ORORILE suferite de etnicii germani din Romania deportati in Uniunea Sovietica

Uniunea Sovietică s-a răzbunat pe etnicii germani din ţările sub ocupaţie pentru atrocităţile săvârşite de nemţi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în lagărele de exterminare sau pe câmpul de luptă. Dora Dumitru (93 de ani) este unul dintre cei aproximativ 80.000 de etnici germani din Europa care au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, pentru a ajuta la reconstrucţia ţării după război, şi au fost supuşi la munci dure.
La începutul anului 1945, forţele sovietice de ocupaţie au cerut mobilizarea tuturor etnicilor germani apţi de muncă pentru a fi deportaţi în Uniunea Sovietică şi pentru a ajuta la reconstrucţia ţării. În realitate, cea mai mare parte a fost dusă în mine sau în păduri, la muncă brută şi prea puţini au fost folosiţi conform studiilor pe care le aveau.
Dora Dumitru (93 de ani) este unul dintre ultimii supravieţuitori ai deportării în URSS. S-a născut în Sibiu, într-o familie cunoscută şi respectată, fratele său fiind în serviciu în Armata Română. La Sibiu a urmat şcoala elementară germană, iar din anul 1935 s-a mutat la Buşteni, întrucât părinţii săi au fost salariaţi ai fabricii de hârtie. A urmat liceul şi şcoala de comerţ de la Braşov.
APĂ, DIN ZĂPADA OBŢINUTĂ PRINTRE GRATII  

Când primele zvonuri privind deportarea etnicilor germani s-au făcut auzite, familia sa s-a refugiat de la Buşteni la Cincu, o localitate unde locuiau bunicii, şi de aici, la Agnita. Dar nu avea să scape de deportare. La un moment dat, pentru că nu au găsit-o, forţele de ordine au ridicat-o pe verişoara sa, mamă a doi copii minori, şi au transmis că o vor elibera dacă fugara se va preda. „Bineînţeles că nu exista altă soluţie şi m-am predat. Au venit doi soldaţi ruşi şi unul român şi m-au dus la sediul Jandarmeriei. La prânz, după ce au mai fost aduşi câţiva ascunşi, au venit şase soldaţi ruşi şi ne-au dus cu căruţele până la Făgăraş. După două zile, am fost duşi în convoi, bine păziţi, la gară, unde ne aştepta un şir lung de vagoane de marfă. După ce am fost urcaţi în tren, a fost sigilat şi am plecat“, retrăieşte Dora Dumitru suferinţele de la vârsta de 20 de ani.
După o săptămână, au ajuns în URSS, fără să primească mâncare şi bând doar apa provenită din zăpada topită. „Bărbaţii întindeau mâinile prin gratiile de la ferestre şi ne dădeau pe rând, câte un bulgăraş de zăpadă.“ Nevoile şi le-au făcut, bărbaţi şi femei laolaltă, într-o gaură făcută în podeaua vagonului.

După o săptămână, foamea era din ce în ce mai acută, iar păduchii, din ce în ce mai mulţi. În sfârşit, trenul s-a oprit la Dnipropetrovsk, în Ucraina, unde, pentru prima dată, au primit o ciorbă caldă. Mai precis, un amestec de castraveţi muraţi şi de varză. Pe drum, s-a împrietenit cu o fată din Bucureşti, care îşi luase cu ea un dicţionar rus şi astfel au început să înveţe împreună primele cuvinte din limba străină.

Dar nu aici era punctul terminus. După încă o săptămână, au ajuns la Petrovka, în Cotul Donului, o regiune carboniferă. Aici, a fost obligată să muncească, alături de alte nemţoaice, la tăierea trunchiurilor mari de copaci, care erau folosiţi ca stâlpi de sprijin în subteran. Era foarte frig şi multora le-au degerat extremităţile. Singurul medicament era zăpada cu care seara îşi frecau degerăturile.
CEA MAI GREA PERIOADĂ  

Într-o zi, cum nu se mai afla niciun traducător în zonă, Dora Dumitru a fost chemată de comandantul lagărului să înlesnească o discuţie. Acolo se afla o femeie cu grad de căpitan, care a observat ceasul pe care tânăra îl purta la mână. „Au început negocierile şi i-am zis că îi dau ceasul dacă îmi găseşte un loc de muncă mai uşor.“ Aşa a ajuns să muncească în bucătărie, dar nu a avut norocul să stea aici până la sfârşitul perioadei, întrucât a lăsat la gunoi câţiva cartofi întregi, gândindu-se că prizonierii flămânzi vor fi foarte bucuroşi de acest cadou neaşteptat. Numai că a fost prinsă şi a fost mutată la un şantier de construcţii.

