CARTE. Dr. Nicolae Paulescu: „SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL si FRANCMASONERIA” / Detalii despre autor

II Dar, ce este un bolnav?

Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influenţa unei cauze patogene, – tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa. Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procure îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii. Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, – vin la spital.

În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, – un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; – un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.

Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, – alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veţi întâlni la spital indivizi – şi încă în mare număr – victi-mele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.

Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; – care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; – care-şi dezonorează părinţii; – care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; – şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica , dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.

Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepricepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic , sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.
Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.

Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei… naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.
Or, toţi aceşti oameni, – buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, – primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.

Care este explicaţia acestui fapt?

N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame. De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui DARWIN, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară. Homo, homini, lupus!

V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti. Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă. Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru mem¬brii omenirii – şi atunci se numeşte filantropie.

În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor. Atunci, care este cheia acestei enigme?

III Ce este un spital?

Să lămurim şi noţiunea de spital. Un spital este un aşezământ, – fundat de o persoană sau de o asociaţie de persoane, – în care bolnavii săraci găsesc, gratis, îngrijirile medicale de care au trebuinţă, precum şi tot ce le este necesar pentru întreţinerea vieţii, în timpul bolii lor. Este evident că orice spital trebuie să aibă o clădire care să îndeplinească anumite condiţii de dispoziţie generală şi interioară, de aerisire, de încălzit etc., – să posede un mobilier convenabil, să dispună de venituri suficiente pentru a putea face faţă, în mod larg, la toate necesităţile bolnavilor, să aibă un personal medical şi infirmier instruit şi devotat.

Dar de când există spitalele?

Instituţia spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice şi arheologice arată că în vechime n-au existat spitale. Într-adevăr, iată ce zice în această privinţă, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei compe¬tenţă este incontestabilă . „Nici un stabiliment public, destinat în mod special şi unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.

„De asemenea, nu se găseşte nici o urmă de instituţii ospitaliere la evrei… Bolnavii şi infirmii se adunau sau erau transportaţi în pieţele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători – care au suferit ei înşişi sau au văzut pe alţii suferind de o asemenea boală”.

Aceleaşi lucruri se petreceau şi la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perşi…” „În India, spitalele erau cu totul necunoscute…” „În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.

„Oraşele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii, care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreţinuţi pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunaţi copii abandonaţi; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoşi. Dar nicăieri nu este făcută vreo menţiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.

„Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale „. Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, – numai atunci, fu posibil să se cre¬eze adevărate spitale”.

„Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine” .

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea şi mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât şi în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiţi şi nutriţi infirmii săraci.
Dar, primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim .

Pe la aceeaşi epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porţile acestei cetăţi un azil celebru unde se primeau şi se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieşi din cetate, – zice Sfântul Grigore din Nazianz, – vezi un oraş nou, care este sanctuarul pietăţii. Acolo boala, îndurată fără mur¬mur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo caritatea străluceşte în operele sale”.

Mai târziu, sub împăratul Justinian şi sub urmaşii săi, asemenea azile se înmulţiră în Orient, – şi tocmai pe la sfârşitul secolului al Vl-lea apărură spitale şi în Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor şi mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.

Din aceste fapte istorice rezultă că: Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creştine şi sunt efectele carităţii.

Dar ce este Caritatea?

Caritatea este un act voluntar , a cărui formulă a fost enunţată astfel de către Iisus Hristos: „Iar când va veni Fiul Omului întru Slava Sa… El va zice celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci…. bolnav am fost şi M-aţi îngrijit. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne… când Te-am văzut bolnav şi am venit la Tine? Şi răspunzând Împăratul va zice lor: Adevăr zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” .

Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca iubirea, ce-I datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci . Şi, într-adevăr, acesta este singurul mijloc efectiv, de care dispun oamenii, ca să-şi manifeste iubirea către Creato¬rul lumii, către Autorul vieţii lor, – şi să înalţe astfel această iubire până la Acela pe care nu-L pot atinge şi care n-are trebuinţă, pentru El Însuşi, de binefacerile lor… căci El este Binele infinit. Din această sentinţă au răsărit spitalele.

Fabiola, Sfântul Vasile, precum şi împăraţii, prinţii şi oameni bogaţi, care au fondat spitale, n-au făcut decât să pună în practică preceptul carităţii creştine.
**
Originea ideii de spital fiindu-ne acum cunoscută, să ne întoarcem la întrebarea noastră: Care este spiritul ce trebuie să existe într-un spital? Sunt unii medici de spital, cupizi şi avari, care, – sacrificând totul pentru clientela lor particulară, – neglijează bolnavii care nu le pot plăti şi fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor.

Sunt alţi medici de spital, orgolioşi, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şii consideră pe bolnavi ca pe nişte obiecte de studiu. Ei sunt mulţumiţi când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-şi publice observaţia într-o gazetă medicală, – dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.

Din fericire, asemenea monştri sunt rari.

Mai sunt şi medici de spital cărora, în lipsa unei educaţii creştine, li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în indiferenţă, devenind pur şi simplu nişte funcţionari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puţin. Acest soi de medici paraziţi roiesc pretutindeni şi constituie o adevărată plagă socială.

D-voastră, însă, să nu urmaţi aceste păcătoase exemple. Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi şi trândăvia şi daţi-vă cu totul bolnavilor, – cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi.

Şi dacă voiţi să fiţi perfecţi, culegeţi fructele ce se vor dezvolta din să¬mânţa ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere şi generoase, – şi, urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, – nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă – ci ca pe însuşi Dumnezeu.
Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital.

LEGISLAŢII RELIGIOASE
(Urmare )

După legislaţia creştină, au venit alte două legislaţii religioase, – Coranul musulmanilor şi Talmudul ovreilor, – legislaţii care sunt potrivnice moralei lui Hristos şi care au pretenţia să lecuiască relele omenirii. Să examinăm deci, ce prescriu aceste coduri de legi împotriva patimilor de proprietate şi de dominaţie.
Vom începe prin Coran .

CORANUL

Pe la sfârşitul secolului al VI-lea, după Hristos, apăru în Arabia un legislator, numit MAHOMET, care, – pretinzând că se sprijină pe Biblie (din care cunoştea imperfect anumite părţi) şi pe Evanghelie (pe care o ignora aproape cu totul), – dădu arabilor o legislaţie religioasă, „Coranul” sau „Alcoranul”, legislaţie pe care pe urmă, voi s-o întindă asupra întregii omeniri.
Acest „Alcoran” ar fi fost destinat să înlocuiască cu folos legislaţiile ovreiască şi creştinească.

„Cu voia lui Dumnezeu, îngerul Gabriel ţi-a inspirat Alcoranul, care confirmă vechile scripturi (Biblia şi Evanghelia) şi care conduce pe cei buni pe calea mântuirii” .

Astăzi, după 12 veacuri de existenţă, legea lui MAHOMET este urmată de peste două sute de milioane de oameni, – adică de o bună parte din Europa, de o treime din Asia şi de jumătate din Africa. Se înţelege uşor importanţa enormă ce o prezintă pentru noi această legislaţie. Să studiem deci Alcoranul, – din punctul nostru de vedere biologic, – şi să-i punem în evidentă prescripţiile, în ceea ce priveşte patimile de proprietate şi de dominaţie .

1. – Patima de proprietate
2. a) – În naţie. – Încă de la începutul carierei sale, MAHOMET, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioşi, săvârşi mai multe expediţii armate (în număr de 27) şi, după nouă ani de lupte sângeroase, puse mâna pe Meca. În acest timp, el duce o viaţă de adevărat bandit, înfocat la jaf şi lacom la împărţirea prăzilor.

„Dumnezeu vă porunceşte să daţi Profetului o parte din prada ce o veţi lua de la duşmani, – atât din cai şi din cămile, cât şi din celelalte lucruri jefuite” .

Califii, urmaşii lui MAHOMET, îl luară ca exemplu şi organizară o putere militară, care nu avea altă ţintă decât cucerirea. De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei în¬tregi, – şi pe urmă năvăli, de jur împrejur, în ţări din ce în ce mai depărtate, cu tendinţa de a se face stă¬până pe toată suprafaţa pământului.

Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înţeles că, în aceste condiţii, teritoriile naţiilor, cu care musulmanii veneau în contact, deveneau o pradă râvnită şi cădeau în mâinile lor, în urma unui război nenorocit. Astfel s-a întâmplat cu nenumărate ţări, începând cu Persia, trecând prin Peninsula Balcanică şi prin Africa de Nord şi ajungând până în Spania.

Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sultanii şi paşalele lor, sugeau, peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creştine învinse, pe care le administrau.

Pretutindeni, arabii şi mai cu seamă turcii, au sărăcit astfel, până la cea mai neagră mizerie, ţările care, ca a noastră, au avut nenorocirea să le cadă în gheare.

1. b) – În trib şi în familie, dreptul de proprietate este absolut şi exclusiv. MAHOMET interzice frauda sau înşelăciunea.
   „Cântăriţi cu cântare drepte, măsuraţi cu măsuri bune şi nu reţineţi nimic de la aproapele vostru”. „Nu corupeţi pe judecători prin daruri şi plocoane pentru ca să mâncaţi, cu răutate, averea altuia” .

El condamnă zgârcenia.
„Să nu credeţi că cei ce sunt prea economi şi zgâr¬ciţi… fac bine; din contra, ei fac foarte rău. Ceea ce pun deoparte, fără motiv, îi va sugruma în ziua judecăţii” .

El dezaprobă şi cămătăria:
„Cămătarii au zis că comerţul este asemenea cu camăta. Dumnezeu permite comerţul, însă opreşte cămătăria .

El recomandă o oarecare binefacere către săraci:
„Fiţi binefăcători către săraci, care s-au strâmtorat pentru ca să servească pe Dumnezeu şi care nu mai pot să lucreze”. „Veţi ajuta, din ceea ce aveţi, pe tatăl şi pe mama voastră, pe aliaţii voştri, pe orfani, pe săraci şi pe călători”.

Într-adevăr, musulmanii, în general, au păstrat o anumită cinste în afaceri şi chiar o oarecare dărnicie faţă de săraci.

Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce priveşte relaţiile arabilor între ei. Cât despre străini şi mai ales despre creştini, – mahomedanii îi tratează ca pe nişte robi, ca pe nişte oameni lipsiţi de dreptul de proprietate.

1. – Patima de dominaţie
2. a) – în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viaţă şi de moarte asupra femeilor şi asupra copiilor. Totuşi, MAHOMET uşurează oarecum rigoarea acestui drept, relativ la copii.

„Nu vă omorâţi copiii de frica sărăciei;… uciderea copiilor este un mare păcat” .

Cât despre femei, falsul prooroc le încătuşează cu lanţul ignominiei, prin instituţia poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia şi care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominaţie, – ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia trufiei şi a desfrâului.

MAHOMET autorizează pe adepţii lui să aibă până la patru neveste; – el însuşi a avut, la un oarecare moment, până la cincisprezece soţii legitime. Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.

„Însuraţi-vă cu femeile care vă plac: două, trei sau patru; – dacă vă e teamă că nu le puteţi întreţine pe toate, nu luaţi decât una. Puteţi, de asemenea, să vă căsătoriţi cu roabele pe care le-aţi dobândit.

Femeia este considerată, de musulmani, fie ca o vită condamnată la o sclavie mârşavă, fie ca un instrument de plăcere, destinat să sature dorinţele bestiale ale masculilor, putreziţi de vicii.

„Dintre femeile tale, vei păstra pe cele ce-ţi convin; te vei despărţi de cele ce te plictisesc şi te vei culca cu cele ce-ţi plac”.

Fondatorul islamului, dă astfel voie credincioşilor săi să divorţeze de câte ori vor voi. Dar adaugă, ca să poleiască pilula: „Divorţul, întâia şi a doua oară, trebuie să se facă cu blândeţe, politeţe şi binefaceri”.

Şi acest legislator nu ţine nici o socoteală de faptul că, de pe urma poligamiei, femeile sunt groaznic chinuite de gelozie, trebuind ca, mai multe, să-şi împartă iubirea unui singur om.
Pentru a lupta contra revoltei trebuinţelor geni¬tale, în veci nesăturate, ale acestor nenorocite femei, credincioşii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii – sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.

Dar, pentru a putea ţine în frâu o asemenea turmă de femele, în plină perioadă de rut, monştrii musulmani născociră să recurgă la masculi… fără nevoi sexuale, adică lipsiţi de organe genitale. Scopiră deci, cu forţa, robi străini, îi făcură eunuci şi îi întrebuin¬ţară ca păzitori de harem.

Astfel, pentru a garanta continenţa cadânelor şi a asigura posesia lor, – exclusiv rezervată stăpânului, – au mers până să mutileze fiinţe omeneşti, lipsindu-le pentru totdeauna de capacitatea de a crea o familie.

1. b) – în naţia arabă, puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de MAHOMET, ca provenind de la Dumnezeu. „Acela care se supune profetului, apostolul lui Dumnezeu, se supune lui Dumnezeu”.

Astfel, a fost uşor să se transforme instinctul de dominaţie într-o patimă neînfrânată, – adică să se schimbe în despotism şi într-o tiranie feroce, care domneşte până azi în toate ţările musulmane.

Această stare de plâns este agravată şi prin faptul că MAHOMET contopeşte întruna, amândouă autorităţile, civilă şi religioasă şi vrea ca şeful statului să fie şi mare preot. Şi, în adevăr, până astăzi, califii şi sultanii sunt, în acelaşi timp, regi şi pontifi. Cu alte cuvinte, celui ce exercită dominaţia, i se dă ca misie să se opună la dezvoltarea patimei de dominaţie, în el însuşi, – ceea ce în practică este foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat.

Acest fapt este un semn indiscutabil că MAHOMET a stabilit o simplă instituţie naţională, – iar nu, după cum pretindea el, o religie universală. Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi. El uzează şi abuzează într-atâta, de această teribilă prerogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor asupra supuşilor săi armeni, – măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluţie franceză,… asemenea masacre neputând fi decât efectele izbucnirii patimilor de dominaţie şi de proprietate.

Dar, ceea ce este şi mai grav, MAHOMET transmite tuturor musulmanilor această putere de viaţa şi de moarte asupra ghiaurilor. „Ucideţi pe necredincioşi, unde îi veţi întâlni; luaţi-i robi şi observaţi pe unde trec, pentru ca să le întindeţi curse”. „Omorâţi pe cei răi, pentru ca să înlăturaţi răs¬coala şi ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu”.
MAHOMET promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.

„Dacă sunteţi ucişi, luptând pentru credinţă, veţi fi adunaţi înaintea divinei Majestăţi ca să fiţi răsplătiţi” . Prima consecinţă a acestei stări de lucruri, a fost nişte războaie teribile, – adevărate războaie de exterminare, care pustiesc ţările prin măcelărirea locuitorilor şi prin incendierea locuinţelor, – războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum şi cea a popoarelor cu care ei au venit în contact.

Naţiuni, odinioară înfloritoare, din Asia Occidentală şi din Africa de Nord, sunt acum moarte, de pe urma acestor cataclisme, iar civilizaţiile lor, atât de înaintate în timpul romanilor, sunt pierdute pentru vecie.

Cele din Peninsula Balcanică, sugrumate de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viaţă, renăscură din cenuşa lor, şi luară repede, în câţiva ani, un avânt de viaţă şi de cultură.

Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semănat, – împreună cu devastarea, – inerţia, somnul sau moartea. Însă, pseudo-profetul nu s-a mulţumit cu ruinele ce grămădea în trecerea sa. După un război, învinşii, care nu erau ucişi, erau luaţi ca robi.

Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calamitate, ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omeneşti, adică al patimei de domina¬ţie, împinsă la cea din urmă expresie.

Istoria românească va păstra cu sfinţenie amintirea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile şi lupanarele islamului .
Ea nu va uita nici miile de băieţaşi, munteni şi moldoveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul, ca să îi scopească şi să îi introducă astfel în corpul ienicerilor. O asemenea pretenţie, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul VLAD-ŢEPEŞ şi îl hotărî să ia armele, făcând astfel ca ţara să îndure toate grozăviile unui război înfiorător.

De altfel se ştie că şi în zilele noastre, toţi suveranii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerţul cu robi; – se mai ştie că toţi negustorii de sclavi sunt mahomedani, – şi că, în sfârşit, judecătorii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împiedica acest târg infam.

O altă buruiană otrăvitoare, ce creşte pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care MAHOMET O adoptă după MOISE, – dar agravând-o.
„Am poruncit Talionul: om pentru om, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine .
„Talionul vă este prescris şi la omoruri: liber pentru liber, sclav pentru sclav, femeie pentru femeie .

Legea Talionului se aplică chiar la insulte: „Insultaţi pe cei ce vă vor insulta,… în acelaşi fel cum ei v-au insultat”. Şi când te gândeşti că Hristos ne sfătuieşte să iertăm ofensele „nu până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori, câte şapte ori”!

În plus MAHOMET face din răzbunare o datorie, pe care o impune credincioşilor săi ca un ordin sacru: „Omorâţi mai ales pe cei…. ce şi-au dat silinţa ca să alunge pe profet din Meca” .
Dar Mahomet nu întrerupe nici aici faptele sale mârşave. Printr-o neruşinată minciună el s-a dat ca prooroc şi, încă mai mult, ca cel din urmă şi cel mai mare dintre trimişii lui Dumnezeu; – pe când, în realitate, el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocupat, înainte de toate, să stabilească o împărăţie.

