La începutul anului 2017, Ministerul Culturii și-a adăugat la denumire un „sufix” care a stârnit multe comentarii, devenind „Ministerul Culturii și Identității Naționale”. Cu ce se va ocupa noua instituție? În ce mod poate fi reglementată identitatea unui popor? Profesori de științe politice, istorici de artă, jurnaliști și experți în publicitate comentează fenomenul, într-o ediție aniversară a emisiunii „Digicult”, care încearcă să facă lumină asupra unui subiect cu un inepuizabil potențial pentru politicieni: identitatea națională, mândria românilor verzi, naționalismul în creștere din Europa.
Patriotism cu acte-n regulă
Prin Ordonanța de Urgență nr.1 din anul 2017, Ministerul Culturii devine și al Identității Naționale, fără ca autoritățile să explice ce este această entitate și cu ce ne va îmbogăți spiritual. Dacă te bați cu pumnii-n piept că ești român, devii brusc mai deștept, mai bogat, mai respectat în lume? Este util sau păgubos să credem că am fost, suntem și vom fi buricul pământului?
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Prima dată, când am văzut, am crezut că-i o glumă alipirea sintagmei de Identitate Națională, la Ministerul Culturii. Pe urmă, m-am uitat pe site-ul ministerului, să văd dacă există ceva legat de subiectul ăsta. Culmea e că nu există!”
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Să schimbi numele la ceva, ca să sugerezi o schimbare, fără să faci schimbarea respectivă. Sincer, nu cred că o să se întâmple nimic: e doar așa, o „etichetuță” pusă în continuarea campaniei electorale, care, după cum știm, mai nou, nu se termină niciodată”.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Într-un fel sau altul, acolo unde spiritul național este căutat în mod explicit și programat ideologic, din punct de vedere cultural, reprezentarea sărăcește”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Atunci când m-am uitat în istoricul acestei instituții, ca să văd cum a evoluat titulatura ei, am constatat că alăturarea dintre cultură și național mai apărea o singură dată, în regimul Antonescu”.
E clar că e vorba de o direcție care merge mână-n mână cu tendințele populiste foarte vioaie din toate țările occidentale.
Mi(ni)sterul Identității Naționale
În lipsa unor explicații oficiale, fiecare înțelege ce vrea din această schimbare de… imagine.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Pe de-o parte, ar putea fi vorba despre o atenție mărită spre o zonă de fonduri de finanțare deschise în vederea aniversării Marii Uniri. Urmează 2018, aniversarea Marii Uniri din 1918”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Mă tem că un Minister al Identității Naționale ar putea promova un specific național de laborator, o cultură împăiată, pentru că, în realitate, dacă iei puțin ochii din cărțile neamului strămoșesc și te uiți în jur, vei vedea că în mediul rural, de unde, acum foarte mult timp, au plecat toate elementele de cultural, acum nu mai e viață culturală, e moarte culturală. Și chiar și orașele mari concentrează majoritatea activității culturale în centru. Dacă mergi un pic spre periferie, dacă ieși din zonele circuitului artistic, vei vedea că lumea se duce la mall”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Societatea are un fel de giroscop intern, care, cumva, corectează când ceva se apleacă prea mult într-o parte sau alta, cultural vorbind. Deci, după toată avalanșa consumistă de lucruri vestice, după Valentine’s și Halloween și nu știu ce, pendulul era pe cale să bată înapoi în mod natural. Nu guvernul sau vreun secretar de stat a făcut conturi pe Facebook despre ia românească, nu s-a dat vreun decret că ea ar trebui să reînceapă să fie purtată, și cu toate astea, oamenii au știut să înceapă s-o reaprecieze, s-o promoveze intern, s-o promoveze extern, fără ajutor financiar de la Ministerul Culturii”.
De-a lungul vremii, diverse personalități au avut pe mâini destinele culturii naționale. Ministerul are un trecut impresionant.
Oameni noi la „Identitate”
La vremuri noi, oameni noi. La sfârșitul lunii ianuarie 2017, fostul deputat Mădălin Voicu, urmărit penal în dosarul „Fraudă la Partida Romilor”, a revenit în atenția publicului când a fost numit în funcția de secretar de stat, în cadrul Ministerului Culturii.