„Se proiectase construcţia unei clădiri administrative şi noi, cele 20 de persoane repartizate acolo, trebuia să săpăm fundaţia, care avea o adâncime de 10 metri, era lungă de 40 de metri şi lată de 20 de metri. Acolo am lucrat o vară întreagă, până toamna, când s-au sistat lucrările. A fost perioada cea mai grea“, îşi aminteşte bătrâna. Nici duminica nu erau lăsate să se odihnească, fiind duse la muncile agricole, de cele mai multe ori fiind puse să cureţe grâul de neghină.
MINER LA 20 DE ANI  

La începutul iernii, a fost dusă la mina de cărbune. „Eram coborâte cu un lift rudimentar circa 1.000 de metri. Gangurile pe care trebuia să le parcurgem erau foarte joase şi numai aplecate puteam înainta. Eu preluam de pe platformă vagoneţii încărcaţi cu cărbuni, pe care trebuia să îi cuplez, iar apoi erau transportaţi de un maşinist la lift pentru a fi scoşi la supafaţă.“ Dora Dumitru îşi aduce aminte că singura luminiţă de la capătul acelui tunel întunecat în care fuseseră luaţi prizonieri etnicii germani era clubul unde, la început, li se prezentau filme care trebuia să îi reeduce pe tineri. Mai târziu, însă, a fost înfiinţat un cor şi tot acolo s-au jucat piese de teatru, iar trei băieţi din Făgăraş, care îşi aduseseră de acasă instrumentele muzicale, le mai înveseleau zilele.
PRIMA VESTE DE ACASĂ, DUPĂ PATRU ANI  

În lagăr, destinul i s-a pecetluit pentru totdeauna, fiindu-i făcută o injecţie în piept pentru a evita o eventuală sarcină. De acelaşi tratament au avut parte toate femeile. „După prima injecţie am avut o reacţie puternică, temperatură mare şi o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea, am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am mai putut să îndeplinesc menirea femeii pe pământ“, spune ea cu tristeţe.

După munca din mină, a mai fost trimisă să care pietre grele, să mute stâlpi. Devenise atât de slabă, încât brigadierii din zona în care era repartizată refuzau s-o primească, toţi având un plan de realizat. Aşa a ajuns infirmieră la dispensarul lagărului, amenajat într-o baracă, unde toţi bolnavii erau în stadiu terminal.  Însă, în fiecare zi, se trezea sperând. „Zilnic se zvonea că vom fi trimişi acasă. Cred că erau intenţionat lansate zvonurile, pentru a ne menţine tonusul, dar ne-au făcut bine. Aveam speranţa că într-o bună zi vom ajunge acasă.“

Timp de patru ani, nu a avut nicio veste de acasă. Dar, într-o zi, la ea a ajuns o scrisoare, prin intermediul Crucii Roşii, de la o verişoară din Elveţia, care i-a spus că tatăl său a murit la scurt timp după ce ea a fost deportată, nesuportând despărţirea de fiica lui cea dragă.
„AM RÂS ŞI AM PLÂNS, AM SĂRUTAT PĂMÂNTUL“  

După ani întregi de chinuri, a venit, însă, şi mult-aşteptata zi a eliberării. Era iarna lui 1949. „Am fost înşiruiţi în curtea lagărului şi percheziţionaţi. Cei care aveau ruble asupra lor au fost eliberaţi de ele şi am plecat în convoi, spre gară. De data aceasta, vagoanele nu mai erau sigilate şi, după 20 de zile, am auzit din nou vorbindu-se româneşte. Eram la Sighet. Am râs şi am plâns, am sărutat pământul. Ne-au aşteptat femei de la Crucea Roşie cu lapte şi pâine.“ De la Sighet, au fost trimişi fiecare acasă.

