Era o cantare cu versurile astea, a formatiei body&soul, la moda acu circa niste ani. Intre timp, fetele se dezbraca din ce in ce mai mult, din ce in ce mai multe si de la varste din ce in ce mai mici. Si astfel, ne stricam la maxim.
Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sfantului Nectarie de Eghina, vorbeste despre unul din semnele apropierii sfarsitului despre care…. se vorbeste mai putin, despre o anormalitate intrata, din pacate, in obisnuit, in firesc.
Si in alta parte Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, ca una din cele doua mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astazi este, pe langa avort, si “goliciunea femeilor”, fenomen de proportii fara precedent in istorie:
“Umblă acum goale, – desi bărbatii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”.
Prilej de a ne aminti ca marturisirea lui Hristos sau a inchinarii la idolul trup se face si prin cele “exterioare” – dar reprezentative – ale noastre si pentru a constientiza ca desfranarea sau curatia sunt cel mai lesne “propovaduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru:
Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor
“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă!
Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii.
Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.
Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!
Când ruşinea femeilor va dispărea
Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie.
De aici încolo încetează să te mai vopseşti
Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu.
E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt „modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.
Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi.
Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.
Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”. (“Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007, cap. “Îmbrăcăminte“)
Daca asa stau lucrurile pe strada, cum stau la plaja? Ne zice Valahia intr-o alta melodie veche: „La mare, la soare, fetitele sunt goale, femei adevarate …”. De ce? Ne explicau inca de acum aproape 20 de ani fetele de la Andre, pe vremea cand aveau vreo 14 – 15 ani, in melodia Libera la mare:
Am plecat la mare, fata cu dolarii-n buzunar
Am uitat de teza, profi, de diriga si orar
Deabea astept sa ma distrez, sa dansez, sa ma simt bine
Sa o fac cu cine-mi place, sa ma iubeasca doar pe mine
In fiecare zi, fara griji si influente
Cu o mie de prieteni si ciudate cunostinte
Muzica, moda, totul despre love & s*,
Seara de seara, la cel mai tare chef
Si eu nu am probleme, de parinti in cot ma doare
Vara asta-i cea mai tare si distractia e-n floare
De dimineata cand ma scol ma-ndrept direct spre plaja
Am trupul meu aproape gol, un tatuaj si slip cu ata
Sutienul mi-e prea mic dar asta nu ma deranjeza
Cu atat mai bine, sunt mai sexy am figuri in cap
Ma uit in jurul meu, un baiat sa-agat as vrea
Cu el ma voi juca, ne vom distra, e vara mea!
Libera la mare
Stau cu tine la soare
Ne iubim pe nisipul fierbine
Nu mai sunt o fata cuminte
Toti baietii intorc capul dupa mine si ma doresc
Cand aud de mine si-mi spun ca ma iubesc
In apa, pe plaja, in discoteca, la plimbare
Ma dezbraca din priviri si senzatia e tare.
Asta e realitatea, unii sunt timizi sau fraeri
Altii vor sa para cei mai tare din parcare
Lasa vorba, frate, de vrei sa te distrezi
Noptile sunt lungi la mare hai cu mine si-ai sa vezi!
Hey you, hai in disco toata seara sa dansam
E mai beton asa, ca noi inca nu ne cunoastem
Doresti sa fii aproape, sa te ating, sa te sarut
Nu vreau sa stau aiurea si degeaba cu ratati
Sunt talismanii iar lume e plina de baieti valabili
Eu sunt independenta, nu-mi pasa de cei din jur
Eu fac ce vreau, dar stiu ce fac, doar ce vrea muschii mei
Traiesc clipa la maxim, ajung in frunte sigur!
Libera la mare
Stau cu tine la soare
Ne iubim pe nisipul fierbine
Nu mai sunt o fata cuminte
Libera [libera] la mare [mare, mare]
Te distrezi [te distrezi] cel mai tare [tare, tare]
Nu stii [nu stii] cand e zi sau noapte [zi sau noapte]
Faci ce vrei [faci ce vrei] cat se poate [poate, poate, poate]
Libera la mare
Stau cu tine la soare
Ne iubim pe nisipul fierbine
Nu mai sunt o fata cuminte.
Care e capatul acestui drum?
Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care isi reteaza parul, isi fac parul la coafor, poarta pantaloni, isi pun cercei, poarta bratari, isi fac unghiile la maini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane ?
Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai intai. Cand paganii isi faceau idolii, ii impodobeau.
Bunaoara zeitei Nemzida, ii puneau un inel de aur in nas si cercei de aur in urechi si legau urechile de nas. Si pe urma ii puneau par si in par ii puneau pene de vultur, ii puneau cate minunatii; clopotei ii puneau in haine, ca atunci cand sufla vantul sa sune clopoteii. Toata impodobirea asta este inchinare de idoli. Sunt obiceiuri ale inchinatorilor de idoli, ramase de la romani.
Noi, romanii, ne tragem din doua popoare pagane: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagane, cum aveau si pe zeul „noroc” si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la inchinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
Au venit la mine saptamana trecuta patru artisti, doi din Iasi si doi din Bucuresti, trimisi de cineva. Eu n-am vazut de cand sunt femei cu ochii vopsiti cu creioane albastre, cu ochii albastri, dati cu creioane albastre; cu parul facut valvoi, sprancene facute parca erau cu caneala, niste papuci cu calcaiul ca un fus. Vin la mine si-mi spun:
– Am auzit de dumneata…
Cand i-am vazut, eu atata le-am spus:
– Stiti ce se intampla cu voi ? Voi mai aveti un ceas si muriti.
