Introducere la Iov
în părţile Răsăritului a trăit cândva bogatul, puternicul, neprihănitul şi dreptul Iov, un adevărat principe al ţinutului Uz, regiune situată la hotarul dintre Idumeea şi Arabia.
Binecuvântat de Dumnezeu cu pământuri, turme, cirezi, curţi şi palate, cu o familie numeroasă şi iubitoare, cu o viaţă tihnită şi cumpătată, cu preţuirea şi respectul cetăţenilor, cu recunoştinţa săracilor pe care-i ajută din belşug, Iov are toate motivele să se creadă şi să fie fericit. Fericirea însă I-o datorează lui Dumnezeu, pe care-L cinsteşte şi faţă de Care se străduieşte, zi şi noapte, să fie drept şi fără prihană, cunoscându-I şi împlinindu-I poruncile, aducându-I jertfe atât pentru el, cât şi pentru copiii săi care, din nebăgare de seamă, vor fi păcătuit cumva împotriva Domnului. Iov este omul cu conştiinţa curată şi împăcat cu Dumnezeul său.
Iată însă că, din senin, asupra lui Iov se năpustesc o seamă de nenorociri ce se rostogolesc una după alta, ca într’o cascadă ameţitoare: focul şi tâlharii îl lipsesc de turme, cirezi şi herghelii; cei zece copii ai săi, băieţi şi fete, mor de năprasnă sub dărâmăturile casei în care se ospătau. Izbit în tot ce are, Iov găseşte tăria de a nu se descumpăni; el nu numai că nu-L blesteamă pe Dumnezeu, aşa cum ar fi făcut oricare altul, ci, dimpotrivă, îl binecuvintează, ca pe Unul ce are puterea de a lua ceea ce a dat. Nenorocirile însă nu se opresc aici; Iov se pomeneşte lovit de o boală grea şi impură, cu trupul plin de bube dezgustătoare, ceea ce-l obligă să se izoleze de societate şi să-şi îndure suferinţa undeva în afara cetăţii, pe o grămadă de gunoi, aproape gol, răzându-şi puroaiele cu ajutorul unui ciob. Dar, cu toate că însăşi soţia sa îl îndeamnă să-L blesteme pe Dumnezeu, Iov se abţine şi de data aceasta.
După o vreme, trei dintre prietenii săi, auzind de cele întâmplate, vin de departe să-l vadă şi să-l mângâie: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah. Adepţi ai înţelepciunii tradiţionale, potrivit căreia Dumnezeu îi dă fiecăruia după faptele sale, pe cel drept adică răsplătindu-l cu viaţă fericită şi moarte senină, iar nedreptului plătindu-i pe măsura nedreptăţii lui, cei trei sunt departe de a-l consola pe nefericitul lor prieten; în fapt, ei se străduiesc să-l convingă că starea lui de acum trebuie să fie consecinţa unui oarecare păcat pe care el nu-l mărturiseşte sau, eventual, nu-l ştie. La rândul său, Iov se apără cu îndârjire, susţinându-şi nevinovăţia; şi iată-ne astfel în plină dramă a conflictului dintre starea ideală şi cea reală: prezumţia că omul drept e răsplătit cu binele – şi viceversa – e contrazisă de evidenţa nenumăratelor cazuri în care dreptul e menit să sufere, în timp ce nelegiuitul, prin propria sa nelegiuire, se bucură de viaţă îmbelşugată şi moarte liniştită. Suferinţa omului drept, iată principala temă a procesului pe care Iov i-L deschide lui Dumnezeu. Suferinţa sa e nu numai fizică, ci şi morală; în ultimă instanţă, el nu se plânge de suferinţă, ci de faptul că nu o înţelege, că ea se consumă sub semnul absurdului în atotputernicia unui Dumnezeu Care nu poate fi decât raţional. Suprema lui întrebare: De ce? rămâne fără răspuns, un răspuns pe care nu i-l pot da nici înţelepţii prin logica lor sofisticată, dar nici Dumnezeu Care, deocamdată, Se mulţumeşte să tacă.
Pe neaşteptate, intervine un al patrulea prieten, Elihu; plecând de la unele afirmaţii oarecum hazardate ale lui Iov la adresa măreţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu, el încearcă să-i inculce acestuia măcar o urmă de vinovăţie, însă nu izbuteşte; osânditul continuă să-şi susţină inocenţa, dar fără să rostească vreun cuvânt blasfemiator.
