Un grup de ţărani din Dobrogea, prima regiune colectivizată din România, şi-a aflat sfârşitul pe dealurile Lugojului, sub rafalele plutonului de execuţie condus de maiorul Eugen Alimănescu. Familiile le caută şi acum mormintele „de la Km 14“.
Dobrogea, prima regiune colectivizată din România, a fost pământul pe care comuniştii şi-au început opera de desfiinţare a proprietăţii private agricole. Nimeni nu a scăpat de secera şi ciocanul care au distrus familii de gospodari care aveau vina de a fi înstăriţi. Aşa s-a întâmplat şi pe malul Dunării, unde oamenii au fost săltaţi de securişti şi duşi cu domiciliu forţat în alte părţi ale ţării. Cine încerca să opună rezistenţă cunoştea pedeapsa capitală. Aşa cum s-a întâmplat cu Lotul 3 Dobrogea, un grup de partizani cu mormânt necunoscut, executaţi pe Dealul Viilor din Lugoj.
Ultima amintire
n familia Piţigoi din Saraiu, drama jefuirii şi izgonirii s-a împletit cu tragedia dispariţiei fiului lor cel mare. Ion avea doar 25 ani când a fost ridicat de acasă, la 14 iulie 1949. Cu câteva luni înainte, la 2 martie 1949, părinţii lui consideraţi chiaburi fuseseră trimişi cu domiciliu forţat la Râmnicu Sărat, iar acareturile lor – spulberate. Fiul cel mare, Ion – om la casa lui, cu soţie tânără şi doi prunci – rămăsese în sat. Maria, sora cea mică a lui Ion, plânge şi acum când şi-aduce aminte de ultima dată când l-a văzut pe fratele cel mare. Ea avea 8 ani şi Ion venise călare să o ia de la şcoală. „M-a suit în şaua calului şi m-a dus acasă. Am fost aşa fericită în acea zi“, lăcrimează Maria Constantin din Constanţa. Fericirea s-a şters repede. Toate bunurile, până şi hăinuţele copiilor, au fost împrăştiate prin sat. Când şi-a văzut rochiţa pe o colegă de la şcoală, Maria a vrut să şi-o ia înapoi cu orice chip. Învăţătoarea a pedepsit-o amarnic, gonind-o de la şcoală şi spunându-i că n-are nevoie de „aşa element“.
Batista albă
De Ion Piţigoi, familia n-a mai ştiut nimic din acea zi în care Securitatea l-a ridicat de acasă. Singurul şi ultimul semn de la el a fost o batistă albă lăsată în gard, pe care au găsit-o a doua zi. Era probabil batista cu care Ion îşi ştersese lacrimile când îşi privise pentru ultima dată căminul.
Peste ani, fiica Mariei Constantin a dorit să descifreze durerea vieţii mamei sale. Întrebând neîncetat şi căutând răspunsuri, avocata Luana Constantin a ajuns să cunoască aproape întregul adevăr, atât cât este cuprins în arhivele instituţiilor statului, inclusiv ale CNSAS. Pentru că adevărul a fost îngropat de mult, pe dealurile Lugojului, acolo unde zace, încă nedescoperit, trupul lui Ion Piţigoi, alături de cele ale deţinuţilor din Lotul 3 Dobrogea. Aşa fusese denumită „banda de terorişti” din zona Saraiu-Babadag care făcea parte din Mişcarea de Rezistenţă dobrogeană ce se împotrivise regimului comunist.
„Vina unchiului meu a fost că a sprijinit gruparea de partizani din Munţii Babadagului. Era revoltat de cele suferite de familia lui, deposedată de tot ce avea, despărţită de copii şi şi trimisă cu domiciliu forţat departe de casă. Cineva a trădat, iar ei au fost săltaţi de Securitate“, spune Luana.
Dovada trădării
Acasă la Ion Piţigoi a fost descoperită, îngropată în tarlaua de oi, o ladă de cartuşe. El a spus anchetatorilor c-a găsit muniţia la retragerea unei unităţi româneşti care staţionase în 1944 la marginea satului. În declaraţia smulsă de Securitate, tânărul recunoaşte că făcea parte dintr-o „organizaţie subversivă“, care avea planul de a răsturna „regimul de democraţie populară“.
Ion Piţigoi a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale şi dus la Gherla la 24 decembrie 1949. Pedeapsa urma să expire în septembrie 1964. Penitenciarul Gherla a confirmat peste ani că tânărul a fost încarcerat acolo, ca deţinutul cu numărul 3926/1949. În fişa matricolă penală obţinută de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor în 2013, familia a aflat că Ion Piţigoi a stat la Gherla doar două luni, după care a fost transferat cu lotul său la Penitenciarul Timişoara. Deţinutul a primit aici numărul de identificare 201/1950, iar după câteva zile, la 10 martie 1950 a fost predat Direcţiei de Securitate din Timişoara. Aceea a fost ultima zi din viaţa lui Ion Piţigoi.
Execuţia de pe Dealul Viilor
La 10 martie 1950 – este consemnat în fişa penală – deţinutul a murit la urgenţa Spitalului din Timişoara. Ziua a rămas, însă, întipărită în memoria localnicilor din zona Lugojului. În zorii acelei zile de 10 martie 1950, oamenii au văzut cum mai mulţi securişti săpau de zor o groapă mare pe Dealul Viilor de lângă Lugoj, la Kilometrul 14 al şoselei ce leagă Lugojul de localitatea Traian Vuia. Mai târziu, un pădurar descoperea în acel loc groapa comună în care zăceau 16 cadavre omeneşti legate între ele cu cătuşe. Tăcerea întreţinută de teroare s-a aşternut peste moartea deţinuţilor. Dar nu şi uitarea.
