România încă nu are definitivată legea care le dă dreptul străinilor să cumpere pământ în România. Totuşi, deja, prin intermediari români, străinii au ajuns să controleze mari suprafeţe de teren în ţara noastră. Discuţia politică pentru promovarea unei legi în acest domeniu este în continuare deschisă, chiar dacă o decizie trebuia luată încă din 2014.
Aşadar, povestea marilor suprafeţe, a exproprierii şi reformei agrare cunoaşte câteva episoade: 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000. Până la Primul Război Mondial, aproape 40 de acte normative reglementau dreptul cumpărării de pământ. Cel mai puţin aveau dreptul ţăranii care nu făcuseră obiectul unei împroprietăriri ca aceea din 1864, maxim 6 hectare (această suprafaţă putea oferi traiul unei familii de până la 6 persoane) şi cel mai mult, mari proprietari sau trusturi, 50 de hectare.
Statul putea vinde şi el moşiile sale, însă acolo criteriul era cel al slabei productivităţi în bani, excepţie făcând suprafeţele aflate în proprietatea spitalelor, şcolilor şi bisericilor.
Anul 1921 aduce o reformă agrară cuprinzătoare, suprafaţa minimă pe care moşia supusă exproprierii trebuia să o păstreze era între 50 de hectare în zone montane, 100 hectare zone de deal şi 250 hectare în marile câmpii ale României, pe atunci grânare ale Europei.
A venit reforma comunistă din martie 1945, când s-a decis că suprafaţa minimă care să rămână unei proprietăţi era de 50 hectare, o avancronică a colectivizării încheiate în 1962.
A venit anul 1989 cu valul de schimbări, iar urmaşii vechilor proprietari deposedaţi la colectivizare au beneficiat de două legi, legea 18/1991 şi legea 1/2000. În cazul acestor legi, se poate observa că retrocedările nu puteau depăşi aceeaşi cifră de 50 hectare. Adică, orice proprietar avea voie să-i fie restituită proprietatea în limita a 50 de hectare, chiar dacă după colectivizare putuse pierde sute de hectare.
În 2007, ca membră a UE, România a avut 7 ani la dispoziţie în care să îşi adapteze legislaţia internă, în scopul reglementării cumpărării pământului de către străini.
Şi această discuţie este veche, Constituţia din 1866 prevăzuse în articolul 7 că doar creştinii puteau fi cetăţeni români, deci puteau deţine pământuri. Erau vizaţi evident evreii şi turcii din Dobrogea, însă acest articol s-a modificat în 1879, în sensul că un necreştin rezident în România se putea naturaliza. Problema s-a rezolvat abia în 1918, după Marea Unire, când toate populaţiile minoritare au fost naturalizate în bloc.
Termenul 2014 a trecut de trei ani, iar România încearcă să limiteze acest drept, fiind ameninţată cu activarea clauzei de „infringement”. Este evident că există şi o opoziţie puternică a unei părţi a opiniei publice din România la ideea că străinii pot fi proprietari de teren.
Propunerile favorabile dreptului străinilor de a cumpăra pământ impun menţinerea suprafeţei maxime de 50 hectare, menţinerea destinaţiei agricole, cultivarea sa cel puţin şase luni. În ceea ce priveşte resursa umană, jumătate din personalul de conducere al fermelor şi până la 90% din forţa de muncă ar urma să fie recrutate dintre români. Legiuitorul a luat în calcul şi preemţiunea, adică dreptul coproprietarului, al vecinului, al arendaşului de a primi prima ofertă de a cumpăra terenul şi abia în caz de refuz, străinul să poată face oferta sa.
Practic, Preşedintele României la acea dată, Traian Băsescu, formulase o propunere Parlamentului, bazată pe principiul echităţii şi reciprocităţii, prin care un cetăţean străin să poată achiziţiona teren în România, în aceleaşi condiţii în care un cetăţean român poate să cumpere teren în ţara respectivului cetăţean.
Ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, declarase în 2016 că „din 14 milioane de hectare de teren agricol, 3,8 milioane hectare sunt organizate în ferme, 9,3 milioane de hectare sunt teren arabil, teren, însă 3 milioane de hectare au şi cadastrul făcut”. Astfel, se punea problema realizării planului cadastral.
Ziariştii de la Evenimentul zilei şi specialiştii de la agrointel.ro au descris modul în care se poate cumpăra teren în UE.
Ungaria a impus condiţii draconice străinilor ce doresc să cumpere pământ în această ţară. Astfel, la 15 decembrie 2013, Parlamentul Ungariei a adoptat legea prin care un străin nu poate cumpăra decât maxim un hectar de tern agricol. Străinul dornic să cumpere pământ în Ungaria trebuie să facă dovada că a urmat studii agricole, silvice, că a derulat activităţi cu specific agricol în Ungaria cu cel puţin trei ani înainte de a depune cererea şi că este acţionar cu mai mult de 25% la o cooperativă agricolă maghiară. Guvernul maghiar a anunţat, în schimb, că oamenii de afaceri maghiari ar urma să beneficieze de sprijin guvernamental pentru a cumpăra teren în România, ceea ce a inflamat spiritele la Bucureşti.
În Polonia, străinul trebuie să fie căsătorit cu un cetăţean polonez, trebuind să locuiască legal în Polonia de cel puţin doi ani. Cetăţeanul polonez devine automat coproprietar al terenului cumpărat.
Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Sovacia au impus drept condiţie obligatorie pentru ca un străin să cumpere teren agricol pe teritoriul lor, căsătoria cetăţeanului străin cu un cetăţean al acelui stat. Evident că acolo preemţiunea este o prevedere fundamentală.
Bulgaria a dat şi ea o lege în acest sens, dar legea a trebuit modificată deoarece contravenea normelor europene.
În Germania, un străin poate cumpăra pământ dacă îşi dovedeşte intenţia serioasă de a cultiva plante sau de a creşte animale pe acea suprafaţă sau dacă dovedeşte că este agricultor atestat. Autoritatea competentă germană care supraveghează piaţa terenurilor îşi rezervă dreptul de a da un răspuns unei astfel de solicitări în termen de 90 de zile.
În Italia, italienii vând terenurile doar italienilor. Preemţiunea funcţionează ca în Germania, un proaspăt proprietar lăsându-l pe fostul sau pe arendaş să îşi lichideze activitatea, chiar şi la doi ani după ce a cumpărat terenul. Sistemul este unul birocratic, un străin putând să aştepte chiar şi mai mulţi ani, asta dacă identifică un lot şi un proprietar dispus să vândă.
In Franţa, conform agroinfo.ro, autoritatea funciară (SAFER), îşi rezervă dreptul de a urmări un străin cumpărător de teren pe un termen de 15 ani de la dobândirea calităţii de cumpărător, obligându-l să păstreze exclusiv destinaţia agricolă a acestuia şi având interdicţia totală de vânzare sau arendare. Un străin poate aştepta şi cinci ani finalizarea demersurilor legale prin care poate fi proprietar. Dacă suprafaţa supusă vânzării depăşeşte 500 ha, statul francez îşi atribuie automat preemţiunea.
In Olanda, oricine poate deveni proprietar. Totuşi, în anul 2012, un hectar de teren în Olanda putea valora în medie şi 48 000 euro.
Şi totuşi, în acest moment, când legea încă se află în lucru, suntem ţara membră a UE cu numărul cel mai mare de proprietari străini ai terenului arabil. Străinii sunt tentaţi să cumpere, pentru că terenul este ieftin la noi, iar subvenţiile pe care ei le primesc, de la statele lor, sunt mai mari decât cele primite de fermierii români de la statul român.
Un neam fara paman nu are din ce sa isi traga seva. Taranii au fost dezradacinati si luati sclavi de straini. Fara pamant nu ai strategie agricola, securitate alimentara nationala in caz de razboi sau calamitate, dispare cultura si credinta care vine din creatia Domnului nu din asfalt si electronice.