în cele din urmă, Dumnezeu rupe tăcerea şi-i vorbeşte lui Iov din mijlocul norului. Rostirea Sa e menită să-i aducă aminte omului de propria sa fragilitate şi nimicnicie în raport cu eternitatea şi puternicia Creatorului. Folosind imagini strivitoare, ce se succedă ca o cascadă de fulgere, recurgând deseori la un limbaj al ironiei divine şi al verdictului fără replică, Dumnezeu trece prin faţa ochilor lui Iov o seamă de minuni ale creaţiei, precum alcătuirea lumii, splendoarea zorilor, nemărginirea mării şi a pământului, tainele luminii, măreţia fenomenelor naturii, frumuseţea cerului şi a constelaţiilor, dar şi raţiunile ascunse ce zac în comportamentul unor animale ca antilopa (cerboaica), asinul sălbatic, struţul, calul dresat pentru război. Copleşit, lui Iov nu-i mai rămâne decât să-şi ducă degetul la buze, dar Atotputernicul îi mai pune în faţă două dintre făpturile Sale redutabile, Hipopotamul şi Leviatanul, înfăţişate cu o mare încrengătură de amănunte, menite să-i demonstreze omului că el, dacă nu are acces nici la cunoaşterea creaturii, cu atât mai puţin va avea acces la cunoaşterea Creatorului. Iov se resemnează; el recunoaşte atotputernicia discreţionară a Dumnezeului său, pe Care mai înainte doar îl auzise, dar pe Care acum L-a şi văzut. La rândul Său, Dumnezeu îi mustră pe cei trei interlocutori ai lui Iov pentru superficialitatea mărturiei lor şi-l laudă pe erou pentru cutezanţa de a-şi fi rostit adevărurile, chiar cu riscul, zicem noi, de a fi depăşit hotarul atât de subţire dintre revoltă şi blasfemie. Ca urmare, el va fi repus în drepturile sale depline, va redeveni sănătos, îşi va redobândi averile şi familia şi va trăi liniştit până la adânci bătrâneţe.
Iov însă va muri fără să ştie – nici el, nici prietenii săi – că episodul nenorocirilor sale, oricât ar părea de absurd, nu-şi are originea nici în vreun păcat pe care el l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau destin, ci într’o anumită iconomie a lui Dumnezeu. Episodul începuse nu pe pământ, ci în cer, şi anume în cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu şi Satan. Venind vorba de neprihănitul şi credinciosul Iov, cu care Domnul Se mândreşte, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e un act gratuit, ci interesat, că el durează doar atâta vreme cât Iov beneficiază în schimb de bogăţii imense şi familie numeroasă. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu îi permite Diavolului să se atingă mai întâi de bunurile şi copiii dreptului, apoi şi de sănătatea trupului său. Aşadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că devoţiunea omului faţă de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe şi dezinteresate, independentă de orice factor contingent.
Aceasta este Cartea lui Iov, în 42 de capitole, capodopera poetică a Vechiului Testament şi una dintre cele mai tulburătoare ale literaturii universale. Poemul propriu-zis, în versuri, e cuprins între un Prolog (1, 1 – 2, 13) şi un Epilog (42, 7-17), ambele în proză. Ca arhitectură, el e structurat în trei mari secţiuni. Partea întâi (3, 1 – 31, 40) e alcătuită din amplul dialog dintre Iov şi cei trei prieteni; primul său cuvânt este urmat de două cicluri de cuvântări, fiecare interlocutor vorbind câte o dată şi primind câte un răspuns, şi de un al treilea ciclu, cu numai două cuvântări şi două răspunsuri. Partea a doua (32, 1 – 37, 24) cuprinde cuvântarea lui Elihu, iar cea de a treia (38, 1 – 42, 6) înfăţişează cuvântul lui Dumnezeu, întrerupt de o scurtă intervenţie a lui Iov (40, 3-5) şi urmat de finalul concluziv al acestuia.
