau paralizate 60 de zile mai primeau diagnosticul de polio. Toți cei la care paralizia dispărea mai devreme nu mai erau luați în calcul în statisticile de după introducerea vaccinului. Acest truc a creat iluzia că prin vaccinare, cazurile de polio se reduseseră enorm, ba chiar azi trebuie să ne mirăm că cifrele nu au fost și mai mari! Prof. Greenberg spune că, atunci când un copil vaccinat se îmbolnăvea de polio, i se mai făceau o serie de analize pentru a elimina orice dubiu, în timp ce unui copil nevaccinat i se făcea doar o examinare sumară”.

Acestea fiind spuse despre frauda cu „virusul” poliomielitei, ajungem la lecția de biologie pe care studenții la medicină nu o învață niciodată. Veți începe să înțelegeți ce ar putea sistemul medical să știe dacă ar vrea și de ce autoritățile fie nu vă răspund, fie vă răspund agresiv în momentul în care cereți dovezile științifice în baza cărora se vaccinează.

În ultimele decenii, biochimia s-a dezvoltat fulgerător. Să ne gândim de exemplu la Johanna Budwig. Celebra biochimistă germană a revoluționat întreaga știință cu privire la grăsimi și uleiuri. Descoperirile ei sunt decisive pentru înțelegerea funcțiilor corpului, mai ales funcțiile neuronilor și producerea de energie în corp prin mitocondrii, transportul de energie și substanțe din sânge prin matricea celulară, până la celule. Această matrice, așa-zisul organ superior care integrează și controlează toate funcțiile hormonale, neuronale, electrice și imunitare ale corpului, a fost analizată sistematic de medicul austriac Pischinger. Profesorul Hartmut Heine a dus mai departe studiile lui Pischinger și a publicat rezultatele muncii sale de cercetare în cartea „Manual de medicină biologică. Sistematizare și matrice extracelulară – Principii fundamentale și sistematică”. Aceste lucrări sunt premise esențiale în analiza științifică a funcțiilor vitale, pentru a le înțelege bine și a repara vătămările cauzate de vaccinare.

Premisa decisivă pentru a înțelege aceste informații este așadar biochimia ultimei jumătăți a secolului trecut. Concret, este vorba de un gaz diatomic care are un rol crucial în toate funcțiile vitale organice: oxidul nitric. În 1998 a fost acordat, în mod excepțional, premiul Nobel pentru o descoperire corectă: oxidul nitric; însă din motive greșite: Viagra.

Acest gaz, care are simbolul NO, este implicat în toate funcțiile celulare esențiale, inclusiv la organismele care nu dispun de funcții imunitare, nervoase sau hormonale. Ca atare – și asta nu miră pe nimeni – oxidul nitric joacă un rol imens în tensiunea arterială. Viagra are ca efect indirect inhibarea descompunerii de NO, și prin aceasta, relaxarea musculaturii netede a vaselor și deci influxul sângelui în penis – plus, în general, o scădere a tensiunii arteriale.

În 1997 a apărut la Cambridge University Press un manual despre descoperirile uluitoare din a doua jumătate a secolului trecut, referitoare la oxidul nitric: Nitric oxide in health and disease, de J. Lincoln, C.H.V. Hoyle și G. Burnstock. În acest manual, se arată cum oxidul nitric, în cantități prea mari, influențează și vatămă pe termen lung toate funcțiile organismului uman, dar în special producția de energie din mitocondrii. Aceste vătămări se transmit de la mame la copii, știut fiind că mitocondriile se formează prin diviziune. Genele din ADN-ul lor se transmit ereditar, de la mamă (această ereditate se numește maternă sau matroclină). Astfel, toate substanțele chimice injectate în organismul uman au un efect devastator: din cauza lor, corpul începe să genereze el însuși, constant, cantități tot mai sporite de oxid nitric. De asemenea, funcțiile ficatului sunt atacate și vătămate, nemaiputând să anihileze cantitățile tot mai mari de oxid nitric produse de organism.

Atunci când corpul este tot mai lipsit de energie, care este măsurabilă în electroni și tensiune, ca de pildă în situații extreme de stres (accidente, operații etc.) sau în puseurile de creștere la copii, se naște ușor un cerc vicios: prin vătămarea produsă, se eliberează tot mai mult oxid nitric. Corpul încearcă evident să-și obțină energia pe alte căi – așa apare de pildă amiotrofia, dar la fel de bine și paraliziile parțiale sau totale. În creier, de exemplu, în condiții normale, creșterea cantității de oxid nitric în timpul nopții determină deconectarea axonilor responsabili cu memoria de scurtă durată, care astfel, a doua zi, sunt pregătiți să înmagazineze din nou informații; prin aceasta, omul, și în mod special copilul, este capabil să învețe. În cazul unor concentrații constant mari de oxid nitric, creierul nu mai este capabil să învețe și să asimileze normal, ceea ce poate rezulta într-o paralizie a sistemului nervos central. Același lucru este valabil și pentru măduva spinării, iar frauda constă tocmai în faptul că inflamarea substanței cenușii din măduvă – în ciuda cunoștințelor avansate de biologie și biochimie – este diagnosticata ca „poliomielită virală”.

Dogma teoriei infecției a deturnat puternic orice fel de descoperire în domeniul imunologiei. Descoperirile din acest domeniu anulează însă total „paradigma războiului” și gândirea medicală în termeni de război, pe care o propagă lingăii vaccinării. În prezent, oricine poate înțelege că lipsa de energie într-un organism înseamnă lipsă de electroni, fapt prin care organismul (sau anumite țesuturi) se află în stare de stres oxidativ. Oxidativ înseamnă „acid” atunci când ne referim la valorile pH-ului și la echilibrul acido-bazic. Astfel se explică în mare parte și așa-zisele alergii și reacții autoimune. Așa cade și ipoteza „răspunsului imun specific” și minciunile despre „anticorpii specifici”. Așa cade întreaga construcție frauduloasă a vaccinării.

fragment din cartea dr. Stefan Lanka