Dar nici după deportare, viaţa nu avea să-i fie uşoară. Acuzată de crimă de uneltire împotriva orânduirii socialiste, a fost condamnată şi a cunoscut regimul de teroare şi în ţara natală, în mai multe închisori: Jilava, Mislea, Arad şi Oradea. În anul 1962, când relaţiile internaţionale s-au mai detensionat, i s-a redus pedeapsa de la 12 ani de închisoare la 3 ani. După eliberare, şi-a găsit un loc de muncă la o cantină, apoi s-a transferat la o unitate sanitară şi apoi şi-a reluat statutul de contabil. Până la ieşirea la pensie, a lucrat într-o casă de copii. ;
Răzbunarea lui Stalin faţă de germani  

Istoricul Valentin Ciorbea spune că deportarea etnicilor germani face parte din răzbunarea lui Stalin faţă de nemţi. Din păcate, spune el, comunitatea germană din România a avut foarte mult de suferit şi nu s-a mai refăcut niciodată, mai ales cea din mediul rural, care a avut o activitate creativă deosebită. „Germanii din Dobrogea au plecat în Reich şi, în locul lor, au fost aduşi români din sudul Dobrogei, din Durostor şi Caliacra şi aşezaţi aici. Drama este mult mai profundă. Istoria i-a plimbat de-o parte şi de alta a Europei“, spune profesorul Ciorbea. El consideră că fenomenul deportării etnicilor germani a făcut parte dintr-o politică dură, tiranică, pe care o practica Moscova, fiind rezultatul unei geopolitici care s-a jucat în Europa din 1939 până în 1945. Germania a pierdut, au venit ruşii şi au instalat alt raport geopolitic aici şi altă atitudine faţă de populaţie şi faţă de oameni“, afirmă Valentin Ciorbea.

„Nu există familie de etnici germani care să nu fi fost afectată de deportare“
Când avea numai 1 an, Karl Robert Perko, astăzi în vârstă de 73 de ani, a locuit în beciul farmaciei bunicului său, Dombora von Francisc. Locuiau în Aradul Nou, înaintaşii săi venind din Germania pentru a coloniza zona mlăştinoasă. În anul 1945, în oraş se auzea că mai mulţi germani au fost deportaţi în URSS. „Bunicul meu aflase că oamenii fuseseră luaţi de pe stradă şi încărcaţi în camioane şi duşi nu se ştie unde. Atunci, ca să ne salveze, ne-a dus pe mine, pe mama şi pe mătuşa mea şi ne-a băgat în beciul de sub farmacia sa, unde depozita medicamente. A lăsat doar o mică deschizătură, ştiută doar de el, pentru a ne arunca mâncare. Mama mi-a povestit că am stat ascunşi în beci aproape două luni“, povesteşte Perko.

După ce lucrurile s-au mai liniştit, farmacistul neamţ şi-a luat membrii familiei şi i-a dus în staţiunea Moneasa, unde i-a ţinut ascunşi alţi doi ani. „Tata a scăpat de deportare pentru că era bolnav şi era internat în spital, dar a făcut şi el ce a putut şi, din Perko, numele nostru a fost transformat în Perco, pentru a suna mai româneşte“, spune neamţul. După ce nemţii deportaţi s-au întors în ţară, câţiva au fost cazaţi în curtea farmacistului. „Îmi povestea bunicul că a decis să-i ajute cum a putut el pe nemţii care se întorseseră şi nu mai aveau case. Tot el îmi spunea că mai toate femeile care s-au întors de la sovietici erau sterile.“
FIUL UNUI „HITLERIST“ DEPORTAT  

Emanoil Rujanschi, care acum are 60 de ani, a avut o copilărie plină de lipsuri. Tatăl său, Paul, avea 17 ani atunci când a fost luat de pe stradă din Cogealia (în prezent, comuna Lumina, judeţul Constanţa) şi deportat în fosta URSS. „Era 14 ianuarie 1945 când tatăl meu şi alţi nemţi din localitate au fost ridicaţi şi trimişi la muncă silnică. El nu mi-a povestit niciodată prin ce a trecut, însă cei care l-au însoţit au spus drama tinereţii lor“, spune bărbatul. Tatăl său a făcut drumul deportării alături de cumnata sa, care era însărcinată, şi care a născut pe drum. Soţul ei murise pe front, în armata lui Hitler.
Viaţa lui Paul Rujanschi nu avea să fie uşoară nici după deportare, întorcându-se acasă în anul 1949. Fiind etnic german, era considerat hitlerist şi nimeni nu îi dădea un loc de muncă.

