TACTICA ecumenist-newageistă: dubla-gândire, apoi „vindecarea memoriei” prin uitarea deliberată

La adunarea Conferinţei Bisericilor Europene, 25 iunie-2 iulie 2003, Trondheim, Norvegia, s-a discutat şi despre „vindecarea memoriei”. Câţi dintre participanţii ortodocşi au realizat, oare, despre ce este vorba? Oare câţi au înţeles că sunt manipulaţi? Vom încerca în cele ce urmează să explicăm despre ce este vorba.
„Vindecarea memoriei” sau despre dubla-gândire sau despre spălarea creierelor. Fiind vorba de vindecare, gândul ni se duce la vreo boală sau tulburare. Care să fie? Despre ce boală să fie vorba, atunci când se foloseşte sintagma „vindecarea memoriei”? Şi care este simptomul acestei boli? Amnezia? Nu. Dimpotrivă, amintirea. Amintirea trebuie „vindecată”, aflăm din prezentarea lucrărilor adunării.[1]
Ce este memoria? Ca să nu greşim, vom apela la dicţionare. În DEX, găsim următoarea explicaţie: memorie – 1. proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi reproducerea senzaţiilor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut; 2. păstrarea în amintire, reprezentare mintală, aducere aminte, amintire; 3. parte a calculatorului electronic în care se înregistrează instrucţiuni, cuvinte, valori numerice etc. Aceeaşi explicaţie găsim atât în Dicţionar de neologisme, cât şi în Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie. Adăugăm că din punct de vedere teologic, sediul memoriei este sufletul şi nu creierul.

Se pare, însă, că pentru Conferinţa Bisericilor Europene, această capacitate de memorare este considerată „patologică” şi în consecinţă ar trebui „vindecată”. Dar cum? Prin uitare – propun membrii Conferinţei. Printr-o uitare deliberată. Ni se recomandă să uităm, la comandă, ceea ce deranjează pe cei de la putere, şi ceea ce deranjează planul de instaurare a noii ordini mondiale.
Această logică ecumenistă parcă este desprinsă din romanul „1984” al lui Orwell. El numeşte acest proces dublagândire.

«Partidul afirmă că Oceania n-a fost nicicând aliata Eurasiei. Pe când Winston Smith ştie că acum patru ani Oceania a fost aliata Eurasiei. De unde, însă, venea acea cunoştinţă, cine putea proba faptul? Doar propria sa conştiinţă, care mai devreme sau mai târziu, va fi anihilată. Şi dacă toată lumea acceptă minciuna impusă de Partid şi dacă toate documentele şi mărturiile afirmă acelaşi lucru, atunci minciuna trece în Istorie şi se preschimbă în adevăr. „Cel care controlează trecutul, zice sloganul Partidului, acela controlează şi viitorul. Cel care controlează prezentul, acela controlează trecutul.” Totuşi, trecutul, alterabil prin însăşi natura sa, nu a fost schimbat niciodată. Tot ce-i adevărat astăzi, adevărat va fi de-a pururea. Este cât se poate de simplu. Ceea ce se cere e doar un şir nesfârşit de victorii, pe care orice individ trebuie să i le smulgă propriei memorii. Este ceea ce se cheamă „stăpânirea realităţii”. În neolimbă există un cuvânt special dubla-gândire […]. Mintea sa se rătăci în labirintul dublei-gândiri. Să ştii fără a şti; să te crezi cu dreptate în timp ce promovezi o minciună minuţios elaborată; să susţii simultan două opinii, conştient că sunt contradictorii, şi să crezi totodată în ambele; să apelezi la logică împotriva logicii; să renegi morala şi totodată să recurgi la ea; să consideri că democraţia e cu neputinţă şi în acelaşi timp, că Partidul e apărătorul ei; să uiţi ceea ce e necesar a uita, dar cu toate acestea să-ţi reaminteşti tot atunci când e nevoie, ca mai  apoi să uiţi din nou; şi mai presus de toate, să aplici procedeul dublei-gândiri la procesul propriu-zis. Tocmai în aceasta constă subtilitatea sistemului: în a-ţi înăbuşi, treaz fiind, cugetul şi în acelaşi timp, a nu-ţi da seama că faci, de fapt, un act de autosugestie. Astfel, nici chiar cuvântul dubla-gândire nu poate fi înţeles fără a recurge la dubla-gândire.»

