Avva Filimon – Cuvinte de folos
Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuţi, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume şi umblă cu râvnă pe calea Sfinţilor, ţine-ţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meşteşug, mersul fără slavă deşartă, glasul netocmit, vieţuieşte în sărăcie, lasă-te dispreţuit de toţi, iar mai presus de poate păzeşte-ţi mintea, grijeşte trezvie, stăruieşte în toate strâmtorările şi păstrează toate bunătăţile pe care le ai neştirbite, şi ia aminte la tine cu de-amănuntul, ca să nu primeşti nici una din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniştire; iar întărâtate şi mâniate se sălbăticesc şi mai tare şi-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult, precum rănile trupurilor, zgâriate şi descojite, se fac anevoie de tămăduit. Cuvântul fără rost încă poate despărţi mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simţurile ascultând de ei. Numai lupta şi frica mare pot păzi sufletul. Deci trebuie să desparţi de toată lumea şi să rupi sufletul de toată afecţiunea faţă de trup, şi să te faci fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câştig şi după schimburi, nepriceput în lucruri omeneşti, smerit la cugetare, împreună pătimitor, bun, blând, liniştit, gata să primeşti în inimă întipăririle venite din cunoştinţa dumnezeiască. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu s-au netezit mai-nainte trăsăturile aflate în ea. Acestea ne învaţă marele Vasile.
Iar pravila sfântului bătrân era aceasta: noaptea cânta toată psaltirea şi canoanele, fără tulburare, şi zicea o pericopă din Evanghelie. Pe urmă se aşeza zicând în sine: Doamne miluieşte, cu stăruinţa şi atât de mult, până nu mai putea să-l rostească. Apoi se culca, şi când se făcea de ziuă cânta iarăşi ceasul întâi, şi se aşeza în scaunul lui privind către răsărit şi cântând cu rândul şi iarăşi zicând din Apostol şi din Evanghelie. Aşa petrecea toată ziua, cântând neîncetat şi rugându-se şi hrănindu-se cu contemplarea celor cereşti, încât de multe ori mintea lui se înălţa în contemplaţie şi nu ştia dacă se află pe pământ. Văzându-l deci pe el fratele îndeletnicindu-se aşa pe întins şi de neslăbit cu pravila, şi preschimbat cu totul de cugetările dumnezeieşti, zice către el:
Te osteneşti, Părinte, astfel la o aşa bătrâneţe, chinuindu-ţi trupul şi robindu-l.
Iar el zise răspunzând:
Crede, fiule, că atâta râvnă şi dor pentru pravilă a aşezat Dumnezeu, încât o pot împlini în toată întinderea ei. Iar dorul după Dumnezeu şi nădejdea bunurilor viitoare biruie neputinţa trupească.
Astfel întreg dorul minţii îl avea zburând spre cer; şi nu numai în alte vremi, ci şi în vremea mesei însăşi. […]
Dar cine nu s-ar minuna şi de lucrul următor, care e dovada marii lui smerenii de cuget. Învrednicit de multă vreme de treapta preoţească şi ajuns la cele prin vieţuire şi cunoştinţă, fugea aşa de mult povara dumnezeieştilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoinţelor sale, aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, vieţuind cu atâta curăţie, nici împărtăşirea de dumnezeieştile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se Împărtăşească de dumnezeieştile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului, când rostea şi zicea: Sfintele Sfinţilor. Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinţii Îngeri şi însuşi Împăratul Puterilor săvârşeşte tainic cele sfinte şi se preface în inimile noastre în trup şi sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curaţi şi oarecum afară de trup şi aşa să îndrăznim a ne apropia, fără nici o îndoială şi ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtaşi de luminarea din ele. Căci mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut pe Îngeri, stând de pază în jurul lor. De aceea se şi păzeau în tăcere, nevorbind cu nimeni. Mai zicea şi aceea că atunci când trebuie să-şi vândă el însuşi lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind şi răspunzând, să spună vreo minciună, vreun jurământ, sau vreo vorbă de prisos, sau vreun altfel de păcat, mai bine tăcea, lăsând să pară că e prost. Şi tot cel ce voia să cumpere, lua de la el şi da ce voia. Şi primea ceea ce i se da cu mulţumire, negrăind nimic, acest bărbat cu adevărat înţelept.
Filocalia, vol. IV, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pag. 161-162
