Experimentul Pitești – preambul pentru reeducarea unei națiuni

În anii ‘50, distrugerea elitelor societăţii românești era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, țăranii gospodari ai vechiului regim „burghezo-moşieresc” erau în închisori, condamnați ca „duşmani ai poporului„. Dar mai rămăseseră tinerii, o forţă  socială imprevizibilă și “reacționară” ce trebuia anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate „reeducare„. Sistemul testa astfel crearea “omului nou”, prin desființarea tuturor valorilor neamului românesc, prin exterminarea morală, lepădarea convingerilor, a principiilor politice și religioase ale elitelor românești, iar în final distrugerea personalității acestora până la punctul obedienței ideologice absolute. Alexandr Soljenițîn – dizident rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970, el însuși fiind o victimă a gulagurilor rusești – considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.

Acesta s-a realizat între anii 1949–1952, iar estimările participanților sunt cuprinse între 1000 și 5000 [1]. Majoritatea deținuților (peste 80%) erau legionari. Alături de ei se găseau și naţional-ţărănişti, liberali, pro-monarhisti sau evrei sioniști.

Reeducarea a început cu un grup de 20 de studenți deținuți ce au acceptat de bunăvoie, în laboratoarele securității, fără a fi torturați, ca pentru diverse promisiuni, să devină torționarii camarazilor lor. Aceștia erau conduși de cel mai inteligent, fioros și mai abil dintre ei, Eugen Țurcanu, care a executat ordinele organizatorilor pentru ca la sfârșit să fie el însuși executat ca “țap ispășitor”. Importat din Rusia bolșevică, experimentul s-a desfășurat în închisoarea Pitești, unde au fost încarcerate vârfurile studențimii, cei cu autoritate morală, intelectuală, ierarhică asupra celorlalți și transformați în câteva luni de tortură în adevarate epave omenești care executau mecanic tot ce li se ordona.

Reeducarea avea patru mari etape:

ETAPA 1: Șocul revoluționar – distrugerea voinței de împotrivire prin tortură fizică și psihologică, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedarea și acceptarea reeducării. Tortura se realiza prin: bătaia individuală şi bătaia colectivă în cerc; bătaia cu vâna de bou, cureaua, coada de mătură; agăţarea de greutăţi (40 kg) de spatele „reeducatului” timp de 5-6 ore; însetarea cu apă și mâncare sărată; statul cu ochii fixaţi pe un bec aprins sau în poziții fixe 10-15ore\zi; smulgerea părului cu dispozitive speciale; strivirea degetelor de la mâini şi de la picioare; arderea tălpilor; aşezarea a 15-17 trupuri peste deţinutul torturat; înţeparea tălpii cu acul; obligarea deţinuţilor să-şi facă necesităţile în gamelele în care primeau  mâncarea; cățărări cu unghiile pe ziduri ș.a.

Asadar, după o perioadă prealabilă de câteva luni de înfometare (rația era sub 600 calorii/zi pentru reducerea forței fizice) şi restricţii severe, deținuții începeau procesul propru-zis: un grup de studenți era transferat într-o celulă în care găseau alţi colegi de-ai lor condamnaţi (reeducatorii). Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni. Fraternitatea dura până când şeful camerei dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!” [2]

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi se aruncau cu violenţă asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi. În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere. Bătăile continuau până când victimele acceptau demascarea.

„A fost practicată toată gama posibilă și imposibilă a torturilor. Diferite părți ale corpului erau arse cu țigara […] Alții au fost obligați să mănânce o gamelă de fecale și după ce o vomau, li se înfunda voma în gât. Imaginația delirantă a lui Țurcanu se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenți care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau „botezați” în fiecare dimineață: scufundați cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura pâna ce conținutul făcea bulbuci. […]Unul dintre acești „botezați” căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdau, spre hazul reeducatorilor.” [3]

Unii deținuți au rezistat o zi, alţii o săptămână, alţii câteva luni sau ani, unii s-au sinucis sau au înebunit sau au fost uciși, dar nimeni nu putea rezista la infinit. Perioadele de condamnare oscilau între 10 și 20 de ani, iar fiecare clipă dădea senzația eternității. Tortura era neîntreruptă, zi și noapte, ce ducea la dezintegrarea psihică a deținutului.