„Aduceţi-vă aminte că Isus a zis fiilor lui Israel: „Eu sunt trimisul lui Dumnezeu: El m-a însărcinat să confirm Vechiul Testament şi să vă anunţ că, după mine, va veni un profet ce se va chema Mahomet”. Acest înşelător a susţinut mai întâi că Mozaismul şi Creştinismul, – de care se servise pentru a redacta Coranul, – nu sunt decât nişte criminale alterări ale învăţăturii sale, care singură este eternă.

Mai târziu, văzând cum Creştinismul devine universal, îşi închipui că şi doctrina sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei, – şi se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pământul.

Dar pentru ca să poţi pretinde că ai fondat o religie universală, trebuie ca mai întâi s-o zideşti pe adevăr şi nu să recurgi la minciună. Mai mult, tre¬buie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Stat naţional.

Or, aceste condiţii n-au fost împlinite de către Mahomedanism, – precum nici de Judaism, – căci ambele religii sunt bazate pe minciuni şi, în plus, constituie, una, codul naţiei arabe, cealaltă, codul naţiei jidoveşti.

Într-adevăr, nici ovreii nu pot să conceapă decât un judaism universal, – adică o curată contradicţie, un particularism general, cum zice istoricul MOEHLER, – iar Mesia lor, aşteptat cu nerăbdare, n-ar fi decât un fel de Mahomet, ieşit din neamul lor .

III. – Legea iubirii

În Coran, – care pretinde că înlocuieşte Evanghelia, – nu se găseşte, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creştină, sau cel puţin, să semene cu nişte urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.

Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani şi necredincioşi. Or, împotriva acestora din urmă, – care sunt numiţi cu dispreţ „ghiauri” şi câini cu faţă de om, – orice mahomedan nutreşte o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.

*
* *

În rezumat

1. a) – Coranul, – în loc să combată patima de proprietate, – a favorizat jafurile şi le-a adăugat incendiul devastator, care a acoperit cu ruine ţări întregi.
   b) – Coranul, – în loc să lupte împotriva patimei de dominaţie, – a sta¬bilit o tiranie cumplită, din care au rezultat războaie pustiitoare şi o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta, legea Talionului şi poliga¬mia, cu corolarul său, demasculaţia păzitorilor seraiu¬rilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul moral al islamismului.
   c) – Coranul, – ca şi Talmudul, – se reazemă pe minciună.
   d) – Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă şi sângeroasă, care nu se întâlneşte decât la jidovi.
   Într-adevăr, cele două ramuri, arabă şi ovreiască, sunt, şi una şi alta, foarte lacome de sânge omenesc.
   Dar, dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu nişte tigri sălbatici, – ovreii, care nu se manifestă decât prin laşitate, aduc mai mult cu ploşniţele sau cu… păduchii vâscoşi şi lipicioşi, – după cum se exprimă DRUMONT .

TALMUDUL

Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspândea, printre ovrei, oarecare învăţături explicative asupra Bibliei. Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiţionale, un haham, numit IUDA HA-KADOŞ (sfântul) a scris, către sfârşitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mişna. Mai târziu, Mişna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghemara.
Aceste comentarii, – împreună cu Mişna care le serveşte de text, – con¬stituie Talmudul.

Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jeruşalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380 după Hristos; şi celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia şi isprăvit către sfârşitul secolului VI.

Dar, Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, amplificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu.

Aşa, MOISE MAIMONIDE, rabin din secolul al XII-lea, a scris un extract din Talmud şi a numit lucrarea sa, Iad Hacazaca (mână tare). RACHI, haham din Troyes şi, în urma lui, mai mulţi rabini francezi, din veacurile al XII-lea şi al XIII-lea, – au redactat nişte glose talmudice, numite Tosafot (adiţiuni), de unde se trage şi numele de Tosafişti, sub care sunt cunoscuţi.

IOSEF KARO, haham spaniol, din secolul al XVI-lea, care a locuit câtăva vreme la Nicopol şi la Constantinopol, a publicat în 1567, Şulhan-Aruk (masă pusă), în care „toate legile religioase şi civile ale iudeilor sunt clasate în ordinea subiectelor” . Acest fel de Cod talmudic se adresează tuturor ovreilor.

Josef Karo, după ce a analizat şi rezumat opiniile emise de toţi predecesorii săi, ne dădu Şulhan-Aruk: care fu adoptat de totalitatea israeliţilor, drept cod de religie. Astăzi, acest cod formează şi o carte didactică pentru toate şcolile ovreieşti din lumea întreagă.

BARTOLOCCI, unul din oamenii cei mai adânc cunoscători ai afacerilor ebraice, fixează, – în Bibliotheca Rabbinica, – terminarea definitivă a Talmudului, la sfârşitul secolului al XVI-lea” .
Pentru ca să ştim ce este Talmudul, ne-am procurat Talmudul din Jerusalim, care a fost tradus în franţuzeşte de MOISE SCHWAB.

L-am citit cu atenţie şi n-am găsit într-însul decât nişte interminabile discuţii, de cele mai multe ori copilăreşti şi ridicole, cu chiţibuşuri meschine, azvârlite, cum zice un autor ovrei , într-o „sălbatică neorânduială”.

Dar Talmudul de care se servesc jidovii, este Talmudul din Babilon. Într-adevăr. „Talmudul babilonic… fu primit de întregul Israel”. „Talmudul din Babilon,… a fost singurul adoptat de Sinagogă, pe când Talmudul din Ierusalim… a fost neglijat de doctorii şi de copiştii Evului Mediu”.

Or, Talmudul din Babilon, în ediţiile vechi, – de exemplu, în cea din Veneţia, din 1520 şi în cea din Amsterdam, din 1600, – conţine numeroase pasaje care se refera la patimile de proprietate şi de dominaţie.

În ediţiile mai recente, aceste pasaje, – care sunt pline de ură împotriva a tot ce nu e jidov, – au fost înlocuite prin cercuri sau prin linii în alb. Într-adevăr, un Sinod ovreiesc ţinut în Polonia în 1631, a prescris ca în viitor, asemenea pasaje să nu mai fie imprimate, ci să fie spuse prin grai în şcoli.

Dar aceste pasaje au fost traduse, de mai multe ori, fie de hahamii convertiţi la creştinism, fie de orientalişti sau de profesori de limba ebraică, neovrei, – ca bunăoară de WAGENSEII, de DANZ, de EISENMENGER şi mai de curând de Dr. AUGUST ROHLING, profesor la Universitatea din Praga.

Vom împrumuta lucrării acestui din urmă savant pasajele talmudice care ne interesează, – pentru ca să le supunem criticii biologice.

Jidanii au căutat, întotdeauna, să ascundă secretele criminale ale legislaţiei lor. De câte ori a vrut cineva să tragă vălul care acoperă mârşăvia Talmudului, a dezlănţuit imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au tăgăduit exactitatea tradu-cerii şi au încercat, prin toate mijloacele posibile, să se răzbune împotriva traducătorului.

Astfel, când în 1700, orientalistul EISENMENGER, după un studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părţi din Talmud, în cartea sa Iudaismul descoperit, jidovimea scoase un răget de turbare. Ovreii încercară mai întâi să confişte această carte. Dar, neputând, ei oferiră autorului 10.000 de taleri, pentru ca să-şi retragă scrierea.

Frederic I, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă hahamii, – calomniind pe EISENMENGER şi acuzându-l că este un falsificator, – însărcină Universităţile din Giessen, din Heidelberg şi din Meinz, să caute dacă, într-adevăr, erau pasaje rău citate sau falsificate, în lucrarea acestui savant.

Însă traducerea lui EISENMENGER şi citatele lui au fost în unanimitate declarate autentice, şi hahamii, – nemaiputând să mintă în faţa a trei Universităţi, – au fost siliţi să le confirme în mod solemn.

Dar asupra nici unuia dintre traducătorii Talmudului, jidănimea nu s-a îndârjit cu atâta furie ca asupra celebrului orientalist ROHLING. Toată haita presei ovreieşti s-a năpustit asupra lui, numindu-l: bârfitorul nevinovaţilor, apostolul obscurantismului şi ameninţându-l cu nimicirea morală.

Totuşi ROHLING nu s-a lăsat intimidat şi sfârşeşte astfel prefaţa ediţiei a 4-a a lucrării sale: „Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale „sfinte”, ne obligăm bucuros să-i plătim suma de 1.000 de taleri, dacă Societatea orientală germană va judeca, citatele noastre ca invenţii sau ca falsităţi” .

O scenă identică s-a petrecut când cu publicarea unei traduceri a Şulhan-Aruk-u-lui. În 1883, a apărut o carte: Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiului la lumina adevărului), – al cărei autor s-a ascuns sub pseudonimul Dr. JUSTUS, – şi care conţine o sută de legi traduse din Şulhan-Aruk.

Jidovii, înfuriaţi, acuzară pe un redactor al „Mercu¬rului Westfaliei”, care fu târât în faţa tribunalelor, ca plastograf. La proces, profesorul Dr. ECKER fu chemat ca expert şi fu silit să examineze amănunţit cele o sută de legi din Judenspiegel.

În concluzia sa, savantul orientalist numeşte aceste legi infame” şi raportul său a avut, ca urmare, achitarea acuzatului. Înainte de a întreprinde studiul critic al prescripţiilor talmudice, să ne întrebăm ce valoare are, pentru ovrei, Talmudul Babilonulul;

Hahamii prezintă acest Talmud ca fiind o carte sfântă, emanată din inspiraţia divină, şi mai importanta chiar decât Biblia. Şi, într-adevăr, citim în Talmud:

„Biblia se aseamănă cu apa; Mişna cu vinul; iar Ghemara cu vinul care are o aromă parfumată”. „Cel ce citeşte Biblia, fără Mişna şi Ghemara, este ca şi cum n-ar avea Dumnezeu.
„Păcatele contra Talmudului sunt mai grave ca păcatele contra Bibliei”. „Cel ce dispreţuieşte cuvintele hahamilor merită moarte”.

„Marele rabin Menachem zice că însuşi Dumnezeu consultă pe hahamii de pe Pământ, dacă se întâmplă, în cer, vreo neînţelegere asupra legilor” .
„Cuvintele hahamilor sunt cuvintele Dumnezeului viu”.

MAIMONIDE vorbeşte despre Talmud în chipul următor: „Tot ce conţine Ghemara din Babilon este obligator pentru orice ovrei,… căci cuprinsul Ghemarei a fost, în întregime, aprobat de tot Israelul” . Acelaşi haham adaugă: „Cei ce calcă învăţăturile Scribilor, trebuie să fie mai aspru pedepsiţi ca cei ce violează legea lui Moise. Călcătorul legii lui Moise poate fi iertat, însă violatorul preceptelor hahamilor, trebuie să fie pedepsit cu moartea…

Primul venit dintre credincioşi trebuie să omoare pe ovreiul care tăgăduieşte tradiţia Rabinilor… Nici martori, nici dojeni prealabile, nici judecători nu sunt trebuincioşi. Cine îndeplineşte această execuţie are meritul unei fapte bune”.

Iată, de altfel, ce zic despre Talmud ovreii de azi: „Cu cât Creştinismul, întinzându-se, deschise largul său sân, naţiilor păgâne, – cu atât Judaismul trebui să se închidă în el însuşi, să se strângă cu o grijă geloasă şi să înmulţească practicele şi observările din fiecare zi, din fiecare ceas.

Astfel se sapă mai adânc prăpastia care despărţea Judaismul de Creştinism şi de păgâni… Atunci se văzu acest fenomen straniu şi unic în istorie, adică un popor, risipit în cele patru colţuri ale lumii, dar totuşi rămânând unul, – o naţie fără patrie, dar fiind pururea vie. O carte săvârşi aceasta minune, – Talmudul”.

Judaismul îşi are expresia în Talmud de care nu este depărtat ca inspiraţie sau împuţinat ca un ecou, – fiind exact locaşul unde s-a încarnat, unde a luat formă, pentru a intra, din abstracţie, în domeniul lucrurilor reale. Studiul Judaismului este acel al Talmudului, – precum studiul Talmudului este acel al Judaismului.

A vrea să explici pe unul, fără să explici pe celalalt, este o tentativă himerică. Sunt două lucruri nedespărţite, sau mai bine zis, un singur şi acelaşi lucru”.

„Talmudul fu primit, încă de la apariţia sa, ca expresia adevărată şi sinceră a legii tradiţionale. Numeroase şcoli, în care Talmudul fu obiectul studiului celui mai respectuos, se iviră deodată în Orient şi în Occident. Opera, răsărită pe malul Eufratului, fu într-o clipă în mâinile ovreilor care locuiau pe malurile Rinului, ale Dunărei şi ale Vistulei”.

„Studiul zilnic al Talmudului, la ovrei, începea de la zece ani, pentru a se sfârşi cu viaţa”. „Cei ce se măgulesc, ca prin ajutorul Bibliei să cunoască religia noastră, sunt într-o desăvârşită greşeală… Cărţile talmudice sunt acelea care regulează viaţa religioasă a ovreiului, de la prima aspiraţie, până la ultimul suspin”.

Iată acum ce zice, despre Talmud, un alt jidov, – haham convertit la creştinism: “Talmudul este codul complet, civil şi religios, al Sinagogei… El este codul care regulează, până în momentul de faţă, purtarea ovreilor… şi pentru care ei profesează un respect religios, ce merge până la fanatism”.

Prin urmare, Talmudul are o valoare enormă pentru ovrei. El este, – după propria lor mărturisire, – creatorul Judaismului de astăzi, el este codul ce regulează, până în momentul de faţă, conduita poporului lui Israel. Se înţelege deci uşor, ce însemnătate prezintă, din punctul nostru de vedere, aceasta a doua legislaţie, ovreiască. Prin urmare, vom căuta ce prescrie Talmudul în ceea ce priveşte patimile de proprietate şi de dominaţie.

1. – Patima de proprietate

Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pământul, cu toate bunurile din lume. „Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”. „Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor.

Jsrael este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”. „Când va veni Mesia, ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”.

În consecinţă, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi. „Este permis să despoi pe un goi”.

După MAIMONIDE, preceptul biblic „să nu furi” înseamnă „să nu furi pe nici un om, adică pe nici un ovrei” – goimii nefiind oameni. De altfel, când un jidan fură pe un goi, el nu face decât să-şi reia avutul său.

După Talmud, „proprietatea unui neovrei e ca un lucru părăsit, ca un deşert, ca nisipul mării: adevăratul proprietar legitim este ovreiul, care o ia cel dintâi”. După rabinul Solomon Iarchi, sau RACHI, „averile goimilor sunt ca nişte lucruri fără stăpân, şi aparţin primului jidan care le ocupă”.

De asemenea, Talmudul interzice ovreiului să dea înapoi goiului un lucru, pe care acesta l-a pierdut. „Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul la pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu” .

„Tot ovreiul, care a găsit vreun lucru, trebuie să-l restituie stăpânului. Această prescripţie se aplică numai în cazul când e vorba de un iudeu care a pierdut ceva. Dacă lucrul este al unui Akum , ovreiul care l-a găsit nu este obligat să i-l mai dea; ba, ce e mai mult, este un păcat mare să restitui ceva unui Akum. Se face o excepţie când se restituie obiectul pierdut, pentru ca neovreii să zică: Ovreii sunt oameni de treabă”.

Dar, pentru că e vorba să îţi reiei avutul, toate mijloacele sunt bune; – astfel, Talmudul, în afară de furt şi de tăinuirea lucrurilor găsite, mai recomandă jidanilor cămătăria, frauda şi chiar jurământul fals.

1. – Cămătăria

„Este oprit să împrumuţi pe goimi, fără camătă”. „Dumnezeu a poruncit să practici cămătăria faţă de un goi şi să nu-i împrumuţi bani, decât numai dacă consimte să plătească dobândă; – astfel ca, în loc să-l ajuţi, săi faci pagubă , chiar când îţi este trebuincios…. însă, faţă de un Israelit, asemenea procedare nu este permisă”.

„Este permis să împrumuţi, cu camătă, pe un Akum pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu să iei dobândă nedreaptă de la un Akum” .

2. – Frauda

„Este permis să înşelaţi pe un goi şi să luaţi camătă de la dânsul; dar dacă vindeţi ceva aproapelui vostru (jidovului) sau dacă cumpăraţi ceva de la ei (de la jidovi) vă este oprit să-i înşelaţi”.

După Talmud, ovreiul poate să înşele pe un goi, pentru că, dacă este scris „să nu faci pagubă aproapelui tău”, – nu este scris „să nu faci pagubă unui goi”. „Este sever oprit iudeului să înşele pe aproapele său (adică pe un alt iudeu)… Cel ce a înşelat trebuie să dea îndărăt. Dar această prescripţie nu priveşte decât afacerile dintre jidovi. Într-adevăr, este permis unui ovrei să înşele pe un Akum şi, în acest caz, îi este oprit să-i restituie ce a furat pentru că este spus în Sfânta Scriptură: Nu înşela pe fratele tău, – iar neovreii nu sunt fraţii noştri, ci sunt mai rău decât câinii”.

„Când un evreu ţine în gheare pe un Akum, alţi evrei pot şi ei să împrumute cu bani pe acest Akum şi să-l înşele, până ca neevreul să-şi piardă toată averea. Într-adevăr banii unui Akum sunt bani fără posesor şi oricine se poate face stăpân pe ei.

