SIRIA: O româncă s-a lepădat de Hristos și a scăpat de Isis…

Știți filmulețele din Siria care circulau cu o repeziciune pe internet? „This may be my last video (acesta ar putea fi ultimul meu video)”. În spatele camerei sesizezi fizionomii îngrozite. Sunt ultimele apeluri de disperare trimise dintr-un infern sirian fără sfârșit.

Se aud bombardamente, cad bucăți din clădiri, încăperile minuscule se cutremură, la fel ca și oamenii care cer cu ultima fărâmă de energie ajutor. E un testament.

Iuliana Lorincz e româncă originară din Cluj-Napoca. Soțul său e sirian din Raqqa și au împreună 6 copii, patru fete și doi băieți. Au locuit în Siria permanent din 1990 și până în 2014. Țara a fost distrusă de trei tabere mari, armata lui Bashar, Armata Liberă și Daesh-ul, adică ISIS-ul – autointitulata grupare teroristă Stat Islamic.

Ultimii au pătruns în Raqqa în 2013, iar în ianuarie 2014 au preluat controlul orașului. Raqqa era o bijutierie a Siriei, un oraș prosper cu Eufratul aproape, un centru al agriculturii, unul dintre cele mai mari din Orient. Iar câmpurile petroliere nu lipsesc. Se trăia tihnit în Raqqa. Se trăia. Pentru că azi nu se mai trăiește. Cei care au rămas sunt captivi într-un război care nu le aparține. Și n-au nici o scăpare.

Iuliana și-a construit viața aici și și-a crescut copiii. De cele mai multe ori, noaptea sau diminețile o găseau singură pentru că soțul său, medic de profesie, era chemat la datorie.

Când a intrat ISIS-ul în oraș, nimeni nu știa ce avea să se întâmple. Nici nu erau cunoscuți de localnici. Se întrebau oamenii cine sunt și ce vor de la ei. Le-au închis școlile, le-au înlocuit cu câteva tribunale și au început să dicteze legi. Au devastat cele două lăcașuri de cult creștine, o biserică ordotoxă și una catolică, pe ultima transformând-o într-un centru de comandă.

Apoi s-a dat legea Niqabului (vălul musulman). Cu ultimatum. „Aveți termen până poimâine să o puneți în aplicare, dacă nu, veți vedea ce se va întâmpla”, i-au amenințat pe oameni.

Iuliana și cele patru fete ale sale obișnuiau să se îmbrace european. Jeanși, tricouri, o rochiță, ținută lejeră. N-au crezut în legile ISIS până când, alertată de strigăte disperate ale unor oameni, a dat buzna-n stradă ca să vadă ce se petrece. Un adult la vreo 30 și ceva de ani e atârnat, fără cap, în Piața Centrală, în apropierea casei familiei sale. L-au decapitat. La picioarele sale stă o femeie în vârstă și plânge trei zile. Zi și noapte.

Era abia începutul. Daesh-ul i-a pus apoi pe localnici să-și cheme fiicele care-s la școală, la facultate, acasă, pentru că, altfel, le vor închide în închisori: „Avocații sau cine urmează cursuri la drept, aveți trei zile să vă ardeți diplomele și să vă lepădați de ele. Avem o listă cu ce aveți voie să citiți. Asta e, nimic altceva. Orice altă carte va fi arsă. Dacă nu o faceți voi, veți vedea ce se va întâmpla. Femeile neacoperite vor fi biciuite. Nici o femeie nu va ieși neînsoțită pe stradă de un bărbat. Bărbații trebuie să poarte barbă.”

„De ce noi? N-am înțeles asta niciodată. Și de unde atâta cruzime? Mai mult decât asta, erau foarte, dar foarte mulți europeni. Stăteau și la coadă la spital la circumcizii, adulți de 30-35 de ani. Doar lângă casa mea erau șapte familii de europeni veniți cu soții, cu copii care s-au înrolat în ISIS. Nici nu știau limba arabă, erau blonzi cu ochi albaștri, nemți, foarte mulți belgieni, ruși, enorm de mulți străini”, îmi povestește Iuliana.