ETAPA 2: Demascarea. Când voința de împotrivire era anihilată, fiecare individ trebuia să divulge totul despre el sau alți ”bandiți”, despre prieteni, familie şi străini, precum și despre propriile gânduri și valori în care credea. Demascarea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă în declarații se constata o neconcordanță sau nesinceritate, deținutul revenea la etapa 1. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva. Demascarea avea 2 roluri: 1.Descoperirea tuturor rețelelor de “bandiți”, pentru a-i încarcera, extermina sau reeduca; 2.Fundament pentru etapa 3. Autodemascarea acționează aici într-un mod diabolic de perfid. Mărturisirea cu forța, în mod repetat și obsesiv a celor mai intime gânduri, valori și fapte, duce treptat la degradarea și distrugerea stimei de sine, adică la începutul depersonalizării, atât de necesară pentru a face loc “minunatului om nou“. Practic, individul este “dezbrăcat“, invadat în mod repetat și agresiv, etalat tuturor în intimitatea sa și denigrat, ajungând în mod logic să se vadă pe sine ca un obiect public, “de larg consum“ și deci, vulnerabil.

Astăzi, această etapă de depersonalizare se regăsește la scară macrosocială în obsesia sistemului de a ne “dezbrăca“ de identitatea noastră tradițională creștină, cu nume de sfinți în care, odinioară, ne identificam și le urmam faptele, prin înlocuirea lor cu numere de identitate, atribuite obligatoriu și irevocabil încă de la naștere, care ne schimbă pe nesimțite percepția asupra noastră în niște indivizi de nicăieri, orfani, al căror “nume“ ne pecetluiește identitatea de duzină, ușor de modelat ideologic ulterior.

ETAPA 3: Nihilismul – batjocorirea şi negarea tuturor valorilor proprii, cu deosebire a celor moral-religioase. Identitatea fiecărui deținut era analizată amănunțit și pe temeiul ei trebuia inventată o nouă versiune cât mai monstruoasă cu putință, pe care aceștia erau obligați să și-o asume. Detinuții erau puși să inventeze cu lux de amănunte cele mai rafinate perversități (incest, zoofilie) la care au participat ei, împreună cu parinții lor, prietenii, sau cei dragi. Nimeni nu scăpa până nu îngropa în noroi izvoarele, reperele și valorile vii ale vieții sale, până ce din trecut a dispărut și ultima fărâmă de realitate, de care s-ar putea agăța pentru a-și reconstrui ulterior personalitatea. Fiecare era obligat să repete aceste minciuni la nesfârsit, până ce se convingeau singuri. Astfel se executa sinuciderea morală.

“Unii din noi au început să povestească fară nici o reticență fel de fel de fapte pe care nu le întalnești nici în patologie. Sărmanii, nu mai aveau nici discernământ nici voință; erau de-a binelea nebuni. De aceea au declarat că au săvârșit toate perversiunile sexuale, că s-au împreunat și cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele […] Pentru unii din noi, redresarea a fost imposibilă. Dușmanul putea face din ei acum batăuși, turnători, orice”. [4]

Prin acest proces se dorea demonstrarea experimentală că rațiunea, conștiința, credința în divinitate sunt produse ale materiei, un fel de “secreții” ale organismului. Astfel că, acționând asupra trupului, bolșevicii credeau că pot transforma conștiința, eul profund.

ETAPA 4: Activismul – angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a implementa aceleași metode de tortură asupra camarazilor lor și pentru a distruge psihologic cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză reeducarea.

“Nu exista dreptul la moarte, ci numai la o viaţă monstruoasă. Deținuții nu se puteau sinucide deoarece erau supravegheați continuu. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început,(n.a. al reeducării) apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.” [5]

Studenții nu se puteau sinucide deoarece nu dispuneau de nici un obiect metalic în preajmă. Mâncarea o apucau cu gura din gamelă, ținând mâinile la spate. Între etajele clădirii, pe interior, erau instalate plase pentru a nu se arunca.