Un alt nou-venit în instituție, pe un post similar, este interpretul de muzică populară Alexandru Pugna, președintele Asociației „Pană de păun” din Bistrița.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Știu că PSD-ul are mână foarte bună la antrenori de fotbal, la rapsozi, la actori, la poeți (…) ei vin cu o popularitate instantanee și cu aceste costume. (…) Ideea e să nu dai o hotărâre de guvern că ar trebui să purtăm și noi o pălărie d-aia de grănicer de Bistrița, tot timpul sau măcar pe 1 ale lunii”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: În ceea ce privește numirea noilor secretari de stat din Ministerul Culturii, în lipsa oricăror alte detalii despre direcția acestui minister, cred e un indicator destul de bun. (…) Cultura nu înseamnă cultură populară, cultura înseamnă cinematografie, artă contemporană, dramaturgie, literatură. Or, de bine, de rău, în ciuda aproape unei conspirații pentru a face ca sectorul independent să nu meargă, în ciuda faptului că mai toate guvernele au pus bețe în roate, acolo s-au produs cele mai mari și importante schimbări în ultimii 25 de ani, de acolo au venit artiștii care au ceva de spus și care sunt relevanți nu doar pentru părticica noastră de lume care se numește România, ci pentru toată rețeaua asta pe care o împărtășim”.
Bani mai mulți. Câte idei?
O schimbare de direcție care nu este definită nici măcar vag poate adăposti pericole și excese de tot felul. Chiar dacă, după mulți ani de rectificări în minus, bugetul Culturii a fost suplimentat, prea multe motive de optimism n-au ieșit, încă, la iveală.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Suplimentarea bugetului poate fi o veste bună, însă în sine, fără context și fără a înțelege cum sunt folosiți banii ăștia, e o veste ca oricare alta. (…) Dacă artiștii și instituțiile ar urma să primească din acești bani doar dacă răspund acestui imperativ de identitate națională, dacă lucrările lor sunt depistate de detectorul ăsta ca fiind pozitive românești, atunci nu e deloc o veste bună”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „O discuție despre identitatea națională nu e niciodată stupidă. Un Minister al Identității Naționale este, într-adevăr, stupid. Ministerul e o chestie vizavi de reglementat lucruri, de coordonat… Ce-or să facă ei? Nu este ea definită și-or s-o definească acum? S-a slăbit și-or s-o întărească?”(…) Sugestia c-ai putea tu, prin niște acte normative, să influențezi ceva vizavi de identitatea națională este stupidă, într-adevăr”.
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Se poate vorbi despre identitate națională și în sens negativ, dar ea, atunci, este tradusă prin șovinism. Și cam ăsta este genul de abordare care e folosit de anumite partide politice, care, până la urmă, cad în naționalism. Cad sau vor să facă acest lucru, pentru că asta li se pare că este normal.”
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Schimbarea de titulatură a Ministerului Culturii ar fi putut să fie o invitație la dezbatere: ce înseamnă românitate, ce înseamnă românism, există așa ceva sau alergăm după cai verzi pe pereți. Or, pur și simplu, a fost o schimbare de nume și atât, fără niciun statement și fără niciun comentariu. (…) E foarte ușor să devină o instituție care să facă propagandă pe bandă rulantă.
Ce reprezintă, până la urmă, conceptul de „identitate națională”?
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Știm bine că identitatea națională este un concept foarte alunecos, foarte greu de definit, și e la un pas de naționalist, la un pas de patriotism – în cel mai bun caz – și tot la un pas de șovinism”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Cred că micimanii ăștia îl interpretează foarte sec și foarte stupid: un set de sărbători naționale, un set de cântece, pe care trebuie să le cântăm la aceste sărbători, un set de mâncăruri naționale, să avem grijă să avem bicarbonat în mici, să nu cumva…”
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Dacă ne uităm la studiile care s-au făcut la nivel european, american și parțial Australia și Japonia, vedem că fiecare națiune înțelege altceva prin ce înseamnă identitate națională. Pentru unii este limba, pentru alții este religia, pentru alții este exact locul în care te-ai născut. (…) Sunt diferențe în cohortele de vârstă: pentru tineri, la nivel european și în SUA, unde te-ai născut contează mai puțin. Ce religie ai contează și mai puțin”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „N-aș ști să răspund la întrebarea „Ce-mi dă mie identitatea românească?”, chiar m-a întrebat, la un moment dat, un tip din Africa de Sud „Cum e să te simți român?”. Or, eu nu pot să dau un răspuns la întrebarea asta, pentru că nu știu cum e să mă simt altceva. Vorbeam cu niște artiști care făceau o observație foarte bună: că am ajuns să ne simțim mai apropiați de oameni din aceeași categorie socială, economică, educativă din altă parte a planetei, decât față de oamenii mai săraci din jurul nostru”.