Cruzimile de neimaginat continuă în Raqqa. Iar acum, la câteva luni de la instaurarea ISIS, teroriștii încep să transmită execuțiile publice. Pe panourile publicitare de altădată din centrul Raqqa, se decapitează oameni.

„Ucid cu o plăcere….foloseau și cuțite cu lama neascuțită pentru a chinui și mai tare. Puteau ucide pe oricine din orice motiv. Era judecat pentru trădare, cineva era considerat trădător. Jos capul! Filmau, regizau execuțiile. În centrul orașului Raqqa, foarte aproape de unde locuiam, se puneau de jur împrejurul unei piețe țepușe. Zile întregi în țepușe erau așezate capete de oameni. Și le lăsau acolo. Trupurile erau puse grămadă peste grămadă în trezine, mașinile alea cu trei roți și erau cărate de colo-colo ca să vadă toată lumea. Nu-mi lăsam deloc copiii să iasă afară. Băiatul cel mic a leșinat de frică într-un moment. Mi-a venit să mor, nu știam ce să fac.”

Într-o altă zi, a ieșit în curtea casei și din obișnuință nu și-a mai acoperit fața. Până când au început să strige către ea doi soldați ISIS: „Acoperă-te, acoperă-te!”. A înlemnit, dar s-a salvat la timp pentru că imediat una dintre fete i-a aruncat o un batic și s-a acoperit. „M-au văzut de pe un acoperiș. Urmau să mă biciuască.”

Cu frica nu te poți obișnui niciodată. Îți acaparează sufletul, înfingându-și adânc tentaculele și nu poți s-o controlezi.

„M-am rugat lui Dumnezeu, am țipat la el, am îngenuncheat și-am țipat din nou.”

„Problema este că ei au foarte mulți adepți. Iar pe copii îi îndoctrinează de mici. Știți ce frumos se poartă cu ei? Le cumpără cadouri, le vorbesc frumos, le dau o armă, le mai iau alte cadouri și tot așa. Un copil de 8-10-11 ani e pierdut. Sunt și localnici, dar foarte puțini, care ajung să fie părtași. Ei sunt cei care și-au pierdut tot ce aveau pe lume, nu mai au casă, nu mai au nimic și se alătură organizației. Dar sunt foarte puțini. Cei mai mulți sunt străini, atenție, nicidecum sirieni. Din toată Africa, din toată Europa și din Asia.”

Călătoria

Când s-a dus cu fetele să le înscrie la examenul de Bacalaureat în orașul Alhasake, pe Iuliana și pe ele le-a salvat din nou divinitatea.

„Am luat un autobuz care trecea prin deșert și drumul dura cam trei ore, pentru că pe drumul obișnuit se dădeau lupte între Guvern și Isis. Căldură, nisip, Niqab, teroare, pentru că la anumite intervale ne opreau la control cei din Isis. Ei pot să te oprească oricând, te pot da jos din mașină și-ți pot tăia gâtul pe loc. Nu aveam voie fără însoțitor, adică o persoană de sex masculin. Te loveau cu bâta dacă ieșeai fără bărbat. Nu puteam merge, de exemplu, nici după un kilogram de zahăr la magazin, fără însoțitor.

Acest drum pe care l-am făcut îmi aduce aminte de un film, drumul spre Kabul, care seamănă izbitor cu drumul nostru. Când se vedea câte un control în depărtare, șoferul nostru striga în gura mare: «acoperiți-vă, daesh!». Repede, în locul muzicii care era dată la maxim cu melodii din folclor sau cântăreți cunoscuți se punea vocea unui imam care citea din Coran cu o voce gravă, evalvioasă! Tremuram. Încercam să mă abțin ,se controlau actele fiecăruia și însoțitorul fiecărei femei sau fete. Insoțitorul nostru era fiul meu cel mic, care atunci avea 11 ani, mi-era teamă că nu-l acceptă şi o să ne coboare din autobus.

Îi vedeam prin himarul (niqabul) cu mai multe rînduri de material, ultimul rând ascunzînd şi ochii; ca prin ceață densă, totul era gri, lacrimi de indignare îmi şiroiau pe față udând cârpa neagră!