“Acțiunea a fost așa de puternică și așa de perfid a lucrat, că a luat pe cei mai buni, pe cei pentru care aveam un respect deosebit, care aveau grade superioare legionare și toți aceștia au fost frânți, doborâți, au fost făcuți cârpe. Iar ei (n.a. torționarii) ne ziceau: îi vedeți pe șefii voștrii, îi vedeți pe dumnezeii voștrii !?[…] Și așa s-a spulberat în Pitești cea mai promițătoare generație, elita României.” [6]

“În primă fază îți vor distruge în suflet icoanele pe care le-ai adorat, chipurile oamenilor pe care i-ai admirat. Știu cum s-o facă. Au acumulat o experiență uriașă în acest domeniu. Eroi sunt numai cei ce reușesc să moară la început. Nu-ți vor face favoarea să te omoare. Ar fi prea ușor și onorabil pentru tine. Îți vor demonstra că ești lichea și îți vei pierde orice urmă de respect față de tine. În momentele acelea vor face din tine ce vor. În fiecare fibră îți vor inocula teroarea de care nu te vei lecui întreaga viață. Pentru a-ți regăsi drumul, trebuie să ai puteri de supraom. Tocmai asta vor să-ți demonstreze, că nu există supraoameni, nici eroi, nici sfinți, că tot în ce ai crezut este un fals.[…] Să nu-i plângem pe cei care au murit în fața plutonului de execuție. Ei au fost niște privilegiați, ei n-au mai îndurat foamea sfâșietoare, umilințele și înjosirile. Au murit tineri, lăsând în urmă un profil atrăgător, figuri cuceritoare, o biografie exemplară. Comuniștii, după ce au trecut prin școli înalte, nu-ți mai oferă binefacerea de a muri repede, impăcat cu tine însuți. Te obligă să te târăști prin viață cu procese de conștiință, să-ți reproșezi că ai cedat la tortură, că ai acceptat compromisul. Norocoșii au plecat dincolo înainte de a fi trecut prin brainwashing… Nu îți recomand sinuciderea.” [7]

Experimentului Pitești i s-a pus capăt printr-un proces artificial în anii 1953-1954, când unele detalii ale cruzimii s-au scurs în afara țării. Sentinţa condamnă la moarte 22 de deținuți (fiind executaţi 16). Aceștia au fost torturați tot timpul procesului ca să declare în scris că au acționat independent, pentru a exonera realii torționari, dupa cum reiese din discuția dintre un anchetator și cel anchetat pe timpul instrumentării procesului:

“După ce a semnat în urma a zile și nopți de tortură declarația care i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului: “nu vă dați seama că la prima ocazie voi retracta tot ce m-ați silit să recunosc […] pentru a servi mai târziu la aflarea adevarului ? La aceasta, anchetatorul i-a răspuns cu cinism: “te asigur că nu vei avea această ocazie și că după 50 sau 60 de ani, când nu vei mai fi nici tu nici eu, istoria se va scrie după asta” și apucând cu două degete foile cu declarația proaspăt semnată le flutura pe sub nasul nefericitei sale victime”. [8]

În proces nu au fost incriminaţi ofiţerii de Securitate, de penitenciar sau din conducerea statului care instrumentaseră „reeducarea„: Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (n. Burach Tescovici), Gheorghe Pintilie (n. Timofei “Pantiușa” Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (n. Boris Grunberg), Ludovic Zeller, Mişu Dulgheru (n. Moise Dulberger) ş.a.

La Pitești s-a nascut un nou tip uman ce avea să se extindă o dată cu expansiunea pe toate palierele naționale a bolșevismului ateist, cât și prin transferarea studenților reeducatori – reeducați la toate închisorile politice: Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Ocnele Mari, Canal, Peninsula, Poarta Albă. În reeducarea deținuților politici ai celorlalte penitenciare au fost întrebuințate aceleași metode dar mult mai rafinate și subtile, pentru a da acestei actiuni un caracter legal și uman.