„Dacă un jidov are vreo afacere de bani cu un Akum şi vine un alt jidov de înşală şi el pe acelaşi Akun fie prin măsuri false, fie prin socoteli frauduroase, – atunci cei doi jidovi trebuie să-şi împartă profitul ce le-a dat Dumnezeu”.

„Dacă vreun ovrei are, în ţara sa, un proces cu un goi, veţi face astfel ca ovreiul să câştige, – şi veţi zice neovreiului: Aşa vrea legea noastră. Dacă ovreiul se găseşte într-o ţară străină şi dacă legile îi vor fi favorabile, veţi judeca, bineînţeles, în folosul fratelui vostru şi veţi zice goiului: Aşa vrea legea voastră. Dar, dacă ovreii nu sunt stăpâni pe ţară şi dacă legile sunt priincioase goiului, trebuie să recurgi la intrigi (la coruperea judecătorilor) pentru ca ovreiul să poată câştiga procesul”

3. – Jurământul fals

Talmudul sfătuieşte pe jidani să jure, când sunt forţaţi, – dar cu o restricţie mintală, care anulează acest jurământ. „Rabi Akiba a jurat, dar s-a gândit, în sufletul său, că acest jurământ nu era valabil”.

Dacă un rege cere unui ovrei să mărturisească, – cu jurământ, – că un alt ovrei a dezonorat o goia, – crimă, ce merită pedeapsa cu moartea, acest jurământ, fiind silit, trebuie să fie nimicit în gând”. Totuşi e indispensabil ca jurământul să fie anulat fără ca goiul să bage de seamă, – căci altfel religia talmudică ar fi desconsiderată.

De altfel, jidovii, pot fi uşor dezlegaţi, chiar de jurămintele cele mai sfinte. „De câte ori luaţi trei oameni şi îi constituiţi în Tribunal asupra lui Israel, ei au aceeaşi autoritate ca tribunalul lui Moise”. Aşadar, – adaugă DRACH, rabin convertit – „trei ovrei oarecare, – pe care un alt ovrei îi ridică la rangul de judecători – au deplină putere în ochii Sinagogei, ca să-l dezlege de jurăminte şi să-i anuleze făgăduielile şi angajamentele, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor… Acest tribunal declară, fără altă formă de proces, orice promisiune şi orice jurământ, ca nule, de nul efect şi neavenite”.

Dar, ce e mai mult, la sărbătoarea Reconcilierii (Iom Kipur), jidanii de azi recită, în mod solemn, la Sinagogă, rugăciunea Kol Nidre, al cărei conţinut, iată-l:
„Toate promisiunile… şi toate jurămintele ce le vom face, şi le vom jura şi ne vom lega şi vom împovăra cu ele sufletul nostru, – din această zi a împăcării şi până la cea următoare, care va veni spre binele nostru, – le regretăm pe toate, ele să fie dezlegate, iertate, desfiinţate, anulate, nimicite, fără putere şi fără valoare. Făgăduinţele noastre să nu fie făgăduinţe şi jurămintele noastre sa nu fie jurăminte” .

II – Patima de dominaţie

1. a) – în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei. „Omul poate să uzeze de femeia sa, aşa cum îi place, – ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar” .
   El poate… să o trateze ca în Sodoma ; şi dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ţi venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău” .

Talmudul merge până la a tolera poligamia. „Regele nu se poate însura cu mai mult de optsprezece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, – numai să nu ia femei capabile de a-l corupe” .

Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este socotit şi nu poate fi pedepsit căci, la goi, nu există măritiş. „Căsătoriile neovreilor nu aduc după ele nici o obligaţie. Viaţa lor e legată ca aceea a cailor. De asemenea, copiii n-au nici o legătură de familie cu părinţii lor, – şi când părinţii şi copiii trec la judaism, fiul poate să se însoare cu mama sa” .
Dar, ce e mai mult, – după hahami „e permis jidanului să abuzeze şi să dezonoreze o femeie necredincioasă” .

Pe lângă aceasta, contrar moralei creştine, legisla¬ţia talmudică recu¬noaşte şi sprijină cu putere instituţia robiei. „Talmudul, ca şi dreptul roman, despoaie pe rob de orice personalitate şi îl asimilează cu o simplă proprietate… Constituţia mozaică recunoaşte două feluri de sclavi, care n-au nici aceleaşi drepturi, nici aceeaşi poziţie: robul iudeu şi robul străin. Această deosebire, este formală în Biblie; dar ea reiese, cu mai multă precizie, în Talmud”

1. b) – în naţie, Talmudul dă ovreilor un drept de dominaţie absolută asupra a tot ce nu este ovrei, – adică asupra omenirii întregi. El proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale.

„Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a zis: … voi sunteţi oameni, – pe când celelalte popoare ale lumii, nu sunt formate de oameni,… ci de bestii. „Ovreii sunt oameni,… pe când goimii sunt porci”. „Ne-ovreii sunt câini şi măgari”.

Goimii, fiind nişte bestii, – date de Dumnezeu însuşi, jidanilor, – aceştia au, asupra lor, dreptul de viaţă şi de moarte pe care omul o are asupra animalelor şi mai ales acela de a le exploata, ca pe nişte vite de muncă, cât poate şi în singur profitul său.

„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, aşa şi ovreii trebuie să domnească asupra celorlalte naţii ale pământului”. După Talmud, „Mesia va da imperiul lumii ovreilor, cărora vor servi şi se vor supune toate popoarele”.

Hahami celebri, ca MAIMONIDE, ARARRANEL, etc., cred în viitoarea dominaţie universală a jidovilor”. „Peste tot pe unde se stabilesc ovreii, trebuie ca ei să devină stăpâni, – şi până ce nu obţin dominaţia absolută, trebuie să se considere ca exilaţi şi ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze oraşele, – dacă nu le stăpânesc pe toate, – ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!”.

Dar să lăsăm să vorbească şi un ovrei contemporan: „Fără lege (talmudică), fără Israel care să o practice, lumea nu ar mai exista. Dumnezeu ar face-o să reintre în neant. Şi lumea nu va cunoaşte fericirea, decât atunci când se va fi supus imperiului universal al acestei legi, – adică imperiului jidovilor. Prin urmare, poporul ovreiesc este poporul ales de Dumnezeu ca depozitarul voinţei şi dorinţelor sale; el este singurul cu care Divinitatea a avut un legământ; el este alesul lui Dumnezeu… Israel este aşezat chiar sub ochiul lui Iehova; el este fiul preferat al Celui etern, fiu care are, singur, drept la iubirea, la bunăvoinţa, la proiecta Sa specială.

Ceilalţi oameni sunt puşi dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, – pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om…Bunurile care sunt încredinţate naţiilor, aparţin în realitate lui Israel. Această credinţă în predestinarea şi în selecţia lor, a dezvoltat la ovrei o trufie imensă. Ei au ajuns să privească pe neovrei cu dispreţ şi adesea cu ură”.

Este tocmai ceea ce am spus mai sus. Dar, acest autor iudeu, vorbeşte şi de ură. Să vedem ce e cu ea, – punând Talmudul faţă de legea naturală a iubiri.

III – Legea iubirii

Caritatea, – este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine, – aceasta este necunoscută de Talmud.
Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc.

„Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”.

Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie naţională, către jidovi, – predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi şi mai ales în contra creştinilor?

Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viaţa. Este oprit să ai milă de un idolatru . Când îl vezi pierind sau înecându-se într-un fluviu, sau când este aproape să moară, nu trebuie să-l scapi”. Dacă cineva vede un goi, aproape să moară, să-l ucidă…Dacă un goi se găseşte lângă un puţ să-l azvârle înăuntru; iar, dacă este o scară în puţ, s-o tragă afară… şi să astupe intrarea puţului, cu o piatră, zicând: „fac aceasta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru”. “Dacă scoţi un goi din groapa în care a căzut, mântuieşti un idolatru”.

Ceva mai mult: Hahamii împing cruzimea fanatică până acolo, că poruncesc jidanilor să omoare pe creştini, – chiar pe cei mai buni. „Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi (Tobşebegoim harog)”. „Trebuie să smulgi inima goiului şi să omori pe cel mai bun dintre creştini.

Şi lucru de necrezut, – dacă numeroase mărturii, demne de crezământ, n-ar veni să-l ateste, – jidovii talmudişti au mers, cu ura lor oarbă, până ce au depăşit orice limită omeneşte posibilă, săvârşind omoruri rituale, crime cu atât mai grozave, cu cât victimele sunt mai ales nişte bieţi copilaşi; înaintea cărora fiarele cele măi sălbatice s-ar da înapoi, înduioşate.
Iată, până la ce grad, pot ajunge patimile omeneşti, când o legislaţie smintită le favorizează, în loc să le reprime!

„Într-adevăr, hahamii zic ovreilor: „Cel ce varsă sângele unui goi, duce o jertfă lui Dumnezeu”.

Trebuie să adăugăm că ovreii din ţările din occidentul Europei, – civilizaţi printr-un contact secular cu creştinismul, – resping, cu indignare, acuzaţia de omoruri rituale; – ba chiar… au îndrăzneală să ia ca martori pe nejidanii, … care au fost şi sunt victimele acestor crime religioase.

În tot cazul, această atitudine e lăudabilă şi, – pentru cinstea neamului omenesc, – trebuie să o credem sinceră…

Omorurile rituale

Pentru a arata că omorurile rituale se comit în realitate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor, – după cum susţin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât conving chiar şi spiritul cel mai necredincios. De altfel, jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tăgăduiesc evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.

De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pentru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi.

Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc povestite în cartea lui RUPPEKT , din care extragem exemplul următor: Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creştinism, în 1456.

„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii şi pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte şi după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis. Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, şi că acolo se găseau adunaţi alţi şapte indivizi din naţia lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă şi să păzească secretul până la moarte.

Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaş creştin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasupra unui vas în care, de obicei, se primeşte sângele la tăierea împrejur a copiilor de ovrei.

Patru din ei luară parte la grozava execuţie. Unul ţinea întins braţul drept al nevinovatei creaturi; un altul, braţul stâng; un al treilea îi ţinea capul ridicat, în aşa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârşit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuşi ţipetele.

Pe urmă, luând nişte instrumente de fier, foarte ascuţite şi lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părţile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile şi cădea în vas. Pentru mine, această tortură fu un spectacol insuportabil şi mă depărtai cât pu¬tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine şi mă puse să jur că n-am să vorbesc nimănui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalţi şi nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care peste puţin, fu aruncat în fundul unei pivniţe a casei.

După aceasta, ovreii tăiară în bucăţi mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toţi gustară din această oribilă mâncare. Gustai şi eu însumi, ceea ce îmi produse greaţă şi un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea şi a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.

Iată după AMELOT DE LA HOUSSAYE , istoric foarte conştiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670. În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de paşi de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.

La două sute de paşi de fântână, copilul se împiedică şi căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea îşi continuă drumul şi merse să-şi spele rufele, încredinţată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase şi, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său şi pe persoanele ce se găseau acolo.

Toţi răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână şi prin tufişurile dimprejur, fără însă să-l găsească. Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de paşi de la fântână, întâlneşte mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer şi pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb şi care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.

Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din oraşul Boulay.
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cadavrul nenorocitului copil…

În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria şefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”. El fu condamnat să fie ars de viu, şi sentinţa fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.

Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasinatul săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de concetăţenii săi, sfântul misionar şi a cărui caritate nealterabilă era cunoscută de toţi. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de ROHRBACHER , de unde G. DES MOUSSEAUX a extras pasajele următoare: În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovreiască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav şi Părintele Thomas voieşte să se retragă. El cedează totuşi invitaţiei presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creştinii, ei înşişi, îl priveau ca pe un om cinstit şi pe care Părintele Thomas îl număra printre prietenii săi.

Îl primiră cu dragoste şi, peste puţin, veniră cei doi fraţi ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor şi alţi doi ovrei, dintre cei mai însemnaţi din Damasc. Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaşteptate de aceşti oameni, care-i vârâră un căluş în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus şi îl duseră într-o odaie departe de stradă.

Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un haham însoţit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor. – „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te aşteptăm.” Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi se declară incapabil.

Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D… se resemnează să-i cresteze el însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba Părintelui…

Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele acestui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru lături.” Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor”.

Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. LAURENT, – citat de G. DES MOUSSEAUX: D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe hahamul… şi pe Părintele Thomas, care era legat. D… şi fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot. Ei aduseseră atunci un cuţit. Trântii pe călugăr la pământ şi, ţinându-l cu unul din asistenţi, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare. D… apucă cuţitul şi începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură. Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se piardă o picătură.

Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ţineau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămăşiţele într-un sac şi, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…
– Ce a-ţi făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Şi cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
– Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
– Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţinute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”

Justiţia voi să verifice locul unde ovreii aruncaseră rămăşiţele. Se descoperi canalul şi se găsiră, la intrare, urme de sânge şi filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăţi de carne, o rotulă, un fragment din inimă, nişte sfărâmături de craniu şi de alte oase, precum şi părţi din calota preotului…”

După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotărâră să se scape şi de servitorul său creştin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromiţătoare; şi… acest servitor dispăru.

Ne vom mărgini să relatăm câteva părţi din interogatoriile care privesc al doilea act al acestei drame. Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim şi ce au făcut cu el. Mă dusei la F… şi găsii uşa închisă cu zăvorul. Bătui. F… veni şi-mi deschise.
– Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.

Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exterioară, în care se găsesc latrinele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea şi oasele. Uşa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… şi pe A. S… ocupaţi să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pământ, de F… şi de M.F.- fiii lui R…
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.

Y…, M…, F… şi eu, îi ţineam capul. A.., fiul lui R… şi I. P… îi ţineau picioarele şi se aşezaseră peste ele. A. S… şi ceilalţi (erau opt cu toţii), ţineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se mişte, până ce sângele va fi încetat să curgă.
– Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sângele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebuinţează negustorii de ulei. După ce fu umplută, A. S. o dădu lui Y…
– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servitorul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”. El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat”.

„Ar fi greu, zice G. DES MOUSSEAUX să-ţi închipui o bogăţie şi o precizie de amănunte mai remarcabile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”. Să mai ascultăm şi câteva din depoziţiile autorilor acestei crime înspăimântătoare, în ceea ce priveşte întrebuinţarea sângelui de creştin.

„Cu ce scop aţi omorât pe Părintele Thomas?
– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
– La ce serveşte sângele în religia voastră?
– Se întrebuinţează la azime…
– Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”

„Întrebare hahamului A.:
– Cine ţi-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sângele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?
– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea acelora cărora le aparţine făina”.

Rezultatul procesului a fost că, – din şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte”

Jidanii din Europa, la această noutate care îi tulbura groaznic, începură să ţipe – nu împotriva vinovaţilor, – ci împotriva justiţiei”. După ce au oferit consulului Franţei, milioane, care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorităţile sirio-egiptene şi, delegaţii lor, MONTEFIORE şi CKEMIEUX, (pe care îi vom întâlni din nou mai departe), ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaţilor, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă şi fără reluarea procesului, faptele fiind probate şi nediscutabile”.

Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obligaţi să se mulţumească: „Prin expunerea şi după cererea d-lor Moses Montefiore şi Cremieux, – care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Thomas, călugăr din Damasc, el şi servitorul său Ibrahim. Şi cum, din cauza unei populaţii atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi, siguranţa pentru întoarcerea lor…”.

Astfel de crime, în faţa cărora te apucă groaza, continuă să se comită chiar şi azi. Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toţi, vom povesti două cazuri petrecute acum câţiva ani.

Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă. Un copilaş, – aparţinând uneia dintre familiile greceşti cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paştelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus şi tare pe ovrei de acest omor. Populaţia creştină se ridică în masă şi alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani.

În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiţia austriacă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzaţi (Moise Ritter, nevasta sa şi un alt jidan complice), fură condamnaţi la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de juraţii din Rzeszov.

Curtea superioară de justiţie casă judecata, pentru că procedura nu fusese îndeplinită şi trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octombrie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.

În momentul de faţă se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan Beilis, împreună cu mai mulţi complici, asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, străpuns de 47 lovituri de pumnal.

Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectului jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa şi de la noi , s-a năpustit, cu o furie nebună, ca şi în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până şi asupra juraţilor – din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.

La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliţia publică o înştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recunoască corpul.

Atunci, spre stupefacţia generală, se văzură vreo douăzeci de mame, venind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dispăruse fără să i se mai dea de urmă.
De asemenea, G. DES MOUSSEAUX vorbeşte de „numărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre marea înmărmu¬rire a rudelor lor”.

Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor? Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub numele de Neofit.

Examenul cărţii Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de NEOFIT

„A ucide pe creştini şi a le lua sângele…”, – zice NEOFIT, – este o taină a ovreilor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nicăieri:

1. – pentru ce ucid jidovii pe creştini?
   2. – ce fac ei cu sângele creştinilor?

NEOFIT vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaşte bine, căci, zice el, „fiind rabin şi învăţătorul ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez”.

„Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”.

În plus, – acest ultragiu faţă de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să nu-l descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici creştinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei.

Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.

Şi îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin. Astfel îmi grăi tatăl meu”.

Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-adevăr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui”.

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i înveţe să-i hulească pe creştini, pentru ca să ştie, când vor trece pe lângă o biserică creştinească, să zică: şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi – cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaţilor, necurata necuraţilor, să fii afurisită”.

„Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jidovul să zică: saium had, lamuhar trii, – adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la TALMUD: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei”.

NEOFIT indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale şi spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaţilor din Damasc.