Cine este însoțitorul vostru?, m-a întrebat unul dintre ei, purtând o cagulă pe față.

Eu: Fiul meu!

El: Mă, copile, ce faci dacă cineva se uită la mama sau surorile tale?

Fiul meu: Mă uit foarte urât la el!

El: Bravo, băiete! Ești bun de însoțitor!

Primul test l-am trecut, urmează controlul actelor; aici încep sa transpir în şiroaie de teamă, de cald, de stres. Îi dau actele și strigă: Ești creştină! Arată-mi dovada că ai plătit gizie!

Aici, pe loc, m-a luat o stare de leşin; nemernicul ăsta habar nu are că femeile creştine pe vremuri în islam nu plăteau gizie, ci doar bărbații creştini – gizia era un tribut în aur plătit anual de creştinii care locuiau alături de musulmani. Îmi vedeam fetele, își frecau pălmile de groază și pentru o secundă le-am văzut luate. Nu mă gândeam nici o secundă la mine, groaza îmi creştea în suflet pentru copiii mei.

Cu o idee de moment cu mare risc spun: Nu, nu sunt creştină. El: Cum să nu fi? Scrie aici că eşti! Eu: Știu că scrie, dar eu niciodată în 25 de ani de când sunt în Siria nu m-am gândit că veniți voi şi trebuie sa demonstrez ce religie am. A început să urle și i-a chemat pe alții. Acum mă gândeam cum îmi scap copiii. Apoi, cu o voce fermă, încep și recit un verset din Coran, vestitul verset care se spune la convertire. Vocea îmi tremură chiar la numele profetului, dar îl spun până la capăt. Îl învățasem la îndemnul copiilor mei cu doar o lună în urmă. Ei îmi ziceau să-l învăț că nu se știe niciodată. Termin versetul și aud că strigă: MashAllah, MashAllah. În gândul meu îi mulțumeam lui Dumnezeu că ne-a scăpat în acea zi.”

România, țara mea

Derulăm puțin înapoi. În 2013, pe când începuseră deja în toată țara agitațiile și conflictele de stradă, Iuliana și-a luat copiii și a venit în România, cerând repatrierea lor. A venit în Cluj-Napoca, locul unde s-a născut și-a prezentat certificatele lor de naștere. „Sunt false!”, i-a transmis un funcționar și le-a rupt în fața ei. Femeia a rămas într-o chirie mai multe luni prin Cluj până când au venit de la București confirmări. „Nu, nu erau false, bine doamnă”.

„Nici nu și-au cerut scuze față de mine. Am încercat să obțin și o audiență de la primar, n-am putut. Îmi spuneau funcționarii de-acolo că e vina mea, că ei nu au ce face și că asta se întâmplă dacă m-am măritat cu un arab”.

Le-a rezolvat în final actele. Soțul Iulianei era în tot acest timp în Siria. Le-a asigurat: „Veniți acasă, lucrurile se liniștesc, totul va fi bine, trebuie să fim încrezători”. În același timp se discuta la Geneva despre un tratat de pace în Siria. Era al doilea.

„A fost mai întâi Geneva 1, unde totul a eșuat din start, cu opoziția Arabiei Saudite. Apoi urma al doilea congres de la Geneva, cu participarea americanilor și rușilor. Trebuia să fie pe 13 noiembrie 2013, apoi s-a mutat în decembrie, ianuarie. Am plecat înapoi și a fost momentul în care mi-am reproșat asta. Mie, în primul rând, ca și mamă. Eram în Cluj-Napoca cu cinci copii în stradă, băiatul cel mare era la facultate și noi eram șase suflete într-o chirie. Eu cu fetele și cu băiatul cel mic. Am zis să merg că va fi pace. Nici un moment nu i-am reproșat soțului meu nimic pentru că el nu avea de unde să știe ce se va întâmpla.”

„V-au trebuit bărboși”

În disperare, după luni de zile de stăpânire Daesh, Iuliana caută o scăpare. Discuția se poartă în aprilie, 2014, în plină ascensiune ISIS. Femeia sună la Ambasada României din Damasc. „Suntem singuri, cum ieșim?! Nu mai putem sta aici, ne omoară.” La capătul firului e un consul:

– Nu avem ce face. Ce să facem, cum?