Românismul, politică de stat
De-a lungul vremii, regimurile au politizat și au ideologizat identitatea națională. Diversele organisme aflate la putere au deghizat propaganda în discursuri care să atingă „coarda” românească a poporului.
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Și o fac și astăzi, mai mult sau mai puțin direct. E suficient să ne uităm în istoria recentă a Europei, vedem ce s-a întâmplat în Germania, în perioada interbelică. Să nu uităm că, de fapt, nazismul este prescurtarea lui naționalist-socialism, care punea în primul rând accentul pe identitatea națională și apoi pe cea etnică. (…) După care nici regimurile comuniste – Uniunea Sovietică și, apoi, toată Europa Centrală și de Est – nu s-au lăsat mai prejos și au construit ei înșiși niște sisteme politice care au încercat să uniformizeze identitățile mozaicate, în special în spațiul Uniunii Sovietice”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „În zilele noastre se poate întâmpla foarte ușor să ideologizezi absolut orice. (…) Poți să iei identitatea națională și să o arunci ca pe un os, în speranța că oamenii vor vedea în ea salvarea și rezolvarea tuturor problemelor (de altfel foarte grave) cu care se confruntă. Sau a tuturor fricilor care le-au fost inoculate. (…) Ceea ce poate suna a îndemn la patriotism poate ascunde, de fapt, un îndemn la ură”.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Sigur că termenul „național” este, încă, sensibil, sensibil din ambele puncte de vedere, înțelegând, pe de-o parte, modul în care a fost abuzat de către un partid – Partidul România Mare – la un moment dat, în istoria noastră și de către astfel de mișcări ideologice, care l-au potențat într-un sens negativ”.
Naționalism artistic, la ocazii festive
Naționalismul artistic s-a manifestat… plenar, mai ales la ocazii speciale. Zilele naționale au fost marcate programatic de fiorul patriotic, până-ntr-acolo încât au devenit ridicole. Comuniștii au excelat la acest capitol.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Sigur că în perioada comunistă avem sărbătoarea 23 August 1944, ca zi națională, momentul în care se celebra eliberarea noastră de către armata sovietică și scăparea de jugul fascist (…) Din punct de vedere vizual au rămas foarte multe elemente, care ne arată militarizarea acestei iconogorafii: soldatul român este foarte bine reprezentat, (…) dar și cetățenii, care, și ei, luptă pentru pace. (…) Referindu-ne la perioada Ceaușescu, putem vedea cum aici apar o interesantă serie de noi mitologii naționale. Ceaușescu devine un soi de erou al națiunii, prin modul în care cultul personalității este construit și ideologizat, din punct de vedere vizual, pus într-o suită de reprezentări, alături de alți voievozi, alți domnitori din perioade istorice recente sau vechi.
Xenofobie de școală nouă
Trăim într-un prezent în care naționalismul recâștigă teren. Criza imigranților și atentatele teroriste au alimentat xenofobia, iar străinii au devenit adevărate elemente perturbatoare. A-i privi cu reticență pe cei cu care nu semeni creează un climat ostil, din care nimeni nu are de profitat. În afara partidelor care mizează pe cartea extremismului.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Cred că am ajuns să ne temem de celălalt, „celălalt” însemnând refugiat sau chiar etnic minoritar din țara ta, pentru că, pe fondul unei crize destul de profunde, din alte puncte de vedere – social, politic, cultural, economic, străinul ăsta a fost făcut țap ispășitor. Britanicilor li s-a spus că e vorba de imigranți, americanilor li se spune că e vorba de refugiați, de teroriști; niciodată „noi”, „ai noștri”, nu facem absolut nimic rău, răul trebuie să vină dinafară. Or, e mult mai ușor să crezi asta, că totul se datorează altuia, care e străin de valorile tale, nu le împărtășește șamd. E cel mai ușor să dai vina pe factorii ăștia perturbatori. Dar, în același timp, cred că, dacă ținem cont de discursul identității naționale, străin nu e doar cel dinafara țării, nu e doar occidentalul cu valorile lui, care vine, pervertește tricolorul, Miorița șamd, străin poate fi și un minoritar, fie că e vorba de minorități etnice sau minorități sexuale. Categorii sociale care sunt împinse la margine nu și-ar găsi niciodată reprezentată vocea într-un discurs de identitate națională. Pentru că nu reprezintă întru totul valorile astea, destul de artificial construite, până la un punct și pe care, dacă stai să întrebi 20 de oameni pe stradă, vei vedea că nu le împărtășesc toți. Nu toți înțeleg același lucru prin a fi român”.