1. – Jidanii întrebuinţează sânge de creştin pentru ca să prepare leacuri împotriva unor boli, de care suferă, – şi pentru ca să facă farmece.
   Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpurilor, – „pentru ca să evite căderea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor şi omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuinţează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creştin muncit şi pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie şi minutul în care cade sângele acela, – şi merge hahamul cu un ceas sau două mai înainte, din casă în casă şi dă de ştire”.
2. – Aşijderea, la nuntă, tinerii soţi postesc o zi în-treagă, nemâncând şi nebând nimic. Şi spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, presărat cu cenuşă în loc de sare. Această cenuşă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creştin chinuit. În acelaşi timp, hahamul zice încet nişte descântece, ca noii soţi „să poată înşela pe creştini şi să poată mânca şi sudoarea creştinului, ca şi cum ar mânca sângele său.
3. – Rabinii mai întrebuinţează sânge de creştin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta şi o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului şi punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puţin din acest amestec, în gura copilului. Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu ştiu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Şi cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezaţi cu apă, aşa şi pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creştin botezat cu apă, – sânge vărsat prin munci ca şi al lui Hristos”.
4. – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuş de ou şi o picătură de sânge de creştin muncit, le amestecă şi stropeşte cu ele mortul, – zicând, în acelaşi timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Şi voi stropi peste voi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate spurcăciunile voastre.
5. – Aşijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii şed jos pe pământ, îşi pun pe frunte cenuşă, ce conţine sânge de creştin chinuit şi mănâncă un ou copt, presărat cu aceeaşi cenuşă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânşii Săida amafsăncâs.
6. – La Paşte, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conţinând puţină cenuşă din sânge de creştin, care trebuie să fie chinuit, precum şi Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai uşor să îi chinuiască şi pentru că Hristos a păzit fecioria. Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mănânce, din azima aceasta, o bucată de mărimea unei măsline.
7. – La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creştin care înfăţişează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele şi fac cu el mici turte dulci triunghiulare, pe care le trimit la toţi ovreii. Această trimitere se numeşte Maschloiamunas. În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creştin şi îi ascund până la paşte, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele şi pe urmă să-i omoare .

* * *
În rezumat, în loc de a combate patimile de proprietate şi de dominaţie, Talmudul le favorizează şi le împinge până la un paroxism nemaipomenit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mârşave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătăria, frauda şi jurământul fals.

El le mai spune că aparţin unui neam ales şi că sunt chemaţi să supună pe toate celelalte popoare, – compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncă, – şi care nu sunt vrednice decât să lucreze ca să îmbogăţească şi să glorifice pe Israel.

Carităţii creştine, Talmudul îi opune o ură crudă şi oarbă împotriva întregului neam omenesc, – ură care merge până la a comite, între alte crime, şi omoruri rituale.

Când citeşti prescripţiile legale ale Talmudului, – în realitatea cărora un suflet creştinesc aproape nu poate să creadă, – îţi închipui că eşti într-un vis urât şi te întrebi, dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoţi şi de asasini laşi.

CAHALUL

Talmudul este legislaţia naţională a ovreilor, – după cum Coranul este legislaţia naţionala a arabilor. Precum Coranul a creat imperiul musulmanilor, – tot aşa şi Talmudul a organizat într-un Stat unic, pe jidovii răspândiţi peste tot pământul.

„Talmudul, – zice ovreiul BERNARD LAZARE, – a reformat naţia jidovească, după împrăştierea ei. Graţie lui, indivizi, de origini diverse, formează un popor”.

Dar un asemenea Stat nu putea să existe de fapt, căci naţia ovreiască fusese lipsită de teritoriul său şi fusese împrăştiată printre alte naţii, – mai mult sau mai puţin duşmane, – jignite de năvălirea unui popor străin şi, în acelaşi timp, răufăcător.

În aceste condiţii, Statul jidovesc trebuia să fie ascuns şi a persistat astfel, până azi, sub forma de Cahal.

Statul ovreiesc sau Cahalul este format, ca toate statele:

1. – din o putere centrală, a cărei autoritate suverană se exercită asupra tuturor iudeilor din lume;
2. – din puteri secundare, subordonate celei dintâi şi a căror influenţă este mărginită la ovreii care se găsesc într-o singură ţară;
3. – din puteri elementare, cunoscute sub numele de Cahale propriu-zise, sau Comunităţi israelite, care îşi au sediul lângă Sinagogă şi a căror acţiune se întinde numai asupra evreilor care locuiesc într-un oraş sau chiar într-o mahala.

Toate comunităţile unei aceleiaşi localităţi, au între ele relaţii foarte strânse şi delegaţii lor se reunesc, o dată pe an, într-un Sinod sau Congres jidovesc naţional.
Ele sunt legate, de asemenea, cu puterea secundară iudaică, a ţării. Aceasta din urmă se adună, din timp în timp, cu acelea ale altor ţări, formând un Sinod sau Congres ovreiesc internaţional.

Vom studia, mai întâi, organizaţia Cahalelor elementare, – astăzi bine cunoscută, mulţumită indiscreţiilor unui ovrei convertit. Pe urmă, vom spune câteva cuvinte despre puterile secundare şi despre puterea centrală, – care sunt aproape necunoscute, fiind bine ascunse de jidovi.

Dar, înainte de a vorbi de alcătuirea diferitelor părţi ale Statului iudaic, vom raporta ce zic doi autori ovrei asupra istoriei acestei organizaţii. Iată ce scrie BERNARD LAZARE despre Republicile – adică despre Cahalele sau Comunităţile – pe care jidovii le-au posedat pretutindeni şi întotdeauna, chiar înainte de distrugerea Ierusalimului.

Jidanii… care se aşezau în ţări străine, se grupau în cartiere speciale şi… alcătuiau o societate deosebită. Pretutindeni, în Alexandria, în Antiohia, în Asia Mică, în oraşele greceşti ale Ioniei,… ei formară asociaţii corporative în capul cărora era pus un etnarh,… care exercita asupra lor autoritatea civilă şi justiţia, cu ajutorul unui sfat de bătrâni şi al unui tribunal particular.

Sinagogile erau… un centru al vieţii religioase şi publice. Jidanii se adunau în casele lor de rugăciune, nu numai pentru ca să asculte citirea legii, dar şi pentru ca să vorbească de afacerile lor, pentru ca să-şi comunice părerile lor practice.

Toate Sinagogile erau legate unele de altele, formând o vastă asociaţie federativă, care îşi întindea reţeaua asupra lumii antice. Ele îşi trimiteau emisari – se ţineau unele pe altele în curentul evenimentelor a căror cunoştinţă le era de folos, – se sfătuiau şi se ajutau reciproc…

În fiecare cetate, ovreiul era sprijinit de comunitate; era primit frăţeşte când sosea ca emigrant sau colonist; era protejat şi susţinut. I se dădea voie să se stabilească şi beneficia de lucrul asociaţiei, care îi punea la dispoziţie toate resursele sale. El nu venea ca un străin, care are de gând să întreprindă o cucerire grea, ci ca un om bine înarmat, având alături de dânsul protectori, prieteni şi fraţi…

La Roma, unde numărul lor fu considerabil, ovreii au fost tot atât de strâns uniţi între dânşii… ca şi în oraşele Orientului. Când Imperiul roman se prăbuşi şi… când Catolicismul triumfător se răspândi, comunităţile jidoveşti nu se schimbară. Ele erau organisme foarte puternice şi aveau o viaţă colectivă extrem de activă, care le-a permis să reziste…

De altminteri, sinagogile îşi păstraseră autoritatea. Dacă jidanii erau supuşi legilor aspre ale regatelor şi împărăţiilor, ei aveau o cârmuire proprie, consilii de bătrâni, tribunale, – la hotărârile cărora se supuneau, – iar Sinoadele lor interziceau unui israelit, sub pedeapsa blestemului, de a chema în judecată pe un coreligionar, înaintea unui tribunal creştin…

Comunitatea jidovească, Cahalul, era bine înarmată împotriva celor ce călcau datoria solidarităţii; ea îi lovea cu afurisenia, pronunţând în contra lor Cherem-Ha-cahalul, adică blestemul comunităţii…

În zilele noastre încă, în ţările unde jidanii trăiesc sub un regim de excepţie, organizaţia puternică a Cahalului subzistă”.

Iată cum se exprima, asupra aceluiaşi subiect un alt ovrei, convertit la creştinism, BRAFMANN, – care a scris o carte foarte documentată asupra Cahalului şi asupra Judaismului în Rusia. BRAFMANN expune mai întâi istoria existenţei jidovilor şi a organizaţiei lor sociale, din timpuri foarte depărtate. El demonstrează că această organizaţie s-a perpetuat sub nume diferite, – şi mai ales sub acela de, Cahal (Heder Hacahal), – în sânul societăţii antice, greceşti şi romane.

După căderea Ierusalimului sub Titus, guvernământul ovreiesc – sau Sinedrion – se ascunse sub numele de Şcoală… însă, organizaţia se păstra, aşa cum era, chiar şi sub fondatorul imperiului mahomedan, care, venit din Arabia, se stabili în principalele centre ale vieţii ovreilor împrăştiaţi, adică în Babilonia şi în pământurile perşilor…

În acest timp, organizaţia statului jidovesc luă forma următoare: Poporul era reprezentat politiceşte, în persoana unui prinţ suveran «Roclh-Galuta», care rezida în Bagdad… Acest şef suprem era ajutat de un fel de parlament administrativ, care corespundea Sinodului de azi şi ale cărui hotărâri erau fără de apel. Mai mult, în fiecare provincie şi în fiecare oraş, exista un Cahal, condus de rabini şi un «Bet-Din» sau tribunal local”.

„De atunci, ovreii au păstrat pretutindeni, în timpul Evului Mediu, aceeaşi organizaţie”. „Când au fost goniţi din Spania, din Franţa, din Germania… jidovii au căutat refugiu în Turcia şi în Polonia şi au venit acolo cu Cahalele lor, constituite ca sub dominaţia arabilor”.

Dar, o astfel de afirmaţie a naţiei jidoveşti, aduse mai târziu serioase dificultăţi. Şi, într-adevăr, dieta poloneză din 1788 îşi propuse să desfiinţeze Cahalele, – dar în-cercarea sa nu izbuti. Cu trecerea unei părţi a Poloniei sub dominaţia Rusiei, oamenii de stat ai acestei împăraţii se îngrijorară şi ei de Cahalul iudeilor.

Iată ce scrie în aceasta privinţă DERJAVIN, – care a fost însărcinat de guvernul rusesc să studieze chestiunea şi să fie reprezentantul său în comisia stabilită pentru a rezolva problema ovreiască: „Ovreii posedă Cahale… care există din vechime şi guvernează, în mod arbitrar, poporul, regulând şi confirmând toate afacerile, atât religioase cât şi civile… Aceste Cahale sunt foarte bogate şi au o putere mare asupra naţiei jidoveşti”.

Dar Rusia, – ca şi celelalte ţări locuite de ovrei, din Persia până în Polonia, – îngăduise mai întâi Cahalele, ca fiind o instituţie de care să se poată servi ca să strângă impozitele israeliţilor pentru guvern. Ea încercă, în urmă, să-l suprime definitiv în 1844, când înţelese pericolul ce rezulta, pentru dânsa, din existenţa acestui Stat jidovesc, în propriul său Stat.

Iată de altfel, textul legii care desfiinţa Cahalele din Rusia:
Lege, Art 14. – „Nici o lege, după care ovreii să poată să se guverneze în particular, nu trebuie să existe; – şi de aceea, toate Cahalele şi ce depinde de Cahale, sunt definitiv suprimate”. „Dar această lege straşnică a fost şi ea nimicită de preocupările guvernului rusesc de a încasa impozitele, – astfel că, în acest moment, ovreii au dreptul, mai mult ca niciodată, să strige: Cahalul a murit! Trăiască Cahalul!”

Prin urmare, putem să încheiem cu BRAFMANN: „Cahalul este guvernul naţional, bine organizat, al societăţii ovreieşti”. „Cahalul există şi astăzi, în fiecare comunitate ovreiască” .
Cahalul exista şi la noi în România, unde este numit Administraţia Comunităţii ovreieşti. Altădată, el era cunoscut sub numele chiar de Ca-hal. Astfel, în anumite documente oficiale ale Moldovei, pe la începutul ultimului veac, se găseşte cuvântul Cahal, care indică, fie comunităţile ovreieşti fie pe reprezentanţii lor. Aşa de exemplu, în o anafora din 1850, citim: „Ovreii au, ca garanţie, Cahalul naţiei lor”.

Acum, că ştim principalele peripeţii prin care a trecut, în cursul secole¬lor, – fără ca să se schimbe, – organizaţia poporului lui Israel, să ne ocupăm de constituţia Statului jidovesc şi îndeosebi de aceea a Cahalului elementar, – constituţie care, până la BRAFMANN, a rămas misterioasă.

ORGANIZAŢIA STATULUI JIDOVESC

1. A) CAHALUL ELEMENTAR

Comunitatea ovreiască este guvernată de Cahal, instituţie nu numai religioasă, dar şi politico-economică – cu alte cuvinte, Cahalul exercită autoritatea naţională (dominaţia) şi administrează averile asocia¬ţiei (proprietatea).

Cahalul se compune din:

1. a) – un haham sau rabin care este un fel de preşedinte;
2. b) – o mulţime de slujbaşi, ca să zic aşa, laici (bocherimi, roschimi, tuvimi, icovimii gaboimi, daionimi, chebuimi, etc.). Aceştia sunt aleşi de către „assif” sau adunarea comunităţii ovreieşti, care se reuneşte, în acest scop, o dată pe an, la Paşte.

Dintre aceşti slujbaşi, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiţi să alerge la tribunalele creştinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus de haham, care este şi şeful Cahalului.
Diferitele instituţii ale statului talmudic îşi au reşedinţa în curtea principalei sinagogi.

Vom examina în mod succesiv:

1. – şcolile talmudice ale Cahalului;
2. – veniturile Cahalului (proprietatea);

III. – modul cum Cahalul îşi exercită autoritatea (dominaţia).

1. – Şcolile talmudice

– Cahalul are un învăţământ care este liber. Pentru a ajunge institutor „belfer” sau profesor „melamed” nu este necesar să treci examene, nici să ai diplome. Şcolile talmudice, „heder”, sunt de mai multe categorii – în număr de patru – după etatea elevilor care se instruiesc în ele.

În heder-ul superior se învaţă Talmudul, precum şi codul Şulhan-Aruk, care cuprinde legislaţia Statului ovreiesc. Aceia care au trecut prin această şcoală înaltă, devin „moreni” şi singuri, au dreptul la vot în Comunitatea ovreiască.

Cei ce n-au ajuns la această şcoala superioară, neavând decât cunoştinţe talmudice incomplete, – formează „am haareţi”, care nu fac parte din comunitatea jidovilor şi sunt, ca să zicem aşa, nişte paria.

Dar, deasupra hederului superior, există un fel de universitate talmudică, „chebot”, unde hahamii învaţă, prin viu grai, pe ovreii moreni, unele părţi din tradiţie (Kabbalah) care nu sunt scrise nici chiar în Talmud, probabil pentru că nu pot fi mărturisite.

1. – Proprietate

Cahalul are finanţe ca orice stat bine organizat.

Venituri

Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare şi extraordinare.

1. Printre veniturile ordinare, numărăm:
2. a) – impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;
   b) – un impozit, care seamănă cu patenta şi care este plătit de jidanii ce exercită diferite meşteşuguri;
   c) – impozitul pe moşteniri;
   d) – impozitul pe carnea cuşer, tăiată de hahami.
3. Printre veniturile extraordinare ale Cahalului, să cităm numai pe acelea ce rezultă din vânzarea dreptului de exploatare a creştinilor. Cahalul, conform Talmudului, este stăpânul absolut al averilor şi chiar al vieţii tuturor persoanelor care se găsesc în circumscripţia sa, – adică atât a ovreilor cât şi ale creştinilor.

El poate deci să vândă la jidani:
a) – dreptul de exploatare exclusivă a proprietăţii unui goi (Hazaca);
b) – dreptul de exploatare exclusivă a persoanei unui goi (Marufie).

Din momentul în care un creştin a fost vândut, de Cahal, unui jidan, a cumpărat dreptul de a-l exploata exclusiv, ceilalţi ovrei nu pot să se amestece, decât numai ca să ajute pe primul jidan să-l ruineze definitiv pe goi. Astfel de isprăvi sunt de necrezut. Dar BRAFMANN le atestă şi le dovedeşte cu numeroase documente.

Ca exemplu de Marufie, să cităm, între multe altele, otrăvirile şi infamiile săvârşite de cârciumarii şi de proxeneţii ovrei, – asupra cărora vom reveni, cu detalii, mai departe. Ca exemple de Hazaca, să cităm furturile, înşelătoriile, cămătăria şi jurămintele false, efectuate de samsari, de contabili, de secretari de avocaţi, de ovreii zişi de casă pe care toată lumea îi cunoaşte şi care au ruinat pe boierii moldoveni.

Iată, de altfel, două documente autentice ale Cahalului din Rusia, luate din cartea lui BRAFMANN , – care se referă, primul, la vinderea unui spital ce aparţinea unor călugări catolici şi al doilea, la vinderea a două prăvălii care erau proprietatea unui creştin.