– Vai, parinte! Dar de ce ?
– Peste o ora sunteti gata! Am eu un semn, ca o sa muriti amandoua.
– Vai, parinte!
– Gata. Mai aveti un ceas de trait si va duceti, cu unghiile rosii, cum sunteti acum.
– Cum e asta, parinte?
– Cu ce sunteti?
– C-o masina.
– Gata. Va rastoarna masina. Am semn ca de azi nu mai traiti. Acusi, acusi. Cel mult doua ceasuri. Dar v-ati pregatit de moarte?
– Nu, parinte.
– Daca vine moartea, nu rade si moartea de voi ? Tu esti crestina ? Ori esti un drac, o momaie de pus in canepa, de speriat vrabiile, ce fel de om esti ? Cine esti tu cu acestea asa ?…
Am stat mult de vorba cu ei. La urma au dat pomelnice si au zis: „Parinte, am sa ma las de aiestea”. Chiar aceea care era cu ochii spoiti cu cerneala albastra si cu sprancenele facute, drept mascati de la anul nou, zice:
– Eu sunt actrita.
– Oricine ai fi tu. Dar vine moartea si o sa te intrebe de ce ai facut treaba asta. Cine te-a invatat lucrurile acestea diavolesti ? Evanghelia spune undeva sa faci treburi de astea ?
Ce vreau sa spun ? Dumnezeu l-a impodobit pe om cum a stiut ca-i mai frumos. Zice la Geneza: Iata, cate a facut Dumnezeu, erau bune foarte. Daca ar fi stiut Dumnezeu ca omului ii trebuie sa-l faca cu unghii rosii si cu cercei in urechi, asa il facea. Daca stia ca trebuie sa fumeze, ii facea un hogeag in varful capului ca sa iasa fumul.
Si iaca, nu i-a facut hogeag, ca n-are nevoie sa fumeze. Nu l-a facut pentru fumat. L-a facut ca gura si limba lui sa slaveasca pe Dumnezeu, nu sa se umple de fum si de putoare.
Parinte, dar ce ne puteti spune despre portul indecent care se poarta azi in lume si de barbatii care isi rad barba ?
Intrebati-le pe cele care se vopsesc si pe cele care poarta fusta scurta, daca le-au vazut vreodata pe Maica Domnului sau pe sfintele mironosite cu fusta scurta. Noi trebuie sa urmam Maicii Domnului. Ati vazut sfintele martire care sunt pe icoane, vreo una cu fusta scurta ? Nu vedeti ca vesmintele sunt pana in pamant la toti sfintii ? Auziti ce spune Sfantul Apostol Pavel: Fiti sfinti, ca sfant sunt Eu, zice Domnul.
…
Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou49.htm
S-a aflat! Curvasaria le femei lasa urme in ADN toata viata. Femeile pastreaza in creier ADN-ul tuturor barbatilor cu care s-au lungit. NU e studiu propagandistic, s-a descoperit din intamplare.
http://yournewswire.com/women-dna-man-sex/
http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0045592
imi poveste cineva ca la firma de stat la care lucreaza una platita pe bani multi – vreo 1500 de euro salariu – promova sus si tare ziua fara chiloti si le indemna pe alealalte de fata cu barbatii sa vina la munca fara chiloti desi pe internet scrie ca asta a fost o farsa ca raspuns la imbecilii care merg fara pantaloni pe strada – dar ca sa vezi unde ajunge prostia mana in mana cu facebookul
Toate păcatele sunt la fel de mari indiferent cine le face. Nu există o judecată separată pentru femei și o alta pentru bărbați. TOȚI oamenii sunt direct răspunzători pentru ceea ce fac. Suntem liberi să alegem binele sau răul. Libertatea, darul neprețuit pe care ni l-a dat Dumnezeu, vine la pachet cu responsabilitatea. Nu va ține în fața lui Dumnezeu veșnicul obicei adamic și laș de a da vina pe altcineva pentru propriile păcate.
Nu știm noi câți vor intra în iad și câți vor intra în rai, „statistic” vorbind, și tot statistic câți dintre ei vor fi bărbați și câte femei. Nu e treaba noastră. Treaba fiecăruia e să-și vadă propriile păcate și să nu mai judece pe alții. Sau măcar să lupte, să facă eforturi sincere de a nu-i mai judeca pe alții.
Știm doar foarte bine cine este cel mai bun „contabil”.
„Știm doar foarte bine cine este cel mai bun „contabil”.”
Cine este cel mai bun contabil, Raluca?
O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)
E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.
Prinţul Mâşkin, când fapta lui Ganea nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.
Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „seniorale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.
Cuvintele lui Tolstoi în Anna Karenina (scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”
În LOtage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor.
„Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.”
Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidiam bănuiala.
Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.
Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize iar evoluţia e creatoare.
Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile – cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul – sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare.
Avem, noi, ale griji.
Şi printre ele, chinuitoarea problemă prefăcută în boală endemică.
[…]
Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.
Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri – stârpirea.
[…]
Hristos ca gentleman şi cavaler.
La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1992
Mulțumesc Raluca pentru că ai notat cum se numește cartea de unde ai extras aceste pasaje minunate