– Salvați-ne, avem nevoie de ajutor. Ne omoară pe toți! Suntem români, avem acte românești, cetățenie.

– Asta se întâmplă dacă-ți plac bărboșii. Ce faceți acolo, de ce te-ai dus acolo?

– Domnule, sunt aici din 1990.

Convorbirea e frântă imediat de un proiectil care cade în apropiere și lovește o casă învecinată. Copiii Ileanei încep să țipe, ea strigă din telefon spre copii.

„A auzit tot ce se întâmplă și m-a trimis să am grijă de copii. Păi, cum, domnule? Tu mă cerți că m-am căsătorit cu un arab? Am scăpat și de această dată. Soțul meu era voluntar la spital, era plecat mereu pentru că erau răniți cu zecile, cu sutele. Eram singuri.”

Și-a jurat atunci Iuliana că, indiferent de riscuri, trebuie să fugă. Pentru copiii ei, pentru familia ei. Au plecat în Turcia, cu multe dificultăți. Din motive ce țin de securitate, Iuliana nu poate spune mai multe. Familia sa e reunită și trăiește azi în liniște într-un stat european, undeva în nord.

Interogatoriul

Rudele din partea soțului sunt captive în continuare în Raqqa.

„Eu eram la un moment dat la zilele Clujului și am început să plâng, pur și simplu. Erau copii care se jucau cu apa, la Chios și mă gândeam de ce în Siria nu se pot juca în liniște copiii la apă. Cu ce-au greșit ei? Cu ce-a greșit oricine? Noi am spus toate lucrurile care se întâmplă acolo, am fost și interogați când am ajuns în București, am povestit tot, mult mai multe decât v-am zis eu acum.

Avem rude în Raqqa, sunt oameni captivi acolo. Nimeni nu face nimic pentru ei. Cineva susține tot acest război. ISIS-ul vinde zilnic petrol că au în stăpânire câmpuri întregi. Cine îl cumpără? Doar nu îl iau localnicii. Cine îi finanțează? Ei sunt niște brute care sunt trimise în orice loc din lume unde vrei să creezi haos. Dacă, de exemplu, mâine, cineva ar vrea să creeze haos în Honolulu, mâine ar ajunge acolo această organizație.”

Iuliana a încetat să mai viseze. Se bucură de cele mai neînsemnate lucruri pe care i le oferă viața. Un răsărit, un apus de soare, o pasăre cântătotare.

„Avem multe rude rămase în Raqqa. Vorbim când putem prin mesaje pe WhatsApp și e foarte riscant și așa. Sunt oameni nevinovați, care nu au nici o legătură cu terorismul. Nepoata mea a fost căsătorită din nevoie, iar în martie anul trecut a născut într-o pivniță, în întuneric, fără doctori. Ei stau înfricoșați. Sunt neajutorați. Nu au voie să iasă din oraș, tot orașul e înconjurat. Cine e prins că fuge, e decapitat sau spânzurat pe loc. Iar dacă reușești să ieși, vei călca pe o mină, că sunt câmpuri întregi. Pe cine interesează? Noi suntem beneficiari ai soartei. Noi nu ne-am pierdut un copil, familia mea e nevătămată. Suntem beneficiari ai soartei. Dar restul?”

Ultima fotografie

„Nu putem duce nimic. Fiecare își ia câte un lucrușor, ne așteaptă mașina. Repede-repede. Fetele se înghesuie, nu știu ce să aleagă. Un album cu poze, un CD cu muzică, o chitară. Chitara nu poate rămâne, îi spune Iuliana. Asta o iau, nu iau altceva, vine și răspunsul.”

Chitara e ascunsă sub scaunul mașinii, iar familia Sleman părăsește Raqqa. Lasă totul în urmă pentru a scăpa în viață.

Mai păstrează o ultimă imagine cu casa lor. O casă părăsită. Fără viață.

„Suntem noi vii. Eu sunt o mamă. Sunt o mamă fericită. Mi-am lăsat prieteni în Raqqa, avem familie acolo. Ei mor pe capete. Cui îi pasă?”