„No. 261. Joi, în ajunul lunii nouă, Acra, 5562.
Reprezentanţii Cahalului şi Adunarea generală, alcătuită din toate autorităţile jidoveşti ale acestui oraş, au hotărât: Dreptul de a exploata spitalul şi piaţa de lângă dânsul – proprietăţi aflate la una din extremităţile stradei Caidani şi aparţinând călugărilor catolici – este vândut rabinului Isaac fiul lui Gherson.

S-a vândut totodată aceluiaşi Isaac, fiul lui Gherson, dreptul de a exploata piaţa aparţinând municipalităţii oraşului situată în apropierea proprietăţilor mai sus pomenite. Acest drept de exploatare a proprietăţilor creştinilor e vândut numitului rabin Isaac, urmaşilor şi împuterniciţilor lui, fără ca nimeni să poată să-i conteste acest drept al său, – pentru dobândirea căruia Isaac a plătit, în casa Cahalului, preţul convenit.

În consecinţă, dreptul acesta este inviolabil, pentru vecie şi numitul Isaac poate să dispună de dânsul după voinţă, adică să-l vânză, să-l amaneteze, să-l dăruiască oricui ar voi, într-un cuvânt, să facă cu dânsul orice i-ar plăcea.

Dacă guvernul ar lua aceste locuri pentru a construi cazărmi sau orice alt edificiu public, este aspru interzis oricărui alt iudeu de a contracta vreun angajament cu guvernul şi, singur, numai Isaac fiul lui Gherson, va avea dreptul să intre în tratări cu guvernul, pentru a obţine adjudecarea tuturor lucrărilor.

Pe lângă aceasta, mai este anume interzis oricărui alt ovreiu de a lua asupra sa orice mijlocire, şi numai Isaac fiul lui Gherson, va putea fi factorul guvernului sau al municipalităţii, pentru tot ce se atinge de locurile al căror drept de exploatare Isaac l-a cumpărat.

Se porunceşte hotărât fiecărui Cahal din lumea întreagă să proteagă acest drept câştigat de Isaac fiul lui Gherson, pentru dânsul, pentru urmaşi sau pentru împuterniciţii săi; şi fiecare Cahal, ca şi fiecare Bet-Din, va trebui să urmărească pe orice individ care ar voi să pună vreo piedică exercitării depline şi întregi a acestui drept să-l trateze ca duşman şi să-l silească a plăti orice pagubă care ar putea să rezulte din amestecul său duşmănesc.

În cazul unei neglijenţe din partea Cahalului şi al Bet-Dinului, în urmărirea delicuentului, – pentru a-l sili să plătească daunele ce ar fi suferit Isaac fiul lui Gherson, – Cahalul va fi obligat să plătească din casa lui, în cel mai scurt timp, toate pagubele suferite de Isaac fiul lui Gherson, de urmaşii sau împuterniciţii săi.

Publicaţia acestui act de vânzare va fi trimeasă tuturor Sinagogelor.”

Sâmbătă, Secţia Emor, 5559. În conformitate cu hotărârea reprezentanţilor oraşului, s-a vândut lui Iohel-Mihei, fiul lui Aaron, dreptul de exploatare a două prăvălii de piatră, aparţinând creştinului Baicov…Actul de vânzare, în regulă şi după toată forma, se va redacta de Cahal, aprobându-se de sfântul Bet-Din şi va fi înmânat numitului Iohel-Mihel, fiul lui Aaron, care trebuie să verse pentru aceasta, în casa Cahalului, suma de 200 de ruble de argint”.

Cahalul poate să dea în judecată pe ovreiul cumpărător care nu se ţine de angajament.

„No. 22, Miercuri, Secţia celor 5 cărţi, Vorah. În urma protestului făcut de reprezentanţii Cahalului, în contra numitului Eleazar, fiul lui Efraim, – cu privire la exploatarea pieţei şi a clădirilor aflate pe dânsa, aparţinând creştinului Zwanski, de meserie blănar, – s-a hotărât în şedinţa plenară a reprezentanţilor Cahalului, că trebuie să se deleagă doi avocaţi (toanim) care vor pleda înaintea Bet-Dinului, apărând cauza şi drepturile Cahalului” .

Cheltuieli

Cu aceste venituri, Cahalul întreţine pe hahami şi pe ceilalţi funcţionari ai Statului ovreiesc. El dă subvenţii şcolilor, institutelor de binefacere şi ajută pe ovreii căzuţi în sărăcie.

Dar cea mai mare parte din resursele Cahalului, serveşte la două scopuri:

1. a) – Să corupă pe funcţionarii Statului creştin (primari, prefecţi, judecători, etc), precum şi pe oamenii politici, pe membrii parlamentului, până şi pe miniştri.

Iată, ca exemple, două documente împrumutate de la BRAFMANN:

Marţi, Secţia celor 5 cărţi, Şelah, 5555. Reprezentanţii Cahalului, recunoscând necesitatea de a face anumite daruri şefilor municipalităţii oraşului, au hotărât că fondurile necesare pentru aceasta, se vor da de către casapii care au rămas datori Comunităţii în urma concesiei tăierii vitelor, ce li s-a acordat. Suma hotărâtă acestor daruri se va vărsa în mâinile Sameşului, care va ţine socoteala exactă.

„Miercuri, Secţia celor 5 cărţi, Vaiceei, 5558.
a) – Reprezentanţii Cahalului au împuternicit casieria Cahalului ca să dea banii necesari sărbătoririi, printr-un dejun splendid, cu cele mai bune vinuri, judecătorilor tribunalului creştin, chemaţi a-şi da verdictul în afacerea lucrătorilor ovrei…” .
b) – Să ajute societăţile cooperative jidoveşti (havre) mai ales pe acelea ale micilor meseriaşi (croitori, tinichigii, etc.) şi a micilor comercianţi (cârciumari, negustori de mărunţişuri, etc.), care sunt în lupta cu creştinii.

În România, aceste havre avansează bani ovreilor, pentru ca ei să poată vinde ieftin şi să distrugă astfel concurenţa. Pe urmă, după ce au acaparat meşteşugurile şi negoţul, jidanii organizează o exploatare neomenoasă şi, prin falimente frauduloase, sfârşesc prin a ruina pe creştini.

Ovreii fac la fel în agricultură, mai ales în Moldova. Ei primesc subvenţii de la Cahale, – adesea chiar din străinătate – şi cu aceste fonduri, ei pot să arendeze suprafeţe de pământ colosale, mărind foarte mult arenzile şi expulzând, de la locurile lor, pe arendaşii creştini. Pe urmă, ei asupresc pe ţărani, – care, de aici înainte, ajung la discreţia lor, – îi storc şi îi seacă, făcându-i să cadă în mizerie şi să moară de foame.

III. – Dominaţie

Cahalul are autoritate absolută asupra ovreilor pe care îi guvernează. Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la deciziile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere.

În caz de infracţiuni puţin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-şi piardă dreptul de morein până ce se va supune. El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesupus, – bunăoară, zestrea unei femei vinovate.

„Luni, 5 Famus, 5562. Pe lângă aceasta, vinovata va pierde definitiv drepturile asupra dotei, care va fi în întregime confiscată, – afară de 500 de florini în rochii şi alte lucruri pe care le posedă. Doi delegaţi ai Cahalului vor fi prezenţi la îndeplinirea acestei sentinţe, supraveghind cu îngrijire”.

Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, – care se aplică jidovului ce „dispreţuieşte pe un haham, ce nesocoteşte Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-şi vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribunal neovreiesc, etc…”.

Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare.

În primul grad sau Niddui, excomunicatul trebuie să trăiască izolat şi separat de ceilalţi, – de care să stea despărţit, cel puţin de patru coţi. El nu poate să se apropie decât de nevastă şi de copii. În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit şi a fost dat afară din comunitate. De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoţească cadavrul, – nici măcar rudele lui.

Niddui-ul durează 30 de zile; dar poate să se prelungească timp de 60 de zile şi chiar 90 de zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem.

Marea excomunicare sau Cherem este echivalentă cu moartea civilă; şi într-adevăr, ovreiul în contra căruia s-a pronunţat Cheremul, este ca mort între vii. El este exclus din comunitate, din havre, din Sinagogă şi din toate funcţiile Cahalului. Nimeni nu mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici măcar să-i închirieze o odaie.

Dacă în trei zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă şi imobilă primului cumpărător ce se prezintă şi preţul este vărsat în tezaurul Cahalului. Excomunicarea Cheremului este pronunţată, cu mare solemnitate, în prezenţa a cel puţin zece martori.

Se aprind făclii, se sună din trâmbiţe şi se pronunţă, asupra păcătosului, afurisenii înspăimântătoare. Când ceremonia s-a isprăvit, se sting făcliile, – ceea ce înseamnă că vinovatului i s-a închis lumina cerului.

Formula excomunicării Cherem conţine, între altele, urmă¬toarele blesteme: „După judecata lui Dumnezeu, N… fiul lui N… să fie excomunicat
Să vie asupra lui plăgi adânci, boli lungi şi înfrico-şătoare.
Casa lui să devie vizuina monştrilor.
Steaua lui să se stingă după firmament şi să fie crudă, mânioasă şi furioasă pe dânsul.
Cadavrul lui sa fie aruncat viperelor şi bestiilor sălbatice.
Aurul şi argintul lui să fie împărţit la alţii.
Fiu lui să cadă în mâinile duşmanilor.
Urmaşii lui să se cutremure în ziua aniversării sale….
(Aici urmează blestemele îngerilor, ale serafimilor, ale ofanimilor şi ale altor personaje talmudice).
Să fie înghiţit ca Kora şi banda sa.
Sufletul să iasă din el îngrozit şi tremurând.
Desfiderea lui Dumnezeu să-l omoare.
Să fie sugrumat ca Achitophel.
Lepra să fie ca aceea a lui Ghiezi.
Să cadă şi să nu se mai scoale.
Să nu fie înmormântat în cimitirul lui Israel.
Nevasta sa să fie dată altora şi când el va muri, altul să se plece peste ea.
Această afurisenie să cadă peste N… fiul lui N… şi peste tot neamul său.
Iar Dumnezeu să-şi verse, asupra mea şi asupra întregului popor al lui Israel, pacea şi binecuvântarea sa. – Amin” .

Iată acum textul a două acte autentice de afurisenie (Cherem), – unul, ce provine din Cahalul din Botoşani şi se refera la un jidov, care a spus adevărul într-un proces al ovreilor din Darabani (jud. Dorohoi), cu un proprietar creştin, în 1879; – altul, care e ieşit din Cahalul din Noua-Suliţă (Basarabia) şi priveşte pe un creştin (Mihail Sturdza) .

1. – „Binecuvântat fie numele celui Etern.
   Ascultaţi, voi care trăiţi în timpul acesta.
   Aţi auzit voi de atrocităţile la care au fost expuşi fraţii noştri din târguşorul Darabani, din partea groaznicului apăsător Cimara, – să piară numele lui…
   Când judecătorii au chemat martorii care văzuseră faptele, ca să asculte arătările lor, – au chemat şi pe unul din fraţii noştri, Moise Bacal Weinstein, care locuieşte aici, în oraşul nostru, de mai mulţi ani… Acest Moise, prin mărturia lui mincinoasă, a justificat pe prigonitor înaintea judecătorilor, zicând că ar trebui să se caute mâna ovreilor în infamia ce se întâmplase şi că aceştia fuseseră vinovaţii…

În urma acestei mărturii, judecătorii au pronunţat o hotărâre nedreaptă, deoarece prigonitorul Cimara a ieşit din proces nevinovat şi justificat de acuzaţia care apăsa asupra lui, – iar bieţii ovrei fură condamnaţi la închisoare şi la amendă…

De aceea ne-am adunat noi, Comunitatea din Botoşani, în număr de 500 de bărbaţi, ca să afurisim şi să gonim din sânul nostru pe mizerabilul care se numeşte „Moise Bacal Weinstein, – să piară numele lui, – şi să-l osândim la tot răul în consecinţă să cadă asupra lui toată anatema care e scrisă în cartea legii lui Moise, asupra omului care îşi întoarce inima de la Dumnezeul său…

Voi toţi, fraţilor, să ştiţi ca l-am afurisit în sunetul trâmbiţelor şi după toate riturile prescrise de legile noastre. De aceea, este oprit a vorbi un cuvânt cu el sau de a sta împreună cu dânsul. Să nu intre în Sinagogă, căci el nu este decât carne spurcată pentru cel Etern şi pentru Israel. Urâţi-l cu ură şi să fie pentru voi un obiect de spaimă, – căci este afurisit!
Botoşani, 9 Elul, în ajunul zilei Reconcilierii” .

2. – „Hotărârea întregii imunităţi din Noua-Suliţă. Ne-am impus cu jurământ şi cu afurisenie (Cherem) să fie oprit oricui din târguşorul nostru, de a bea rachiu din cârciuma de aici; care aparţine d-lui Conte, căci el prigoneşte şi supără pe bieţii oameni, pentru ai alunga cu lucrurile lor, cum nu s-a mai auzit la nici una din comunităţile Israelului, de la un capăt al lumii la altul.

De aceea veţi şti, o, voi fraţilor, fii ai Israelului, că nimeni din oraşul nostru nu trebuie să bea rachiu provenit din cârciuma de aici, din Noua-Suliţă. Acela care va călca această hotărâre, să fie muşcat de şarpe; acela care o va respecta, să fie binecuvântat şi fericit. Noi, mai jos iscaţii: Toată comunitatea”.

Aceasta este organizaţia Cahalului elementar. Sa vedem acum ce se ştie despre Cahalele superioare.

1. B) CAHALELE SUPERIOARE

Din cele ce preced, rezultă că, pretutindeni şi întotdeauna, – de la împrăştiere şi până azi, – ovreii au trăit şi trăiesc, pe teritoriile altor naţii, grupaţi în Comunităţi, guvernate de Cahale talmudice. Toate aceste comunităţi sunt strâns legate şi se ajută reciproc; ele se reunesc într-un Sinod, o dată pe an şi formează un adevărat stat jidovesc, în statele celorlalte naţii.

Deasupra acestor Cahale elementare, există, în fiecare ţară, asociaţii mai puternice, dar mult mai misterioase şi al căror rost nu a fost dezvăluit, până acum, de nimeni. Astfel sunt Anglo-Jewish-Association din Londra, – Israelitiche-Allianz din Viena, – Verband der Deutschen Juden din Berlin, etc.

Aceste asociaţii naţionale, ca şi anumite ordine ovreieşti internaţionale, – de pildă, ca ordinul american Bnei-Berith (fiii alianţei) – foarte răspândit în România, – se confundă cu Francmasoneria.

În capul acestei organizaţii secrete, – în ceea ce priveşte scopul, – se găseşte Alianţa Israelită universală, fondata de CREMIEUX şi care rezidă în Paris.

Această instituţie supremă are conducerea generala a Cahalelor, ea concentrează în mâinile sale guvernul naţiei jidoveşti întregi. Dar adevăratul centru al ovreimei e înconjurat de un adânc întuneric. Într-adevăr, Alianţa jidovească nu datează decât din 1860, totuşi e sigur, că o autoritate superioară a funcţionat încontinuu, din vechime, pe ascuns, într-un oraş necunoscut, – la Constantinopol , la Bagdad, sau în altă localitate, – şi de altfel, nu se ştie dacă astăzi nu există, undeva, un jidan învestit cu puterea regală.

În tot cazul, această alianţă ovreiască universală reprezintă, faţă de celelalte naţii, poporul lui Israel.

Iată apelul lui CREMIEUX, adresat către ovrei, – apel din care reiese o bucurie sălbatică pentru reuşită şi din care se văd principalele scopuri către care tinde organizaţia actuală a poporului lui Israel.

„Alianţa pe care voim s-o întemeiem nu e nici franţuzească nici englezească nici nemţească… ea e jidovească, ea e universală. Împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămâne jidovi,… membri ai „poporului ales”… : Naţionalitatea noastră este religia părinţilor noştri, – şi nu recunoaştem alta…Trăim în ţări străine şi nu ne putem interesa de interesele vremelnice ale acestor ţări, întrucât interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie. Religia jidovească trebuie să cuprindă într-o zi pământul întreg. Catolicismul, duşmanul nostru secular, zdrobit în luptă, e aproape să îngenuche. Pe zi ce trece, reţeaua, pe care ovreii o aruncă asupra pământului, se va întinde, – şi măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini… Nu e departe timpul în care toate bogăţiile pământului vor aparţine numai jidovilor…O nouă împărţire mesianică, un nou Ierusalim, trebuie să se ridice în locul dublei cetăţi a împăraţilor şi a Papilor”.

* * *
În rezumat, Cahalul este organizaţia naţiei ovreieşti. El este rezultatul dogmei talmudice a poporului ales, dogmă în virtutea căreia ovreii nu trebuie să se contopească cu alte popoare, căci Dumnezeu le-a făgăduit să posede tot pământul şi să stăpânească lumea întreagă.

Cahalul este reacţia contra oricărui progres, el este obscurantismul clerical cel mai orb; el dă naştere la dispreţul cel mai insultător contra goimilor, consideraţi ca vite şi la ura cea mai atroce, de moarte, contra întregii omeniri nejidoveşti.

Cahalul este organizaţia misterioasă care, învăluită sub aparenţele inofensive ale Comunităţilor confesionale, a făcut cu putinţă conservarea poporului ovreiesc, în mijlocul naţiilor puternice, pe care le-a doborât, sau pe care e pe drum să le distrugă.