Să revenim la tema noastră şi să observăm ce ni se cere să uităm? Să uităm „amintirea unor dureroase evenimente din trecut” (suferinţele martirizărilor, distrugerile) care ne-au fost provocate de înaintaşii celor ce astăzi ne îndeamnă la unire.
Dar de ce au suferit străbunii noştri ortodocşi? Pentru că au iubit adevărul mai mult decât viaţa în apostazie şi erezie. Li s-a cerut unirea cu ereticii şi pentru că s-au opus lepădării dreptei credinţe, au fost bătuţi, chinuiţi, izgoniţi, omorâţi şi li s-au distrus bisericile.
Acum ce ni se cere? Să acceptăm unirea pe care strămoşii noştri au refuzat-o. Ni se cere să acceptăm unirea cu aceiaşi eretici în numele „dragostei” creştine şi să uităm trecutul dureros. Câtă perfidie şi viclenie!
Şi ce fac ortodocşii participanţi la Conferinţa Bisericilor Europene? Calcă, se pare, pe urmele apostaţilor care la 1700 au acceptat unirea cu Roma pentru privilegii materiale.[2] Ce este mai grav constă în faptul că vor să tragă în rătăcirea lor şi pe creştinii ortodocşi. „Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut nu mai putem fi siguri de nimic.”[3] Ni se cere să uităm trecutul? Nu. Nici nu s-ar putea.[4] Ni se cere să uităm doar o parte din trecut, selectiv, doar ceea ce îi deranjează pe arhitecţii noii ordini mondiale, pe cei de la Putere. De pildă, trebuie să ne reamintim, la comandă, de suferinţele evreilor, reale sau închipuite; biserica romano-catolică trebuie să-şi amintească cu umilinţă că i-a persecutat pe evrei, dar nu trebuie să-şi amintească nimic de nelegiuirile şi crimele săvârşite de unii evrei contra neevreilor. Tot aşa şi noi, românii ortodocşi, suntem îndemnaţi să nu ne mai amintim de suferinţele îndurate de ortodocşi din partea iezuiţilor şi a stăpânirii catolice din Transilvania, în perioada 1700 1948. Nu trebuie să ne mai amintim de atrocităţile săvârşite de hortyştii din Transilvania asupra românilor şi evreilor, în perioada 1940-1944. La fel, nu trebuie să ne mai amintim de suferinţele creştinilor în perioada regimului comunist şi nici de colaborarea unor clerici cu regimul comunist de la putere. Noi, însă, ni le vom aminti mereu şi le vom transmite şi urmaşilor noştri, cu calm şi pace. Suntem creştini! Aşa cum evreii îşi aduc aminte de suferinţele lor, tot aşa ne aducem şi noi aminte de suferinţele îndurate de creştini pentru apărarea dreptei credinţe. Noi nu cerem, ca ei, nici despăgubiri şi nici răzbunare, căci ne amintim de porunca Domnului nostru Iisus Hristos, care zice:

„Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă fac rău şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5, 44).

Cine ne poate condamna pentru această atitudine de pace? Nimeni. Însă, altceva deranjează. Ce anume? Faptul că nu acceptăm să ne lepădăm de credinţă şi nu acceptăm unirea cu ereticii, în numele unei dragoste făţarnice.
Mântuitorul ne-a învăţat ca să mărturisim adevărul şi dreapta credinţă în pace şi fără violenţă. Nimeni nu ne poate acuza de răzvrătire şi instigare la violenţă, de vreme ce noi îi iertăm şi ne rugăm pentru întoarcerea celor rătăciţi şi pentru ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul, că ne urăsc pentru că iubim adevărul. După cum evoluează lucrurile, se pare că nu mai este mult până când mărturisirea adevărului şi a dreptei credinţe să devină un delict împotriva noii ordini mondiale şi a guvernului mondial.
Ecumeniştii în cârdăşie cu arhitecţii francmasoni ai noii ordini mondiale ne îndreaptă spre o societate totalitară, care va întrece cu mult cele închipuite de Orwell în romanul „1984”.
Despre noua ordine mondială şi guvernul mondial s-au scris numeroase cărţi, însă, din păcate, prea puţini ortodocşi le acordă atenţia ce li s-ar cuveni. Noua ordine mondială ne va aduce sclavia; nu va aduce nici siguranţă, nici bunăstare, nici pace, nici linişte sufletească, nici libertate. Se va ajunge aici prin controlul total.[5]

Să mai dăm câteva citate din cartea lui Zbigniev Brezinski, „Între două ere”, fost consilier pentru securitate sub cinci preşedinţi.

„Omenirea trece prin mari stagii de evoluţie. Primul a fost stagiul primitiv, care gravita în jurul religiei. În acea vreme, omul credea că destinul lui este în mâna lui Dumnezeu.”