Pe autor nu-l cunoaştem decât din opera însăşi. După toate probabilităţile, e vorba de un iudeu locuitor al Palestinei, a cărui bogată cultură va fi fost sporită prin călătorii în străinătate, mai cu seamă în Egipt. Cunoştea Legea lui Moise, la care însă se referă foarte rar şi doar aluziv, cu intenţia de a-i conferi propriei sale opere un caracter de universalitate. S’a emis şi ipoteza că opera ar avea doi autori: unul, al părţii în proză (Prologul şi Epilogul), în care un al doilea ar fi intercalat poemul în versuri. Argumentele, mai ales de ordin filologic şi stilistic, nu au consistenţă. Nu poate fi exclusă însă prezumţia că autorul a preluat din tradiţia orală istoria lui Iov, pe care a amplificat-o şi adâncit-o prin vastul său poem. Dacă Goethe a preluat din folclor tema lui Faust, iar din cartea lui Iov, textele din care şi-a construit „Prologul în cer“ al celebrei sale opere, nimeni nu se gândeşte să-i alăture un autor-asociat, aşa după cum lui Shakespeare nu i se contestă originalitatea prin aceea că preluase, transfigurând-o, legenda lui Hamlet.
Asupra timpului când a fost scrisă cartea, părerile sunt împărţite. În general, bibliştii protestanţi şi o parte din cei catolici se pronunţă pentru perioada post-exilică, adică după anul 538 î. H. Şcoala biblică românească însă optează pentru o perioadă pre-exilică, adică anterioară anului 587 î. H.
S’a pus şi întrebarea dacă eroul cărţii, Iov, e un personaj fictiv sau a avut o existenţă istorică. Puţini însă sunt cei ce cred în ficţiune. În ciuda faptului că numele său are şi o conotaţie simbolică (vezi nota de la 1, 1), existenţa sa istorică e atestată mai întâi de profetul Iezechiel (14, 14-20) care îl menţionează printre cei trei mari drepţi ai Vechiului Testament, alături de Noe şi Daniel; Isus fiul lui Sirah (Eccleziasticul) îl citează ca pe „cel ce a ţinut bine toate căile dreptăţii“ (49, 10), iar Sfântul Apostol Iacob, în Epistola sa (5, 11) îl dă drept exemplu de răbdare. Calendarul ortodox îl serbează la 6 mai; cel catolic, la 10 mai.
Pe lângă marea ei frumuseţe literară, Cartea lui Iov prezintă şi un deosebit interes teologic, mai ales prin textele inspirate care aruncă lumini timpurii asupra perspectivei eshatologice: credinţa în nemurirea sufletului şi putinţa acestuia de a-L vedea pe Dumnezeu; învierea trupului şi o înviere obştească; omul înviat este una şi aceeaşi persoană cu cel care a trăit pe pământ. De asemenea, mijeşte ideea unui Mântuitor, precum şi aceea a unui martor ceresc, identificat în teologia ortodoxă ca fiind Maica Domnului.
Desigur, întrebarea esenţială (şi, practic, unică) a cărţii: Pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat? rămâne fără răspuns. Iahvé i Se descoperă eroului drept Dumnezeul Care copleşeşte prin putere şi măreţie, dar asupra urletului acestuia păstrează tăcere. Poate că, pentru vârsta de atunci a înţelegerii umane, ar fi fost şi destul de complicat, deoarece problema nu e deloc simplă. Relaţia faptă-răsplată era abordată juridic; aşa face Diavolul, aşa fac cei trei prieteni ai eroului. Singur cel de al patrulea, Elihu, avansează presupunerea că suferinţa va fi având şi o funcţie purificatoare. Vor trebui să treacă secole până ce întrebarea va fi pusă de ucenicii Domnului asupra orbului din naştere: „Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s’a născut orb?“ „Nici el n’a păcătuit, nici părinţii lui – a fost răspunsul -, ci pentru ca’ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu“ (In 9, 2-3). Aşadar, în spatele oricărei suferinţe inexplicabile şi care, aparent, cade sub incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce face. Şi tot atunci, prin Iisus, se va descoperi că, pe lângă suferinţa născută din păcat există şi o suferinţă născută din iubire, a cărei supremă expresie avea să fie jertfa de pe cruce.
Acestea însă au fost descoperiri târzii, pe care opera noastră le ignoră. Şi poate că tocmai de aceea Cartea lui Iov, prin extraordinarul ei autor, este şi rămâne un poem al excelenţei literare: marea poezie e făcută să pună întrebări, nu să dea răspunsuri.