El este cheia problemei ovreieşti şi explică lipsa oricărui elan de reînnoire şi de înaintare în sânul iudaismului , – pe care-l stăpâneşte, în mod absolut şi tiranic, prin teroarea Cheremului.
Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru; – el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor care minează comerţul, industria şi agricultura în România; – el este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le subvenţionează; – el este agentul propagării perfide a materialismului şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste; – el este puterea ocultă a Francmasoneriei.

Cahalul este, în fine, agentul revoluţiilor, care au zguduit lumea şi care, de câtva timp, tulbură liniştea nenorocitului popor românesc. Aceasta este puterea ocultă ovreiască, împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că nu o cunoaşte.

EFECTELE CAHALELOR TALMUDICE

Posedând arme veninoase, – ca Talmudul şi ca realizarea sa concretă Cahalul, Israel porni să cucerească lumea. Să vedem mai întâi, ce se petrece în ţările în care iudeii au putut să-şi satisfacă, nu numai patima de proprietate, dar şi patima de dominaţie, prin dobândirea drepturilor de cetăţenie.

Trebuie să spunem însă, de la început că ovreii nu au obţinut nicăieri aceste drepturi, decât după ce au făcut să izbucnească nişte revoluţii teribile. Astfel ei au devenit cetăţeni ai Franţei în timpul marei Revoluţii şi au ajuns cetăţeni ai Austriei, ai Germaniei, ai Italiei, în urma revoluţiei din 1848. Şi notaţi bine că, fiind detestaţi de toate popoarele, – de câte ori au voit să forţeze porţile unei noi naţii, au recurs la acelaşi mijloc – la Revoluţie.

Vom începe prin Austro-Ungaria, ţara cea mai apropiată de a noastră.

AUSTRO-UNGARIA
„Ovreii nu erau nimic în Austria, înainte de 1848, – zice TROCASSE . Acum însă, ei joacă acolo un rol dominant şi, sunt singurii cărora le-a folosit Revoluţia. S-ar părea că vienezii, construind baricade şi înfruntând mitralierele soldaţilor împărăteşti, n-au avut alt scop decât să distrugă digurile, ridicate de prevederea trecutului, în contra valurilor cotropitoare ale ciumei semitice… Şi, într-adevăr, cucerirea absolută a unei împărăţii, de către jidovi, în timp de 50 de ani, este, fără doar şi poate, unul din faptele cele mai caracteristice ale istoriei contemporane”.

Să examinăm, mai întâi, ce se întâmplă în fosta provincie românească, Bucovina. Pe urmă, vom trece la alte părţi ale împărăţiei şi anume: la Galiţia, la Ungaria şi la Austria.

BUCOVINA
Bucovina, – care a fost răpită Moldovei în 1775, de către Austria, – prezintă un exemplu izbitor de ceea ce ar deveni România, dacă n-ar fi luat măsuri ca să se apere împotriva pericolului israelit.
În 1769, numărul familiilor ovreieşti, care locuiau în această provincie, era de 206.
În 1780, această cifră se încinci şi se urcă la 1.069 .
În 1846, populaţia jidovească se ridicase la 11.500 de indivizi.
Însă, după 1848, când jidanii câştigară drepturile de cetăţenie, numărul lor merse crescând din ce în ce. Astfel:
În 1850 erau 14.500,
În 1857, – 30.000,
În 1869, – 47.000,
În 1880, – 67.000,
În 1890, – 83.000,
În 1900, – 96.000.
Înmulţirea iudeilor între 1846 şi 1908 a fost deci de 713%.

Oraşele fiind repede umplute, ei nu întârziară să se reverse asupra satelor. Ocupaţia de preferinţă a acestor ovrei, – ca şi a celor din România, – este comerţul cu băuturi spirtoase. Ei ţin mai toate cârciumile; şi, într-adevăr, în 1885, posedau 95% din debitele de rachiu. De aceea, alcoolismul face, în Bucovina, ravagii înspăimântătoare. Tot comerţul şi toată industria ţării sunt în mâinile iudeilor , – în mod mai complet chiar decât în Moldova.

Afară de asta, ei au acaparat cu totul profesiile liberale. Astfel pe când în 1865 nu erau decât 2 avocaţi israeliţi, în 1900 ajunseseră la numărul de 82, pentru 14 creştini.
Dar, ce e mai mult, de la 1862, de când prima bucată de pământ căzu în mâinile lor, – numărul marilor proprietari ovrei crescu din ce în ce, – aşa că în 1900 ajunse să întreacă cifra enormă de 80%. Multe din moşiile, rămase românilor, sunt de asemenea ipotecate la jidani, care le vor pune în vânzare şi le vor cumpăra peste puţin.

Cât despre mica proprietate, 60% din imobile sunt grevate de ipoteci la ovrei. Se înţelege, prin urmare, de ce moldovenii, care altădată prosperau în această provincie, – pe când ei erau stăpâni, – nu se mai înmulţesc deloc, pier şi dispar puţin câte puţin, sub gheara Austriei, care i-a dat pe mâna acestor blestemaţi paraziţi.

Având, astfel, tot comerţul şi toată industria în mâinile lor, acaparând toate profesiile liberale, având în posesia lor casele din oraşe şi, pe deasupra, moşiile şi marile domenii rurale, având în sfârşit puterea, prin voturile pe care le cumpără, ovreii au devenit stăpânii sau mai bine zis satrapii acestei nenorocite ţări, pe care o sug până la măduvă.

Dulcea Bucovină, vesela grădină de care vorbeşte poetul, a devenit azi o pustie funebră, un adevărat cimitir pentru bieţii români, – pe care jidanii îi urmăresc şi îi ucid prin mizerie şi prin alcoolism.

GALIŢIA
Situaţia este şi mai deplorabilă în Galiţia. Într-adevăr, „în Galiţia şi în anumite cantoane ale Ungariei, ovreii ţin hanuri şi cârciumi unde vând rachiu… Ceea ce este, pentru clasele inferioare, un pericol de moarte. Aceşti cămătari, negustori cu bucata, vând rachiu pe datorie ţăranilor… şi prin dobânzi excepţionale, jupoaie poporul de ultima lescaie. Ţăranii, ruinaţi, se dau la băutură, pentru ca să-şi uite necazurile; şi, ca întotdeauna, singur jidanul câştigă, în mijlocul zăpăcelii universale”.

Pe lângă aceasta, comerţul şi industria precum şi profesiile liberale sunt în întregime în mâinile ovreilor. Mai mult, – aceştia, îndată ce au căpătat drepturile de cetăţenie, s-au aruncat năpraznic asupra domeniilor rurale, care le-au dat în mână puterea politică.

„Interdicţia făcută ovreilor din Galiţia (Polonia austriacă), de a poseda pământ, a durat până la 1867, cel puţin în ceea ce privea pământurile de arat. La această dată, de 1867, nu erau în toată Galiţia decât 38 de proprietari, din rasa lui Iuda. Or, 3 ani după ridicarea interdicţiei, – adică în 1870, – se găseau în provincie, 68 de proprietari ovrei, având dreptul de vot.

Trei ani mai târziu, în anul 1873, ei ajunseră la cifra de 289; iar în 1880, după statisticile oficiale, marii proprietari jidani erau în număr de 680!

Calculele referitoare la mica proprietate sunt, din nenorocire, şi mai semnificative, în timp de 18 ani, de la 1874 la 1892, 43.000 mici proprietăţi au trecut în mâinile jidovilor. Actualmente, ei posedă pământurile cele mai fertile din ţară; şi, mai bine de doua milioane de locuitori, care altădată erau şi ei proprietari, servesc, ca slugi, la jidani, pe fostele moşii ale părinţilor lor”.

După un asemenea tablou, ar trebui să cadă cortina.

Şi totuşi, ascultaţi cele ce urmează: În Galiţia, totul aparţine ovreilor. Ei au acaparat nu numai întreaga proprietate urbană, dar şi mai toată proprietatea rurală. Nenorociţii de ţărani sunt obligaţi să închirieze de la jidovi, pe preţuri exorbitante, pământurile care le aparţineau altădată; şi rareori ajung să se poată plăti. Pentru ca să reintre în fonduri, jidanul cumpăra, ieftin de tot munca ţăranului pentru toată perioada agricolă următoare.

Odată contractul încheiat, această muncă este revândută, de ovrei, cu un câştig enorm, vreunui arendaş din Galiţia, din Ungaria sau din Moldova, – de cele mai multe ori unui alt jidov.
Ţăranul îşi vinde munca ovreiului, cu 12 florini pe lună (25 lei), plus mâncarea; iar acesta o revinde în Moldova, cu un preţ ce variază între 45 şi 60 lei pe lună, plus mâncarea şi cheltuielile de transport.

Adesea, se văd lucrând pe câmpiile Moldovei, ţărani ruteni, slabi, jigăriţi; zdrenţăroşi, abrutizaţi de sărăcie şi de alcool, – adevăraţi iloţi, în veacul al douăzecilea”. În realitate, halul acesta de plâns constituie o adevărată robiei. Iată ce ne aşteaptă pe noi Românii, dacă vom avea neghiobia să dăm, vreodată, jidanilor, drepturi de cetăţenie!

„Prin cruzimea de care a dat dovadă, – şi care întrece pe aceea a fiarelor de pradă, – jidovimea austriacă provoacă indignarea când îndrăzneşte să vorbească de civilizaţie şi de progres.

În fapt, ea a rămas sălbatică, şi produce moartea, prin foamete şi prin muncă istovitoare;… ea merge chiar până să uite dreptul imprescriptibil al omenirei, – dreptul de a trăi .

UNGARIA
Acelaşi lucru se întâmplă şi în Ungaria. Ne va fi de ajuns să spunem că: Ţăranii în sate şi burghezii în oraşe, sunt cu totul ruinaţi… Castelele şi moşie au trecut cu miile, în mâinile jidanilor. Camăta a distrus totul,… ca o lepră fără leac. Doctorul HORSKY, scria, de curând, următoarele: „În 1862, ovreii nu aveau nici un cot de pământ în Ungaria. Acum, după 30 de ani, a treia parte din pământul întregului regat le aparţine… Trei jidovi posedă, ei singuri, 100.000 hectare” .

AUSTRIA
Austria propriu-zisă, nu este nici ea mai fericită. Tot comerţul este în mâinile iudeilor. Tot aşa e şi cu industria. „Fabricanţii, – constrânşi să plătească preţurile iudeilor – părăsesc meşteşugul. Lucrătorii, exploataţi şi ei la rândul lor, nu întârzie să cadă în cea mai grozavă mizerie.

Salariile sunt minime; sunt salarii de foamete, neîndestulătoare pentru a face să trăiască o familie”. Pe lângă aceasta, profesiile liberale, – mai cu seamă acelea de avocat şi de medic , care permit să exploateze mizeria şi suferinţa bieţilor creştini, sunt cu totul ocupate de jidani.

Şi nici nu mai vorbim de judecătorii ovrei, care transformă dreptatea într-o prostituată, ce-şi vinde favorurile cui îi dă mai mult.

Însă mai e ceva. Ovreii organizează cartele şi trusturi, speculând mai ales asupra produselor de alimentaţie şi asupra celor necesare traiului (grâu, zahăr, petrol, lemne, cărbuni etc.).
Astfel, „ei acaparează toate grânele disponibile şi, odată în stăpânirea lor, ei reglează cursurile preţurilor, după placul, sau mai bine zis, după interesul lor”. În acelaşi timp, prin lovituri de Bursă, ei şterpelesc, în mod periodic, micile economii pe care creştinii reuşiseră să le strângă.

O speculă neruşinată îşi întinde gheara peste tot, – chiar şi peste mizeriile, suferinţele şi nenorocirile omenirii. Însă ovreii nu s-au mulţumit să adune bogăţii colosale, strângând în mâinile lor toate industriile, întreprinderile, comerciale şi financiare. A trebuit ca şi pământul să le aparţină… pentru ca influenţa potică pe care o dă proprietatea, să devină apanajul lor”.

Într-adevăr, „iudeii sunt deja proprietari a mai mult de jumătate din casele din Viena… Şi dacă vom consulta starea creanţelor ipotecare ce pot cu uşurinţă să ducă la o expropiaţie, le aparţin 70% din clădiri”.

„În ce priveşte proprietatea funciară, până la 1848, era interzis ovreilor să devină cumpărători. De atunci, ei şi-au câştigat cu vârf timpul pierdut. Baronul Rotschild, posedă, el singur, aproape un sfert din marea proprietate în Boemia (de şapte ori mai mult decât familia imperială), – fără să mai vorbim de ceea cei aparţine în celelalte provincii (Austria de Jos, Moravia, Silezia), precum şi în Ungaria.”

„Nu prin talent, nici prin ştiinţă, nici prin lucru, nici printr-o activitate productivă, s-au urcat ovreii până în vârful scării sociale, – ci, numai prin intrigă, îndrăzneală, viclenie, îndemânare de a exploata pe aproapele, lăcomie nesăturată şi lipsă de orice scrupule.

Astfel jidovii, – însuşindu-şi fără ruşine fructul muncii concetăţenilor lor, – au ajuns repede să reunească în mâinile lor bogăţia şi influenţa, – adică elementele dominaţiei.
Din nimic, ei au devenit, în 50 de ani, totul, în monarhia Habsburgilor”. Acestea sunt efectele Cahalului!

Acum, că am văzut nenorocirile unei ţări mari, care a avut imprudenţa să dea ovreilor drepturile de cetăţenie, să examinăm modul cum ei au procedat în altă ţară mare, adică în Franţa, pentru a putea intra în posesia aceloraşi drepturi. Aceasta ne va permite să înţelegem manevrele ascunse, de care se servesc la noi, pentru ca să ajungă la un rezultat analog.

FRANŢA
Lăsând sub tăcere acapararea bogăţiilor acestei ţări, care este aproape la fel cu cea din Austro-Ungaria, nu ne vom ocupa decât de modul cum ovreii au ajuns să se introducă în Franţa şi de mijloacele oculte de care s-au servit pentru ca să capete drepturile de cetăţenie. Aici, – ca pretutindeni, – ei au încercat mult să-i înşele pe francezi asupra intenţiilor lor.

Văzând însă că nu le reuşeşte cu minciuna, ei făcură un mare pas care le aduse, o dată cu drepturile dorite, căderea monarhiei şi răsturnarea Bisericii creştine, duşmana lor ereditară.
Ei creară Francmasoneria şi, cu ajutorul ei, preparară şi săvârşiră Marea Revoluţie, zisă franceză, – care ar trebui mai bine să se numească marea Revoluţie jidănească. Mai târziu, pentru a obţine drepturile de cetăţeni într-o simplă colonie franceză, Algeria, ei profitară de nenorocirile ce rezultaseră pentru ţară dintr-un dezastru naţional, adică din războiul din 1870.

„În secolul al XII-lea, „ovreii din Franţa ajunseră la cifra de 800.000, pe care nu o ating încă azi. Ei erau tot aşa de bogaţi ca şi acum şi stăpâneau jumătate din Paris”. Storcâd poporul, sărăcindu-l şi ruinându-l prin camătă, – încercând prin Cahal să vatăme corporaţiile meseriaşilor şi ale negustorilor, atât de trainic stabilite în timpul Evului Mediu, – căutând să dărâme Biserica, atât de puternică la acea epocă, prin nenumărate erezii, pe care le scorneau neîncetat, – ba, ce e mai mult, îngrozind lumea prin crime rituale, atât de dese pe vremea aceea, – ovreii au fost, în mai multe rânduri, goniţi din Franţa.

Însă, intrând din nou prin fraudă, îndată ce furtuna încetă şi reîncepând aceleaşi isprăvi ca şi mai înainte, fură definitiv expulzaţi din Franţa, de Charles al Vl-lea, în 1394. De atunci, ei se ascunseră.

Sub Ludovic al XIV-lea, nu se găseau la Paris decât trei sau patru familii israelite. În plus, ei erau toleraţi la Metz, unde Henric al IV-lea luase sub protecţia sa 24 familii care se coborau din cele dintâi 8 menaje, stabilite în acest oraş sub predecesorul sau. Cucerirea Alsaciei a adus Franţei un număr considerabil de iudei, – şi înaintea marii Revoluţii din 1789, se aflau în număr de vreo 20.000 în această provincie.

În acelaşi timp, câţiva ovrei reuşiră să se stabilească la Paris, – însă în condiţii foarte nesigure şi asemănătoare cu înscrierea în condicuţe, ce se aplică la o anumită categorie de femei. Astfel, în 1778, mureau la Paris, de la 12 la 15 iudei pe an; ceea ce reprezintă o populaţie de vreo 400 de indivizi.

Însă, chiar din 1767, jidovii încercară să se strecoare în Franţa, profitând de faptul că străinii, – cu ajutorul brevetelor acordate de rege, – puteau să intre în breslele de meserii şi de comerţ.

„Petiţia negustorilor şi a vânzătorilor din Paris, în contra admiterii ovreilor” cuprinde, între altele, pasajele următoare:„Se pot asemăna jidanii cu nişte viespi care se introduc în stupi ca să omoare albinele, să le deschidă pântecele şi să le ia mierea ce se găseşte în ele…Ei cred că orice autoritate este o uzurpaţie asupra lor, – nu au decât o dorinţă, aceea de a ajunge la o împărăţie universală – şi privesc toate bunurile ca şi când le-ar aparţine. Ovreii nu pot să se laude că au adus lumii vreun folos, în diferitele ţări, unde au fost toleraţi… Ei profită de descoperirile altora, pentru ca să le altereze producerile, practică tot felul de cămătării, cumpără de la oricine, chiar de la un asasin sau de la un servitor, introduc mărfuri interzise sau defectuoase, oferă risipitorilor sau nenorociţilor datornici, resurse care le grăbesc ruina, practică scomturile, micile schimburi, agiotagele, împrumuturile pe amanete, traficurile şi negoţurile cu lucruri vechi…

Dacă se îngăduie unui singur jidov, o singură casă de comerţ, într-un oraş, se permite comerţul la toată naţia şi se opun, fiecărui negustor, forţele unui popor întreg. Cu mult mai înainte de Revoluţie, pe la începutul secolului al XVIII-lea, ovreii reuşiră să introducă în Anglia, Francmasoneria, societate secretă pe care au imaginat-o şi au construit-o după modelul Cahalului lor.