“Un nefericit care a avut neșansa să treacă prin acel iad (n.a. Pitești) îmi spunea că seara, cand li se ordona să se pregatească pentru ședința de tortură, toți, cu o docilitate de animale dresate, își scoteau un ciorap din picior și și-l îndesau singuri în gură pentru a-și înabuși țipetele […]Deși de la nenorocirea lor trecuse mai bine de 10 ani, dacă li s-ar fi ordonat de către un gardian să stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreagă, nesupravegheaţi de nimeni, într-un picior. Apoi, toţi manifestau o teamă animalică aproape, în faţa autorităţii. […]Astfel că unele din colectivele de reeducare de la Aiud au fost conduse de către aceștia […] La Aiud însă nu a fost nevoie să se acționeze atât de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistența fizică nici morală a celor de la Pitești. Și mulți au capitulat. “Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iartă-mă. Atât mi-a fost menirea” a răspuns unul din ei unui intransigent care i-a reproșat căderea”. [9]

Ingineria psihologică ce s-a aplicat la Piteşti, a fost extinsă astfel la toate penitenciarele cu deţinuţi politici. Fenomenul reeducării a crescut exponențial în toată țara, pe masură ce elitele societății românești erau fie reeducate, fie exterminate. În cele din urmă, în 1964 toți deținuții politici din România au fost eliberați prin decretul lui Dej, nu datorită vreunei slabiciuni a comunismului ci dimpotrivă, ca urmare a deținerii puterii și controlului absolute în România. Practic, întreaga țară era un gulag, iar experimentul Pitești s-a extins la scară natională.

Originile reeducarii:

1. Anton Semionovici Makarenko (1888 – 1939), cel mai influent teoretician educațional din Rusia sovietică. El a organizat teroarea reeducării în gulagurile rusești ale anilor `20 pe aristocrația de atunci, cu aceleași metode ca la Pitești. Makarenko, adeptul lui Marx, considera că reeducarea se face în colectivitate. După Marx, colectivitatea ajunge la conştiinţa de sine şi preia toate funcţiile autoguvernării și reeducării. Practic, colectivul este locul în care individul nu mai are unde să se refugieze, pentru că este încolţit din toate părţile şi nimeni şi nimic nu-l poate salva dintr-o lentă sinucidere a personalității.

2. Scoala marxistă de la Frankfurt. Inființată în 1920, grupează o serie de ideologi cunoscuți, neomarxisti, proveniți de la Institutul de Cercetări Sociale din Frankfurt. “Teoria critică”, unul din instrumentele ideologice elaborate de aceștia promovează transformarea societăților prin emanciparea omenirii din toate formele de sclavie, cum ar fi: biserica și moralitatea, familia patriarhală traditională, patriotismul, oprimarea instinctelor primare umane. În anii ’30, datorită nazismului, Scoala de la Frankfurt se mută în SUA unde se afiliază Universității Columbia. Herbert Marcus, filosof al școlii, continuând linia studiilor lui Freud si Marx privind emanciparea indivizilor în “oameni noi” subjugati propriilor instincte primare, promovează în SUA începand cu anii ’50, perversitatea polimorfă [10] (experimentarea nelimitată a placerilor sexuale) folosind principii precum diversitatea, multiculturalismul, abolirea valorilor traditionale crestine și a le înlocui cu un relativism moral precum și de a pune semnul egal între toate culturile și filozofiile lumii. Astfel a început, demolarea societății americane, pas cu pas.

3.“Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic” [11], un îndrumar privind manipularea tuturor indivizilor/națiunilor în scopul aservirii ideologice totale. Întocmit în anii `30 de NKVD sub supravegherea șefului acestuia Lavrenti Pavlovici Beria, manualul își fundamentează metodele de manipulare pe teroare hipnotică, violență, perfidie:

”Națiunile care au un tonus etic ridicat sunt greu de cucerit […] Integritatea lor spirituală nu poate fi violată prin constrângere. Baza psihopoliticii este reducerea acestei stări de spirit până la punctul la care ea poate primi ordine și poate fi subjugată. Omul trebuie degradat de la starea de ființă spirituală la aceea de animal. El nu mai trebuie să se considere pe sine sau pe tovarășii săi ca pe niște ființe capabile de “rezistență spirituală” sau noblețe. […] Religia trebuie să devină sinonim cu nevroza și psihoza.” [12]