Al patrulea stadiu este numit de Brezinski era tehnotronică.

„Era tehnotronică include apariţia graduală a unei societăţi din ce în ce mai controlată şi supravegheată. O astfel de societate va fi dominată de o elită nefundamentată pe valori tradiţionale.”[6]

În ediţia din luna ianuarie 1968 a revistei „The Encounter”, Brezinski scrie:

„Va fi posibil să se menţină o supraveghere aproape permanentă asupra fiecărui cetăţean şi să se păstreze la zi o evidenţă care să conţină chiar şi cele mai personale informaţii despre sănătate şi comportament, pe lângă altele. Aceste informaţii vor fi oricând la dispoziţia autorităţilor.”[7]

Istoria se rescrie după directivele noii ordini mondiale, care a pătruns minţile multor ierarhi şi teologi din Biserica Ortodoxă. Exagerăm? Credem că nu. Iată câteva argumente.
În 1937, Sf. Sinod lua atitudine şi condamna francmasoneria. În 1940, Teodor M. Popescu publica cartea Biserica mărturisitoare,[8] combătând erorile papiştilor şi uniatismul. În 1952, se mai amintea încă de două lucrări ale teologului francez Vladimir Guettée, Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică, traduse şi în limba română.[9] În 1973, părintele D. Stăniloaie publică Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezmembrare a poporului român. În 1985, Biserica Ortodoxă Română publică mai multe cărţi despre teroarea hortysto-fascistă din Transilvania, în perioada 1940- 1944. În 1992, Valeriu Anania, publică lucrarea Pro Memoria, în care arată erorile uniatismului promovat până astăzi de Vatican.
Astăzi ierarhii ecumenişti vor să rescrie istoria încercând să ascundă adevărul despre erezia papistaşă şi ecumenistă, promovând unirea făţarnică şi sincretistă, alături de integrarea în Uniunea Europeană satanistă şi evreiască, ca etapă spre instaurarea noii ordini mondiale şi a guvernului mondial.
Prigoane au fost şi vor mai fi, însă adevărul nu va înceta a fi mărturisit până la sfârşitul veacurilor, chiar dacă aceasta va cere în continuare jertfe.

1 În revista „Candela Moldovei”, nr. 7-8/2003, p. 3, articolul Iisus Hristos vindecă şi reconciliază.

2 Vaticanul „a schimbat unele dintre metodele din trecut, adaptându-le timpului de astăzi, dar scopul a rămas acelaşi. Sub masca ecumenismului, oferă burse numeroase tinerilor ortodocşi şi tot felul de ajutoare şi alte avantaje unor fruntaşi ortodocşi, mai ales din unele biserici mai strâmtorate financiar, deprinzându-i în schimb, cu un vocabular ecumenist relativ, pentru a-i dezarma în faţa forţelor de intercomuniune, în faţa teoriei că, cu toate diferenţele existente, cele două Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor, una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renunţă cu nici un preţ.
Bursele în şcolile de teologie catolică se ofereau şi odinioară cu efecte păgubitoare, pe care le cunoaştem, pentru ortodoxie, dar argumentul că diferenţele între ortodocşi şi catolici sunt fără însemnătate era folosit de propaganda catolică ca mijloc de adormire a conştiinţelor ortodocşilor” (Pr. D. Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 8.)
3 Lucian Boia, Jocul cu trecutul, ed. cit., p. 7.
4 „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre. Acestea sunt însuşiri ale intelectului omenesc care lucrează independent de noi, încât a spune că uităm, putem spune teoretic, dar, în fond, nu uităm. Dar a te răzbuna pe răul din trecut, aceasta deja depinde de voinţa noastră.” (Dragoş Şeuleac, Carmen Dumitriu, op. cit., p. 271.)

5 Despre controlul total mai multe amănunte la Texe Marrs, Project L.U.C.I.D.: The Beast 666 Universal Human Control System (224 pagini) şi Ing. Mircea Vlad, Apocalipsa 13. Sfârşitul libertăţii umane, Ed. AXIOMA EDIT, Bucureşti, 1999; Ieromonah Hristodul Aghioritul, La apusul libertăţii, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999.
6 Z. Brezinski, Între două ere, citat după Cristian Negureanu, Intratereştrii şi noua ordine mondială, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p. 74.
7 Cristian Negureanu, op. cit., p. 74.
8 Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare, ed. cit.
9 Istoria bisericească universală, EIBMO, Bucureşti, 1956, p. 457.

| Ieromonah Agapit Popovici ECUMENISMUL ÎNCOTRO? pag.93-99