Englezii au făcut apoi să treacă în Franţa această funestă asociaţie. Aici, Masoneria, dându-se, în mod mincinos, drept o instituţie filantropică, înşelă într-un chip nedemn nobilimea, burghezimea şi, cu toate avertismentele Papilor, o mare parte din cler. Mulţi proşti căzură în perfida cursă ce li se întinsese şi intrară cu grămada în adunarea suspectă. Abuzând de încrederea acestor naivi şi acoperindu-le ochii cu un văl des, care îi împiedica să vadă, Francmasoneria putu să lucreze în tihnă, ca să dărâme, puţin câte puţin, organizaţia socială.

Ea amăgi, de altfel, pe toată lumea, – pe unii mai mult decât pe alţii, – şi mai ales pe revoluţionari, care îşi închipuiră că maşina împingea pentru ei, fără să bănuiască măcar, că ea lucra, pur şi simplu, pentru Israel.

Însă, vom expune mai departe originea Francmasoneriei şi rolul ei în timpul marii Revoluţii. De altfel, într-o publicaţie anterioară , am arătat pe larg, după TAINE, înspăimântătoarea dezlănţuire a patimilor de proprietate şi de dominaţie, care a avut loc în timpul acestei groaznice furtuni sociale.

Aici, nu vom insista decât numai asupra câtorva peripeţii jidoveşti, care s-au desfăşurat, începând de la acest tragic eveniment şi până în zilele noastre. Când Constituanta se reuni, ovreii din Paris solicitară emanciparea tuturor israeliţilor din Franţa.

Dezbaterea, începută la 21 septembrie 1789, se continuă câteva zile, însă Adunarea, foarte încurcată, amână soluţia. La 30 aprilie 1791 şi la 27 septembrie 1791, deputaţii, câştigaţi de jidani, reveniră la asalt, – dar, fără nici un succes,… aşa era de mare scârba ce inspira această lepră.

Tocmai în octombrie 1793, – adică după 4 ani, de luptă neîncetata, – Israel triumfă. Să notăm, că aceasta s-a întâmplat în plină Teroare.

Prima grijă, – pentru ca să se arate demni de emancipare, – fu să se repeadă asupra diamantelor Coroanei, în furtul cărora jucară un rol de căpetenie. Toţi ovreii din Paris au fost implicaţi în această afacere. Dar, numai câţiva iudei subalterni, care s-au lăsat să fie prinşi, au fost judecaţi şi în urmă executaţi.

Ovreii fură, de asemenea, aceia care organizară jefuirea bisericilor şi distrugerea capodoperelor, inspirate de credinţa geniului pictorilor din Evul Mediu… Adesea ei cumpărară biserici întregi, cu un pumn de bancnote şi le dărâmară – sau, când liniştea fu restabilită, le închiriară, foarte scump, credincioşilor.

Mobilierele emigraţilor erau o altă ocazie de operaţii fructuoase. Membrii Convenţei se înţelegeau, cu ovreii, pentru ca să-şi însuşească averile acestor proscrişi. Cea mai mare parte din furturile şi jafurile de care vorbeşte TAINE, avură, – dacă nu ca autori direcţi, – cel puţin ca instigatori şi ca tăinuitori de obiecte dosite, pe aceşti blestemaţi fii ai lui Israel.

Atunci, au început să ia naştere averile enorme ale multor jidani din Franţa. Câţiva ani mai târziu, în 1806, PORTAIIS, jurisconsul celebru, colaboratorul lui NAPOLEON, – într-un memoriu pe care-l prezentă împăratului, -scrise cele ce urmează: „Constituanta crezuse că, pentru a face pe ovrei buni cetăţeni, era de ajuns să-i facă să participe… la toate drepturile de care se bucură cetăţenii francezi. Dar, din nenorocire, experienţa a probat că… nu avusese prevedere. Greşeala provine din faptul că revoluţionarii nu au vrut să vadă decât o chestiune de toleranţă religioasă, în problema ce aveau de rezolvat în ceea ce priveşte starea civilă a israeliţilor din Franţa. Jidovii nu sunt numai o sectă, ci un popor. Acest popor avea altădată un teritoriu şi un guvern. El a fost împrăştiat, fără să fi fost distrus; şi acum rătăceşte pe tot globul, pentru ca să caute un refugiu, iar nu o ţară; el există la toate naţiile, fără să se confunde, cu ele; pretutindeni el se crede că trăieşte pe pământ străin…Astfel ovreii formează, peste tot, o naţie în naţie; ei nu sunt nici francezi, nici nemţi, nici englezi, nici prusieni, – ci pur şi simplu ovrei…”.

Şi NAPOLEON I, într-o discuţie în Consiliul de Stat, adăugă: „Nu se plânge lumea de protestanţi şi de catolici, cum se plânge de jidani. Răul pe care ei îl fac, nu vine de la indivizi, ci chiar de la constituţia acestui popor. Sunt nişte lăcuste şi nişte omizi, care pustiesc Franţa”.

Treizeci de ani mai târziu, într-o carte remarcabilă, – Les Juifs rois de l’epoque, – TOUSSENEL scrie: „Ovreii au lovit toate statele cu o nouă ipotecă, pe care aceste state nu o vor plăti niciodată cu veniturile lor.

Europa este înfeudată dominaţiei lui Israel; această dominaţie universală, – pe care aţâţi cuceritori au visat-o, – Iudeii o au în mâinile lor… Israel a impus tribut tuturor statelor, produsul cel mai clar, al muncii tuturor cetăţenilor, trece în punga jidanilor, sub numele de dobândă a datoriei naţionale”.

De atunci, ovreii au înaintat mult. Ei organizară maşina de exploatare a popoarelor, din care au ieşit trusturi formidabile, – lovituri de bursă dezastruoase, krac-uri şi panamale ce ruinează o ţară întreagă, războaie (ca acela din Tonkin, etc.) etc. etc. Astăzi, sub republica francmasonă, jidanii au ajuns să fie stăpâni absoluţi pe Franţa.

ALGERIA
Să vedem acum, în ce condiţii, ovreii au căpătat drepturile de cetăţenie în Algeria. În 1870, în timpul războiului ce a doborât Franţa, – al cărei pământ era invadat de duşmani, – jidanul CREMIEUX, care împreună cu jidanul GAMBETTA erau membri ai guvernului Apărării naţionale, dădu decretul de naturali-zare, în masă, a ovreilor din Algeria. Profitând de un astfel de moment pentru a da un astfel de decret, CREMIEUX şi cumătrul său GAMBETTA au trădat Franţa, pentru ca să servească interesele neamului lor.

Şi pentru ce o asemenea favoare?… atunci când decretul din 1848, referitor la naturalizarea străinilor, deschidea iudeilor o poartă destul de largă. Cu atât mai mult că în 1870 această măsură avea şi un caracter odios: arabii, care-şi făcuseră datoria în mod eroic în timpul războiului, erau lipsiţi de dreptul de a vota, – ce era dăruit cu toptanul şlehtei jidoveşti.

De altfel, ura împotriva acestui neam netrebnic, era aşa de intensă, încât pentru ai înflăcăra pe turcoşi împotriva austriecilor, în timpul războiului din Italia, era de ajuns să li se spună că aveau în faţa lor nişte jidani.

Acest decret de naturalizare excită, în Algeria, o indignare unanimă. El avu, ca efect imediat, o răscoală îngrozitoare a populaţiei arabă şi cabilă. Când un ofiţer francez se prezenta la Sidi Mahomed Ben Ahmed el Mokrani, – mare senior arab, – şi îi înmână decretul lui CREMIEUX, Aga scuipă pe el, – şi trimise înapoi generalului AUGERAUD crucea de ofiţer a legiunii de onoare, pentru ca să arate tot dezgustul şi adâncul său dispreţ, francezilor, care s-au înjosit până la a se pune în rând cu jidovii.

MOKRANI căzu ca un erou şi revolta fu înecată în sânge, de armata franceză, – redusă la trista necesitate de a se pune în serviciul acelora ce trăiau numai din camătă şi din furtişaguri.

Nu ne vom mai opri asupra celorlalte ţări din Europa, care, din acest punct de vedere, nu stau mai bine ca Austria şi ca Franţa. Nu vom spune deci, nimic despre Italia, care are jidani ca prim-miniştri (Luzzati), ca miniştri de război (Ottolenghi), ca primari ai Romei (Nathan); nici de Anglia, unde, în momentul de faţă, trei miniştri, tăiaţi împrejur, se îndeletnicesc cu un gheşeft monstru , ce a dat naştere unui scandal colosal, a cărui faimă a făcut ocolul pământului; nici de Germania, unde ovreii sunt, de asemenea, foarte puternici şi unde HERMAN KUHN scria, în 1881:

„Poziţia iudeilor în Germania este foarte avantajoasă… Fiecare comunitate jidovească se administrează ea însăşi, îşi ridică impozitele, îşi dirijează şcolile, fără intervenţia autorităţilor civile. Israeliţii formează, într-adevăr, un Stat în Stat”.

Dar, să vorbim puţin de o ţară mare, în care ovreii – ca cei de la noi – nu se bucură de drepturile de cetăţenie… adică de Rusia. Aceasta ne va permite să ne dăm seama de uneltirile sau de tertipurile pe care jidanii din România le întrebuinţează pentru ca să-şi atingă scopul dorit. Să vedem, prin urmare, ce s-a petrecut în Rusia, în timpul războiului cu Japonia.

RUSIA
În Rusia, – unde ei se numără cu milioanele, – ovreii sunt lipsiţi de drepturile civile şi politice, măsură excelentă pentru poporul rus, însă deplorabilă pentru vecinii lui, – în particular pentru noi, – unde vine să se reverse prisosul acestui furnicar.

Jidănimea rusească se agită cu furie şi, prin Nihilişti (sectă de anarhişti), – tulbură liniştea Statului şi pune într-un pericol continuu viaţa Ţarului şi a principalilor săi colaboratori. Mai mult, prin presa europeană, Cahalele calomniază Rusia şi o discreditează în ochii lumii străine, care îşi închipuie uşor că o monarhie absolută este un îngrozitor flagel, pe când ruşii se găsesc foarte bine sub un asemenea regim.

Văzând ca nu ajung la nimic, nici prin teroare, nici prin minciună, ovreii – profitând de momentul când Rusia era încurcată într-un război nenorocit, încercară să escaladeze bariera.
Într-un ceas aşa de dezastruos pentru patria comună, jidănimea n-a văzut decât un singur lucru: interesul ei. Poporul rus, – ne spuneau telegramele agenţilor, care mai toate sunt în mâinile ovreilor, – reclamă o constituţie şi o garanţie; pentru acest lucru se răscoală.

Însă, în realitate, poporul rus nu ştia câtuşi de pu¬ţin ce e o constituţie şi ce sunt garanţiile. Când, în loc să citeşti în ziare depeşele agenţiilor jidoveşti, citeai scrisorile particularilor care vedeau cu ochii evenimentele, constatai că poporul rus mergea fără să ştie pentru ce, – ici pentru o cauză, colo pentru alta, – sau mai bine zis se năpustea ca o bestie turbată, mereu excitat împins în stradă de către jidani, care minţeau cu neruşinare şi îl făceau să creadă că, punându-se în grevă, arzând şi asasinând, apără cauza Ţarului şi a Rusiei”.

Şi, într-adevăr, s-au văzut „instigatori, care răsculau poporul, în numele Ţarului, – pentru al elibera”. Francmasonii Constituantei şi ovreii revoluţionari din Rusia, lucrară exact în acelaşi sens. În cursul unei revoluţii sângeroase, avu loc intrarea jidovilor în naţia franceză; tot astfel, în mijlocul masacrelor, ei încercară să se încorporeze în naţia rusă. Şi, pentru a ajunge aici, ei au dezlănţuit războiul civil când patria, în care voiau să intre, era zdrobită din afară.

Aceeaşi soartă ne ameninţă şi pe noi, românii, din partea jidovimei.

ROMÂNIA
Acum, cunoscând modul cum jidovii au lucrat în mai multe ţări străine, ne va fi uşor să înţelegem ce se petrece în propria noastră ţară. În România, ovreii n-au putut să-şi satisfacă decât numai patima de proprietate şi datorită ei, au ajuns în câţiva ani să pună mâna pe mai toate bogăţiile ţării.

Dar, ca să ne subjuge cu totul, le mai trebuie să posede şi drepturile de cetăţenie. Pentru a atinge şi acest sfârşit, ei se agită nebuneşte, împinşi fiind de patima de dominaţie. Aceşti străini, veniţi de ieri, pretind astăzi că sunt stabiliţi în România de când lumea şi pământul, – cu mult mai înainte de formarea acestei ţări,… de la luarea Ierusalimului de către Titus (CREMIEUX)… sau din timpurile lui Decebal (B. LAZARE) , – şi că, prin urmare, ei trebuie să aibă prerogativele de cetate, ce le sunt contestate pe nedrept.

Pentru ca să probăm că această afirmaţie nu este decât o neruşinată minciună, vom aduce aici cifre exacte, scoase din statisticile oficiale.

La începutul secolului al XVIII-lea, nu se afla în Moldova decât un număr foarte mic de ovrei. Astfel, la Iaşi, ei erau atât de rari, încât contribuţia lor totală se ridica abia la 155 lei, pe trimestru. Numărul lor însă a crescut progresiv, după împărţirea Poloniei (1772).

În 1803, – când s-a făcut cel dintâi recensământ în Moldova, – s-au găsit, în toată ţara, 12.000 de ovrei;
În 1820, – 19.000;
În 1827, – 24.000;
În 1831, – 37.000;
În 1838, – 80.000;
În 1859, – 120.000;
În 1899, – 200.000 de iudei .

Comparând între ei anii 1803 şi 1899, constatăm că înmulţirea jidanilor, în Moldova, în această perioadă de 96 ani, a atins cifra colosală de 1.533 la 100.

În Muntenia, numărul ovreilor a fost întotdeauna cu mult mai mic ca în Moldova. Astfel, în Bucureşti, în 1820, nu s-au găsit decât 127 şefi de familii israeliţi.
În 1831, – se socotesc în toată ţara, 3.330 ovrei;
În 1838, – 6.000;
În 1860,- 9.000;
În 1899, – 70.000 de jidovi, în urma emigrării lor necontenite din Moldova.

Cifrele acestor statistici arată că, în imensa lor majoritate, ovreii, care se află actualmente în România, s-au introdus aici în mod fraudulos în cursul secolului trecut, – venind din Galiţia şi din Polonia rusească, ce constituie un fel de cloacă nesecabilă ce debordează cu îmbelşugare această pestilentă.

Prin urmare, aceşti străini, – care n-au luat parte nici la suferinţele grozave îndurate altădată de poporul român, nici la luptele sângeroase, pe viaţă sau pe moarte, susţinute de el împotriva numeroşilor barbari (turci, tătari, unguri, etc.) ce voiau să-l cotropească, – n-au nici un motiv istoric plauzibil ca să poată pretinde drepturile de cetăţenie, în România.

Iată ce zice în aceasta privinţă, un savant istoric, ERNEST DESJARDINS, membru al Institutului, care a venit în România, în 1867, să studieze chestiunea israelită: „Majoritatea familiilor evreieşti care locuiesc în România, este prin naştere, – ca şi prin voinţă şi prin moravuri, prin spirit şi prin limbă, – străini de ţară. Ea a venit aici prin emigraţie, din Austria şi din Rusia. Această invazie a început de ani de zile; dar a devenit foarte activă mai ales în timpul domniei lui Mihail Sturdza (1834-1848)…Astfel, înmulţirea ovreilor străini luă proporţii înspăimântătoare, – pentru concurenţa de aici înainte neputincioasă şi chiar pentru viaţa materială a adevă-raţilor români…Dar, existau în Moldova regulamente pentru apărarea fruntariilor împotriva valurilor năvălitoare ale vagabonzilor străini. Numai că, severitatea acestor regulamente, se topi la vederea câtorva gologani, – iar guvernele, făcându-se complicii acestor abateri, dădură pământul naţional pradă cerşetorilor corupători”.

Dacă examinăm acum statisticile care dau mişca¬rea totală a populaţiei în oraşele Moldovei, de la 1870 la 1893, vedem că românii prezintă un deficit de 30.000 morţi, asupra naşterilor, pe câtă vreme jidovii (al căror număr este aproape pe jumătate ca acel al creştinilor) au un excedent de 40.000 naşteri, asupra morţilor.

Naşteri Morţi Diferenţa
Români 140.000 170.000 – 30.000
Ovrei 120.000 80.000 +40.000
Adică, în 22 de ani, o diferenţa de 70.000 de suflete în profitul lui Israel.

De asemenea, în oraşul Iaşi, – fosta capitală a Moldovei, mişcarea populaţiei, de la 1869 la 1875 , se prezintă cu un tablou şi mai înfricoşător.