Aşa se face că omul a fost nevoit să facă multă vreme chirpici, folosit la construirea caselor, pentru a-şi putea întreţine familia.

„Eu eram copil şi l-am blamat atunci pe tata, pentru că îmi lipseau multe şi vedeam ce au prietenii mei, dar mai târziu, când am aflat cât a pătimit, mi-am schimbat părerea“, mărturiseşte Emanoil Rujanschi.
„SĂ-I TRIMITEM PE NEMŢI, CĂ ALTFEL O SĂ-I IA PE ROMÂNI“  

Klaus Fabritius, de 75 de ani, preşedintele Federaţiei Democrate a Germanilor din România – Regiunea Extracarpatică, spune că numai din Dobrogea au fost trimişi în minele din Ucraina 500 de nemţi. Mulţi nu s-au mai întors niciodată acasă. „Este vorba de etnici germani din Constanţa, Mihail Kogălniceanu, Cogealac, Tariverde, Cobadin, Costineşti şi din judeţul Tulcea, din Malcoci.

La nivel naţional, au fost deportate între 75.000 şi 80.000 de persoane. Aproape 20.000 nu s-au mai întors. „Nu există familie de etnici germani din România care să nu fi fost afectată într-un fel sau altul de deportare. Din păcate, nu se mai găsesc nici măcar locurile unde sunt înmormântaţi germanii în pământul străin, fiindcă s-a trecut cu buldozerul peste acele zone şi nu se mai găsesc urme“, spune el cu tristeţe.
Deportarea s-a făcut cu o oarecare discreţie. „Celor care au fost ridicaţi nu li s-a spus nici unde se duc, nici pentru cât timp, ei nici nu ştiau dacă se vor mai întoarce vreodată. Au apărut în «Scânteia» de atunci trei rânduri în care se scria că etnicii germani au fost deportaţi pentru reconstrucţia oraşelor“, spune Klaus Fabritius.

Tot căutând informaţii despre acea perioadă grea din istorie, a găsit în arhivele din Bucureşti un document în care Vasile Luca, care la acea vreme era membru în Marea Adunare Naţională, spunea: „Hai, repede, să-i trimitem pe nemţi, că altfel o să-i ia pe români“. La reeducare prin muncă a fost trimisă inclusiv muncitorimea germană din zona Reşiţa şi chiar membri ai partidului comunist, Vasile Luca oferindu-se să facă o listă a social-democraţilor care urmau să-i reeduce pe ceilalţi etnici germani din lagăr.

Nemţii din România au fost puşi, pe durata deportării, la cele mai grele munci, cum ar fi în minele de cărbuni din actuala Ucraina şi o parte au fost până în Munţii Ural şi dincolo de ei, în minele de aur, iar alţii au fost duşi să lucreze în păduri. „Erau oameni necalificaţi. În viaţa lor nu fuseseră într-o mină şi din această cauză, au avut loc şi foarte multe accidente“, spune el.

Deportarea a durat cinci ani. Cei care nu mai erau apţi de muncă sau care s-au îmbolnăvit ori au suferit un accident au fost trimişi mai devreme acasă. O parte au fost transportaţi într-un spital din zona sovietică de ocupare din fosta Republică Demogratică Germană şi o parte dintre ei au rămas acolo după ce s-au însănătoşit.

Majoritatea nemţilor care au fost la muncă forţată în URSS s-au întors în România şi o parte au plecat ulterior în Germania. Dar nu doar nemţii din România au fost duşi în lagărele de muncă, ci şi cei din Ungaria şi din alte ţări est-europene.