Metodele, astfel “patentate” și experimentate în gulagurile sovietice (si nu numai), au fost cu usurință exportate în România bolșevică. Însă principalul scop al ideologiilor totalitariste este acela de a trece dincolo de forță și de a obține o iubire sinceră și fidelă a celor conduși, precum și de a convinge supușii de “adevărul” său. Astfel, proiectul “omului nou” este în realitate unul profund mizantrop, ateu și diabolic, vizând distrugerea personalității și crearea unei societăți fără formă, depersonalizată, gata de a fi remodelată pentru a da naștere supușilor perfecți.

Experimentul Pitești a avut și eșecuri. Cel mai răsunător dintre ele se numește Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006). Arestat ca student la medicină în 1949 pentru activitate legionară, este pe rând reeducat prin tortură și devine torționarul camarazilor săi la Pitești, trece apoi prin exterminare la Fortul 13 Jilava, Aiud, Gherla, deoarece refuză continuarea activismului și este eliberat în 1964. Își reconstituie cu greu personalitatea, ridicându-se din mizeria reeducării. Urmează facultatea de teologie și devine preot, începând să predice împotriva comunismului (“7 cuvinte către tineri”). Astfel, este arestat din nou în 1979 pentru activități “mistico-dușmănoase” cu propunerea de condamnare la moarte, fiind catalogat ca nereeducabil. Însă în anii ‘70 – ‘80, România dorea recunoaștere internațională ca stat democratic și liber, astfel că pedeapsa a fost comutată la 10 ani pentru exterminare, cazul părintelui Calciu devenit cunoscut și în străinătate între timp. Devenit inamicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, este eliberat în 1984 și expatriat în SUA … dupa 21 de ani de închisoare pentru reeducare și exterminare. Are întrevederi cu presedinții Ronald Regan, George Bush Sr., George Bush Jr., continuând lupta impotriva ateismului până la moarte, în 2006. Este înmormântat la mănăstirea Petru-Vodă.

Experimentul Pitești a fost, în esență, un preambul pentru implementarea unui sistem diabolic de manipulare și răzvrătire, îndreptat împotriva însăși firii umane, a modului conservator, creștinesc de viață și nu doar împotriva unor “cetățeni reacționari”. Acest sistem, o dată pus în mișcare, se mișcă printr-o dinamică proprie, bazată pe anumite realități adânc umane (foamea, izolarea, durerea, frica, duse la extrem, declanșază instincte de supraviețuire ce acționează independent de conștiința și voința noastră) precum și pe anumite forțe ale răului sădite în fiecare din noi (vicii, patimi, “cântecul de sirenă” al plăcerilor) pe care acest sistem (implementat de către o mână de oameni), reușește să le scoată la suprafață, iar prin ele să învârtă această “horă” a reeducării, a dezbinării și fratricidului dintre noi, pe care din păcate nu o mai putem opri, din care scapă … cine poate.

Referințe

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Pite%C8%99ti#cite_ref-Rusan_2-1
2. http://www.fenomenulpitesti.ro/istoric-2
3. Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, p. 13, https://ro.scribd.com/doc/35586877/Virgil-Ierunca-Fenomenul-Pitesti
4. Dumitru Bordeianu,  Mărturisiri din mlaștina disperării, ed. Scara 2014, p.256
5. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p.172, https://archive.org/details/intoarcerea-la-hristos-de-ioan-ianolide
6. Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ed. Bonifaciu 2009, p.143
7. Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, ed. Marineasa 1994, p. 61,69.
8. Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, p. 33, http://profetii.ucoz.ro/Carti/Demostene_Andronescu-Reeducarea_de_la_Aiud.pdf
9. Demostene Andronescu,  Reeducarea de la Aiud, p.11,121, http://profetii.ucoz.ro/Carti/Demostene_Andronescu-Reeducarea_de_la_Aiud.pdf
10. http://www.albertmohler.com/2005/09/19/the-age-of-polymorphous-perversity-part-one/
11. http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/activitati_plan_intern/Originile%20reeducarii.pdf
12. Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic – cap. VIII – Degradarea, șocul și rezistența