Sinaxarul Sfinţilor din Închisori: CONSTANTIN OPRIȘAN multpătimitorul – stâlpul de rezistență împotriva reeducării

În aceeaşi seară a intrat în cameră¹ un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:

– Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoşteam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită.

Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului.

Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.

La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operaseră până atunci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:

– Drepţi!

Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde „Prezent!”, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.

– Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ.

S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.

– Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!

Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:

– Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!²

– Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.

Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!”

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: „Culcă-te!”

Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

– Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.³

Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine:

„Doamne! Doamne!”

Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pag. 272-274)

Părintele Gheorghe Calciu despre trecerea la Domnul a lui Constantin Oprișan

Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

– Cum a fost după moartea lui?

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!

– Simțiți și astăzi rugăciunea lui pentru sfinția voastră?

Sigur, și în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.