Minoritățile cu rol…major
Pe tărâm românesc, problemele cu cei care sunt „altfel decât noi” nu sunt recente. „Românii pur-sânge”, prin venele cărora pare să curgă sânge tricolor, nu i-au privit niciodată cu ochi buni pe minoritari. Iar sloganul „Nu ne vindem țara!” se aude și astăzi, pe ton vehement. Cu toate astea, contribuția minorităților de pe teritoriul României, în domenii diverse, de la cel economic la cel cultural, nu poate fi ignorată.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Foarte puțini din românii ăștia verzi sunt chiar verzi sau chiar români. Știu o grămadă de lume care se uită trei generații în spate, hap! „problema”: dai de-un grec, dai de-un lipovean, dai de-un ungur, dai de-un slovac. Sunt ei străini sau nu? Povestea e absolut idioată: toți suntem din altă parte. Mai mult ca sigur că toți românii sunt din altă parte decât din România, dacă ne uităm la o scară nici măcar istorică. (…) Ce tragedie comercială a suferit România, istoric vorbind, prin dispariția grecilor, armenilor, evreilor șamd. Care aveau piețăritul, ca să-i spun altfel marketingului … Aveau negustoria în sânge”.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Vă invit să mergeți la Muzeul Colecțiilor de Artă din România, (…) dacă ar fi să ne uităm după acest tip de inventar – cine erau colecționarii români și cine erau colecționarii de alte etnii, vom devea că mai mult de jumătate din acel muzeu este reprezentat de colecționari pe care astăzi îi vedem cu acești ochi multiculturali sau multietnici, pornind de la Zambaccian – un armean, Hrandt Avakian – un alt armean, oameni care au și format gustul epocii.
Acest tip de, să-i zicem, „relație” a culturii, în general, cu puterea – fie ea o putere politică sau nu – are multe de-a face cu echilibrul fragil, cu armonizarea dintre națiune și cum e ea definită și cine încape în acea națiune. Ce fel de cetățeni formează acea națiune, dacă sunt toți cetățeni sau dacă sunt doar etnici din grupuri etnice multiple, cum a fost, de exemplu, Constituția din 1923 gândită, dându-le drepturi cetățenilor de alte etnii să aibă aceleași funcționări în cadrul statului român: puteau să satisfacă serviciul militar, puteau să dețină proprietăți, lucruri de care nu se bucurau înaintea Unirii din 1918”.
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Dacă este să ne uităm la domeniul artistic din secolul al XIX-lea, din Principatele Unite, la vremea respectivă, și în timpul Revoluției de la 1848, deci înainte de Principatele Unite, să ne uităm la curentele artistice, acel portret al României unite este pictat de Rosenthal, un artist de origine evreiască. Școala de Belle Arte din România e fondată de Theodor Aman, de origine armeană. El însuși autor al unor lucrări care înfățișează Muntenia și Moldova, două femei frumoase îmbrăcate în costume specifice regiunilor lor, care reprezintă cele două principate care s-au unit. Nu știu dacă, neapărat, să uităm de ei, mai curând să se ignore – cu știință sau cu neștiință, pentru că această informație este prea puțin vehiculată – că minoritățile etnice din România au avut un cuvânt extrem de important de spus, în crearea statului românesc modern”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Nu știu, citisem undeva că în catalană există expresia „mil leches”, „o mie de feluri de lapte” și asta e considerat ceva de bine, apropo de corcitură, dar în sensul bun corcitură. Deci un pui de câine care a supt de la o mie de mame și le are pe toate în el. Asta înseamnă că e uns cu toate alifiile și le știe pe toate. Deci e ceva bun în chestia asta!”