Ucişi de comando-ul lui Alimănescu
Arheologul Gheorghe Petrov, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER), atribuie executarea partizanilor unui comando de temut al Securităţii. Echipa Fulger era un pluton de execuţie condus de vestitul maior de miliţie Eugen Alimănescu, ce era secondat de maiorul de securitate Zoltan Kling, un torţionar notoriu. Alimănescu era recunoscut pentru duritatea sa cu care se ocupa de anihilarea bandelor de „duşmani ai poporului“.
Numit la conducerea Serviciului 4 Bande din Direcţia Judiciară a Miliţiei, el avea să devină sursa de inspiraţie pentru regizorul Sergiu Nicolaescu. Acesta a mărturisit că l-a avut ca model de justiţiar pentru crearea faimosului comisar Moldovan (sau Miclovan) pe maiorul Eugen Alimănescu, precum şi pe unchiul său din partea mamei, comisarul Gheorghe Cambrea.
Mărturia lui Alimănescu
Dr. Gheorghe Petrov enumeră numele celor care au sfârşit pe Dealul Viilor din Lugoj, în zorii lui 10 martie 1950: Marin Cenuşe, Nicolae Dobromir, Duţu Manea, Alexandru Gogu, Ioan Filip, Gheorghe Guşiţă, Constantin Lache, Dumitru Negroiu, Iordan Nicolau, Ion Piţigoi, Nicolae Roşculeţ, Stere Stercu, Gheorghe Tofan, Gheorghe Tomoşoiu, Ioan Topârceanu şi Constantin Tudoran.
,,Se întâmplă ceva ciudat, de fiecare dată… Când am plecat la Bucureşti să studiez dosarul Lotului 3 Dobrogea, ploua foarte tare. Apoi când a fost difuzat episodul dedicat din , la 28 mai 2016, a început ploaia. Exact la un an de la acea emisiune, am aflat că în ziua de 14 iulie 1949, când unchiul meu a fost arestat, înainte de a pleca el cu miliţienii s-a pus o ploaie torenţială. Acum încep să înţeleg de ce, ori de câte ori m-am întâlnit cu rudele celor din lot, plouă… ” Luana Constantin, nepoata partizanului Ion Piţigoi.
Expertul IICMER a pornit investigarea cazului de la o declaraţie a lui Alimănescu despre asasinatul colectiv: „Toţi cei 16 au fost aduşi de la Penitenciarul Timişoara, la Lugoj. Am hotărât să-i împuşcăm în două serii de câte opt. Execuţia a decurs foarte bine, însă la a doua serie a mers greu, căci pe cei opt i-au adus cu cătuşele nituite şi nu am putut să le scoatem, căci nu aveam scule. Muncind la ele, am ajuns la ora 5-6 dimineaţa şi cum începuse să se lumineze de ziuă şi circulaţia pe şosea se îndesea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă, aşa cu cătuşe cu tot, garantându-mi Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei. Lucrul acesta a uitat să-l facă, iar nişte ţărani dăduseră peste gropi, însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu ştie despre ce este vorba. Cadavrele au fost mutate de acolo, după ce, împreună cu oamenii mei am făcut să dispară şi cătuşele de la picioare“.
Diversiunea
Dar oamenii au prins de veste şi ca să curme rumorile, Miliţia şi Securitatea au înconjurat locul, au dezgropat victimele, au desfăcut cătuşele de la cadavre, apoi le-au reînhumat, 8 dintre ele în altă parte. Mormintele nu sunt cunoscute nici acum, spre durerea neostoită a familiilor.
„Este foarte greu, dacă nu imposibil, să mai găsim acele gropi. Avem un singur reper, Kilometrul 14, fără alte detalii şi cu informaţii contradictorii – unii spun că partizanii ar fi fost îngropaţi undeva mai jos de acel kilometru. Osemintele sigur sunt acolo, dar unde? Caută o groapă pe câmp, în pădure…“, recunoaşte cercetătorul Gheorghe Petrov care şi-ar dori ca mai mulţi urmaşi ai victimelor comunismului să aibă tenacitatea Luanei Constantin, nepoata lui Ion Piţigoi.
„Să ne aflăm pacea“
Expertul IICMER va face, în numele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, o sesizare penală la Parchetul Militar Timişoara. Procurorii militari au mai anchetat odată, în anii ’90, acest dosar. Vremurile, însă, n-au fost de partea adevărului.
„Martorii mai trăiau atunci şi erau şanse să aflăm cum s-au întâmplat lucrurile. Anchetatorii au adus la audieri angajaţi ai Securităţii care n-au fost, însă, întrebaţi lucruri esenţiale, cum ar fi: “. Acum martorii au murit, mai trăieşte doar fiul primarului din Sudriaş (n.r. – reşedinţa comunei Traian Vuia) care a văzut atunci cele întâmplate. Slabe şanse să mai recuperăm ceva. Dar familiile victimelor comunismului trebuie să continue demersurile de aflare a adevărului. Oamenii aceia trebuie să-şi găsească pacea, la fel şi noi, ca popor“, consideră cercetătorul Gheorghe Petrov de la IICMER.
groaznic razboiul romano-roman din anii deceniului negru 50-60 in care securistii (simplii soldati indoctrinati de Judeo bolsevici DAR ROMANI) vanau PARTIZANI ROMANI.
Dumnezeu sa odihneasca in pace ,sufletele acestor victime ale comunismului!