„Dacă cineva se leapădă de întreaga Predanie Bisericească, scrisă sau nescrisă, să fie anatema”. (Sinodul al VII lea Ecumenic)
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproape exclus din limbajul teologic, o vreme în care dintr-o deschidere ecumenică îndoielnică acest cuvânt nu mai este pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierilor Sfinţilor Părinţi găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie…”.1
Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute şi viitoare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă din motive mai mult sau mai puţin întemeiate astfel de anateme nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi nu îl poate sugruma nimeni. (n.n.2 Nici elitiştii, nici neo- gnosticii, nici sofiştii, nici „evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici teziştii de toate culorile, nici „timizii simpatizanţi ai apocatastazei”, nici pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi brâncoveneşti”, care vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l cunoaşte pe Mântuitorul Hristos, indiferent cine sunt sau s- ar crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi de înger, şovăielnici sau la început de drum lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe…”. Dar înainte de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor anatema ! Tuturor ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a Părinţilor, până nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi anatemizează pe eretici. Aşa cum „Crezul” este repetat la fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare hirotonie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea sa nu se poate împărtăşi din bogăţia spirituală a Bisericii. După cum arată „Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii, înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite, preotul trebuie să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară următoarele:
«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că soborniceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă sau învăţătură?»
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în toate dogmele ei neclintită şi neschimbată”
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt, „anatema”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos. Adevărul este că dacă nu ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze starea de rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi dea diagnosticul corect ? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic, pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai dogmele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri (hotare întărite) care separă poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte, fiecare dintre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de credinţă…
extras din Dărmarea idolilor cap. Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului, de Danion Vasile