Identitate versus globalizare
Într-o eră a globalizării, identitatea națională ar putea rămâne o simplă anexă. Un detaliu de inventar, care să nu mai aibă relevanță. De ce să ne mai batem capul cu specificul local, când suntem, toți, cetățeni ai lumii?
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „Ne place să ne cumpărăm un bilet ieftin, de city break, prin telefon, cu cât mai repede, cu atât mai bine, dar tocmai ca să vedem locuri diferite. Tocmai pentru că, de fapt, granițele au dispărut, dar locurile au rămas, Și tocmai asta construiește o identitate. La un moment dat, am fost întrebată dacă există o identitate europeană. Da, este tot un mozaic, mai mare decât identitatea națională. Dar, chiar promovând această tendință a globalizării, suntem, indirect, și în căutarea particularului”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Toată lumea știe că, după ce ai vizitat o țară, brusc ești mai receptiv când o să vezi filme din țara respectivă, când o să auzi știri, deja ai o mică relație cu chestia asta. Evident că această relație poate fi ajutată. Nu poți să silești oamenii să se împrietenească, dar poți să faci cadrul în care ei să ajungă să se împrietenească, eventual”.
COSMIN NĂSUI, istoric de artă: „Spațiul globalizării (…) europene sau chiar mondiale ne arată că există o oarecare întoarcere a multor țări (…) care își recuperează sau își redefinesc ideea de naționalitate, într-un moment destul de tulburat al istoriei, în care ne aflăm acum.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Identitatea națională cred că e relevantă, dacă ne lămurim, totuși, ce e cu ea. E un discurs care se întâmplă în foarte multe contexte, tocmai pentru că arată o transformare: de la statele naționale am plonjat în lumea asta cu granițe foarte fluide. Există tot felul de transformări, de la o generație la alta. Cred că a vorbi despre identitate națională este un lucru necesar, tocmai ca să înțelegem că ne unesc foarte multe lucruri, dincolo de cele care ne despart. Dar nu cred că e util ca discurs, ci, mai degrabă, ca semn de întrebare”.
OANA-VALENTINA SUCIU, lector dr. Facultatea de Științe Politice a Universității din București: „E suficient să ne uităm la stereotipurile pe care, încă, le folosim: scoțienii sunt zgârciți, englezii sunt cu nasul pe sus, francezii sunt gurmanzi, italienii vorbesc tare, spaniolii se înfurie repede. Sunt pur și simplu niște stereotipuri, dar, pe care încă le mai folosim. Ca dovadă că identitatea națională, undeva, la bază, există foarte puternic. Într-un scenariu cu happy-end, identitatea națională ar putea reprezenta cheia promovării României în lume. Pesimiștii – și chiar și realiștii – au, însă, rezerve în acest sens”.
ȘERBAN ALEXANDRESCU, director de creație: „Întrebarea este ce anume promovăm exact, pentru că s-ar putea să fie absolut neinteresați în tot felul de lucruri ciudate de genul drapelul lui Avram Iancu. (…) L-am văzut pus pe Otopeni. (…) Am mai avut un domn (…) care promova caloriferul, cât a fost la ICR. Sincer, cred că sunt lucruri mult mai interesante, care au povești în spate, care ar merita să fie spuse”.
ANDRA MATZAL, jurnalistă: „Cultura se poate dezvolta, bine mersi, dacă are libertate. Nu trebuie să le acorzi artiștilor și creatorilor de cultură decât un cadru formal, transparent și reguli ale jocului. Nu o direcție, cum pare să facă instituția asta, odată cu schimbarea de titulatură. (…) Pericolul e tocmai să ignore problemele care au făcut din cultura română o șandrama care de-abia se mai târăște, de bine, de rău, în ultimii 27 de ani, pentru că toate guvernele au considerat-o perdantă și complet falimentară și să investească bani în diverse programe și entități preferențiale, care, de fapt, n-au nicio legătură cu ceea ce am numi relevant, din punct de vedere cultural, pentru România lui 2017”.