Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte.
Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!
(Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, pp. 65-66)
În februarie 1954 am fost scos din Zarcă şi dus în camera nr. 1 din Secţie. În camera 1 am trăit cea mai îngrozitoare, mai înspăimântătoare şi mai de neconceput tortură sufletească. Şi tot acolo am înţeles ce este credinţa în Dumnezeu.
La Piteşti, în cea mai cruntă încercare, eu nu mă lepădasem de Dumnezeu, ci numai afirmasem public că nu mă mai rog. De aici însă au urmat consecinţele. Prin propria mea voie refuzasem harul dumnezeiesc şi atunci probabil şi Dumnezeu m-a părăsit, rămânând eu singur şi gol în marea încercare. În sufletul meu lipsit de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o trăiam cu o violenţă de nedescris.
Mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean care radia bunătate. La un moment dat m-a surprins uitându-mă la el. A trebuit să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Duhul satanei care mă poseda probabil că nu putea suferi privirea cu care Gheorghe Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.
A doua zi dimineaţă s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te aj ut cu ceva”.
În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. „O fac, dar nu simt nimic, mi-e inima de piatră”, a fost răspunsul meu. „De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?”. La răspunsul meu negativ a continuat: „De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu. „Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi”. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. De atunci m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine. „Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal… Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta”.
Se apropiau Paştile şi puterile mele fizice şi sufleteşti se epuizaseră. Sâmbătă seara, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla anunţând slujba învierii. Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Ţi-am greşit, dar Tu, Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi a răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie cu toată fiinţa mea: de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu, pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta!”.
În clipa aceea, cum stăteam în genunchi, cu mâinile încrucişate şi cu ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!”. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un cutremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile.
Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. În patru ani de chin nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul meu era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.
Târziu m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam. Mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!”. Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos. Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!”.
M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns plin de duioşie. Am plâns o vreme amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca în acea clipă pe Jimboiu.
Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că „pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi am înviat”.
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperarii”)