Naşteri Morţi Diferenţa
Români 7.500 13.000 -5.500
Ovrei 13.000 9.500 +3.500

Şi, numai în anul 1909, românii au pierdut aici 986 indivizi (1.432 naşteri, 2.418 morţi), pe când jidanii au câştigat 120 (894 naşteri, 774 morţi). D-l A. C. CUZA, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, calculând asupra datelor statisticilor oficiale, pentru acelaşi oraş, mişcarea populaţiei de la 1866 la 1909, constată:

– pentru români, un deficit de 14.443 de suflete;
– pentru ovrei un excedent de 17.784 de suflete.

Cu alte cuvinte, în 43 de ani, s-a produs o diferenţă de peste 30.000 de indivizi în favoarea lui Israel, asupra unei populaţii totale de 77.759 locuitori.
Cu modul acesta, ovreii au ajuns în Iaşi la cifra de 39.488 suflete, – adică la 50,8%.

O asemenea proporţie se întâlneşte în mai toate oraşele Moldovei; astfel la Dorohoi ea este de 53,6%, – la Botoşani, de 51,8%, – la Fălticeni, de 57% – şi aşa mai departe.
În 1912, s-a făcut un nou recensământ al populaţiei, ale cărui prime rezultate au fost raportate de profesorul CUZA.

Un ziar politic, publicând aceste date, le rezumă astfel:
„Cifrele recensământului, – pentru moment provizorii, – ne duc la constatări de o excepţională gravitate. Fenomene, – care se petreceau în umbră, neobservate de nimeni, uneori numai bănuite, – apar astăzi în plină lumină…

Într-adevăr, datele referitoare la numărul locuitorilor Moldovei arată că populaţia rurală a crescut, în 13 ani, numai cu 18,8% – pe când a Munteniei s-a înmulţit cu 1%. iar a Dobrogei cu 45,7%.

În acelaşi timp, populaţia urbană a Moldovei a crescut numai cu 5,3% – pe când a Munteniei s-a înmulţit cu 23%, iar a Dobrogei, cu 41,5%. O asemenea disproporţie, care e enormă, trebuie să aibă cauze profunde, a căror cunoştinţă se impune fără întârziere.

Dar, răul pare şi mai mare, când cercetezi mişcarea fiecărui oraş luat în parte, într-adevăr, se vede atunci că, în 8 din 21 oraşe moldoveneşti, populaţia sa diminuat în mod absolut. Astfel, de exemplu, Iaşii, vechea capitală a ţării, care în 1909 avea 77.759 locuitori, nu mai are astăzi decât 75.882. De asemenea, populaţia Fălticenilor s-a micşorat cu 10,8%, a Mihăilenilor cu 13%, etc. Putem deci să afirmăm că oraşele Moldovei se depopulează şi că această depopulare este cu atât mai intensă, cu cât oraşele sunt situate mai spre nord” .

Prin urmare, în Moldova, ovreii se înmulţesc în mod prodigios pe când românii se împuţinează din ce în ce, – şi această constatare a smuls profesorului CUZA strigatul de alarmă sau mai bine zis de disperare: pierim – strigăt care s-a răsfrânt, cu o dureroasa nelinişte, în inimile tuturor românilor.

Dar care este cauza istovirii unei populaţii, până atunci foarte prolifică, în faţa năvălirii unor paraziţi? CUZA, care a studiat bine acest fenomen patologic, a ajuns la condusa că jidanii, acaparând toate mijloacele de subzistenţă, au lipsit pe români de aceste mijloace de trai şi, în consecinţă, aceştia au început să dispară.

Efectele patimii de proprietate a ovreilor

Jidanii în oraşe. – Dacă vom consulta statisticile, vom vedea că industria şi mai ales comerţul în oraşele României, au trecut cu totul în mâinile ovreilor, – şi aceasta numai în câţiva ani.
Industria. – Iată proporţia ce există între meseriaşii români şi iudei, în oraşul Iaşi, în cursul anului 1908 :
români ovrei
Meseriaşi 1.874 5.570
Trebuie remarcat că, în ceea ce priveşte mica industrie, meseriile cele mai uşoare şi cele mai productive aparţin iudeilor, – care posedă şi tot comerţul cu materii prime (Pietre, var, nisip, lemne, fier, tinichea, cuie, postav, pânză, piei etc.), indispensabile acestor meserii.

În plus, aceşti străini sunt puternic ajutaţi de Cahalele lor şi sunt uniţi prin solidaritatea naţională – pe când bieţii români, care n-au între ei nici o legătură şi nu se bucură de nici un sprijin, sunt absolut dezarmaţi în lupta de concurenţă şi sunt uşor înlăturaţi de rivalii lor.

Şi nici nu mai vorbim de marea industrie care, cu toate enormele sacrificii ale Statului şi mai ales ale consumatorilor, este întreagă jidovească. Comerţul. – Iată acum proporţia, cu totul ridi¬colă, a negustorilor români, faţă de negustorii ovrei, – la Iaşi, în cursul anului 1908 :

Negustori
români 121
ovrei 1.742

Aici, Cahalul a lucrat cu toată forţa de care dispune, – iar rezultatele sunt formidabile.
Astfel, în acest oraş, găsim:
români ovrei
Cârciumari51 344
Băcani 6 83
Precupeţi 4 172
Făinari 1 80
Negustori de lemne 1 40

Asemenea proporţii se întâlnesc, de altfel, în toate oraşele Moldovei şi în multe ale Munteniei. Ele ar fi naturale dacă neam găsi în Palestina; dar sunt monstruoase în România.
Într-adevăr, după cum spune Raportul Camerei de comerţ şi industrie, din 1906: „În oraşul Botoşani, din 133 cârciumi, numai 6 aparţin românilor, în Dorohoi, din 74 cârciumi, de-abia 4 sunt ţinute de români; în Fălticeni, din 54 cârciumi, una singură e românească. La Hârlău, la Herţa, la Mihăileni… toate cârciumile sunt în mâinile ovreilor”.

Şi această transformare, de la tot, la tot, – de la un negoţ exclusiv românesc, la un negoţ exclusiv jidovesc, – s-a făcut foarte repede,… în interval de câţiva ani.
Ne aducem aminte, – deşi nu aveam ca etate decât 43 de ani, – că în timpul războiului din 1877, strada Lipscani din Bucureşti toată era ocupată numai de negustori români, pe când cincisprezece ani mai târziu, era toată luată de jidani, iar acum nu se mai găsesc acolo decât doi sau trei români, pierduţi în mulţimea nenumărată a jidovilor.

O nimicire atât de completă şi îndeplinită în atât de scurt timp, a trebuit să fie mai întâi complotată, pe urmă executată de o mână de maestru, cu mijloace financiare, preparate mai dinainte şi venite din străinătate.

La un asemenea rezultat nu ar fi putut să ajungă o gloată, inconştientă de scop, – ci o trupă disciplinată, chibzuită, bine echipată, având capitaluri din belşug şi care se năpusteşte la atac urmărind o ţintă determinată. Într-un cuvânt, avem de-a face cu Armata Cahalului.

Jidanii la sate. – Acum că ştim ce se întâmplă în oraşe, să vedem şi ce se petrece la ţară, căci, – deşi legea opreşte pe ovrei de a se stabili în sate, – toată Moldova este literalmente cufundată în mocirla năpăditoare a lui Israel.

În statistica întocmită de Camera de comerţ şi industrie asupra a trei judeţe din nordul Moldovei în anul 1905-1906, găsim cele ce urmează:

1. a) Pentru meseriaşi:
   români ovrei
   Botoşani 19% 68%
   Dorohoi 24% 70%
   Suceava 20% 66%
2. b) Pentru negustori:
   români ovrei
   Botoşani 22% 72%
   Dorohoi 22% 74%
   Suceava 26% 66%

Proporţia negustorilor români, – care nu atinge nici măcar 25%, – este relativ mare, pentru că românii ţin încă aproape tor comerţul de băuturi alcoolice la sate, unde după lege, străinii nu pot deschide cârciumi. Totuşi, ovreii găsesc întotdeauna mijlocul de a călca această lege şi, îndată ce ajung în sate, unde se strecoară ca să poată intra, ei nu întârzie să vândă pe ascuns alcool.

În orice caz, această statistică arată lămurit că în aceste trei judeţe, mai toate meseriile şi mai tot comerţul sunt în mâinile jidanilor. Se înţelege uşor de ce românii pier din oraşe şi din sate, în faţa jidovi¬lor care, acaparând toate mijloa¬cele de trai, îi lipsesc de pâinea zilnică şi care, pe deasupra, îi otrăvesc cu băuturi alcoolice falsificate.

Şi aceasta crimă abominabilă, – exterminarea unui popor, – este fapta Cahalului.

Contra-proba. – Până acum v-am arătat proba; – iată acum şi contra-proba.

Dacă studiem statistica publicată de Spicuitorul moldo-român pe anul 1839, vedem că, în acel timp, populaţia românească se înmulţea în mod regulat, dând peste tot excedente importante, – în timp ce populaţia ovreiască, rămânea aproape staţionară.

Dar, la acea epocă, românii aveau cu ce să trăiască, pentru că industria şi comerţul erau ale lor, graţie organizaţiei breslelor, care atunci erau în floare.

Să comparam numărul negustorilor români din Iaşi, în 1839, cu cel ce găsim acolo în 1909:
Negustorii români 1832 1909
Cârciumari 264 51
Băcani 115 6
Pescari 58 0
Blănari 65 0
Chiristigii 18 0
şi aşa mai departe.

Dar negustorii români care au dispărut au fost înlocuiţi de jidani. Şi într-adevăr, găsim în Iaşi în 1909:
Negustorii ovrei 1909
Cârciumari 344
Băcani 83
Pescari 7
Blănari 14
Chiristigii 13
şi aşa mai departe.

Din aceste statistici rezultă că, nici de bunăvoie, nici de fudulie, nici de lene, – încă şi mai puţin din cauza incapacităţii lor, – românii au părăsit poziţiile mănoase în câştig, din comerţ şi din industrie, dispreţuind munca şi preferând funcţiile Statului, mult mai uşoare şi cerând mai puţină osteneală.

În realitate, ei au fost învinşi de jidani, care i-au atacat prin mijloace oculte, întrebuinţând în această luptă pe viaţă sau pe moarte, manopere tot atât de laşe, cât de duşmănoase.
Prin urmare, fraza stereotipă, răspândită de ovrei, că au venit să ocupe un loc disponibil în economia noastră naţională nu este decât o minciună sfruntată. Dar ce este mai trist, e faptul că românii au fost obligaţi, fără voia lor, să părăsească terenul meseriilor şi al negoţului, din cauza incapacităţii şi mai ales a necinstei clasei de sus, care n-a fost în stare să le apere interesele.

Iată, într-adevăr, ce este scris într-un raport (Anafora) al Sfatului administrativ al Moldovei, adresat Domnitorului, în ziua de 31 mai 1838: „Departamentul finanţelor, cu No. 8.621, a referat Sfatului că, fără încetare primeşte jălbi din partea breslelor şi a mai marelui staroste,… cu expunerea necazurilor ce românii suferă de la ovrei, – căci aceştia acaparând meseriile şi negoţurile au pus mâna pe cea mai mare parte din câştiguri…

În urma schimbării vestmântului, după forma occidentală, am voit ca croitorii creştini să se obişnuiască a face costume europeneşti; dar jidanii n-au vrut să-i tolereze lângă dânşii şi n-au consimţit nici măcar să-i primească în atelierele lor.

Cerem ca ovreii, care se vor folosi de drepturile breslelor… să fie supuşi la aceeaşi taxă ca şi breslele…”. În aceeaşi zi, Domnitorul MIHALACHE STURDZA (de tristă memorie), – din nepăsare, din incapacitate sau mai ales din corupţia timpului, – puse rezoluţia ca jidovii să continue să profite de toate drepturile breslelor, lăsând cheltuielile pe socoteala românilor.

Dar, încă nu e totul. Proprietăţi urbane. – Prin comerţ şi prin industrie – care sunt mijloacele cele mai eficace de a realiza, în ascuns, hoţia şi frauda, poruncite de Talmud, – ovreii despuiară în voie pe bieţii români, atât pe cei din oraşe, cât şi pe cei din sate.

Astfel se îmbogăţiră foarte, repede, – ei, care atunci când au venit din Galiţia sau din Polonia rusească, n-aveau nici ce mânca! – şi se aruncară cu lăcomie asupra imobilelor din oraşe, – legea nepermiţându-le să înghită şi pe cele de la ţară.

Astăzi, ei posedă în Moldova mai bine de 31% din proprietatea funciară urbană. În mai multe oraşe, valoarea acaretelor lor întrece cu mult pe a celor româneşti. Astfel, la Dorohoi, ovreii au case pentru 5.500.000 lei, pe când românii n-au decât pentru 2.800.000 lei. La Fălticeni, proporţia este de 7.000.000 la 5.000.000. La Mihăileni, ea este de 1.100.000 la suma minimă românească de 200.000 lei, etc.

Ce ar fi, dacă ar avea dreptul să cumpere şi moşii?

Camăta. – Având bani, ovreii îi împrumutară, cu dobânzi enorme, la nenorociţii români, pentru care un asemenea împrumut însemnează ruina. Un om de litere a povestit, în mod sugestiv, cum un biet ţăran, – pentru ca să plătească jidanului o pălărie de 6 lei, pe care o luase pe datorie, – a fost nevoit sa-şi vândă o pereche de boi, care alcătuiau toată averea lui şi a familiei lui.

Câte averi nimicite, pentru o mică datorie, contractată la Iuda într-un moment de strâmtorare!

De altfel, mai toate băncile, unde te pot împrumuta, sunt în mâinile acestor vampiri. Jidanii se leagă până şi de tinerii neexperimentaţi de băieţii de bani-gata, – cărora le dau câţiva lei şi îi fac să iscălească pentru sume fabuloase. Astfel, de curând, un tânăr G…, din Galaţi, pentru ca să aibă 17.000 lei, pe care să-i risipească, a dat ovreilor poliţe pentru mai mult de un milion. Pricepeţi acum ce escrocherie are loc atunci când viitorul băieţandrului este în joc şi mai ales când părinţii ţin să ascundă greşelile fiului lor.

După cum zice DESIARDINS. „comerţul, per excelenţiam, al ovreiului, elementul său, trebuinţa sa primordială, câmpul nelimitat al viselor sale de putere în viitor, nădejdea mângâiată a răzbunării ascunse împotriva creştinului, – este taraba zarafu¬lui, mică săptămână, camătă înfloritoare”.

Cametei, – care asociindu-se cu hoţia şi cu înşelătoria, formează un fel de triadă talmudică, – se adaugă adeseori sperjurul. Dar, mulţumită unor magistraţi prea îndatoritori, această crimă a fost scăpată de singura piedică ce-o mai stânjenea, – adică de jurământul more-judaico.

Şi nici nu mai pomenim de răul imens ce fac samsarii jidani, care mişună prin tribunale, pe la regimente, pe la primării, pe la prefecturi şi chiar prin ministere, unde corup funcţionarii, speculând asupra banilor publici şi împroşcând cu infamiile lor chiar şi pe miniştri.

Carteluri. – Mai apoi ovreii întrebuinţară atâtea bogăţii ca să organizeze carteluri, trusturi de tot soiul, – adică furturi şi înşelătorii în mare, care istovesc poporul, sugându-l până la măduvă. Astfel, de exemplu, noi plătim zahărul cu un preţ exorbitant, aproape îndoit decât îl iau bulgarii; pâinea de asemenea, este foarte scumpă, deşi Dumnezeu ne-a dat o ţară atât de fertilă, că ea constituie una din regiunile cele mai productive în grâu, din lumea întreagă.

Ei bine, asemenea anomalii se explică prin faptul că jidovii acaparatori fixează preţul mărfurilor, după placul lor. Agricultura. – Dar ovreii nu se mulţumiră cu atât. Ei atacară şi agricultura, – adică izvorul fundamental de trai al ţării, – şi cu ajutorul Cahalelor străine, ei închiriară imense terenuri.

Astfel, cu toate că nu voiesc să cultive pământul cu propriile lor mâini, ei îl exploatează prin arendare şi, în Moldova de sus, înainte de 1902, ei posedau două treimi din domenii .
Dar, de atunci, proporţia moşiilor arendate crescu aşa de repede şi ajunse la cifre atât de înspăimântătoare, că Parlamentul, în 1907, – după răs¬coala ţăranilor, – fu nevoit să limiteze întinderea pământului cultivat de un acelaşi arendaş.

Fischer, Juster, Guttmann, Rapaport, Feierstein… sunt numele principalilor bandiţi agrari, – nume ce vor face în veci groază şi scârbă adevăraţilor români. Iar enorma suprafaţă din pământul României, ce unul din ei o stoarce până la uscare, s-a numit, în bătaie de joc, Fischerland.

Pentru ca să poată arenda o ţară întreagă, ovreii măriră considerabil arenzile. Dar şi-au recuperat investiţia până la urmă, împilând cu neomenie pe bieţii ţărani care, ca să trăiască, – neputând să se ducă în altă parte din cauza depărtării, căci adesea un singur evreu ţine în arendă mai mult decât un judeţ, – au fost nevoiţi să se plece exigenţelor, peste puterile omului, impuse de jidani.

Astfel, aceste Iude găsiseră mijlocul să transforme în robii lor, mai pe toţi ţăranii României! Într-adevăr, acest soi nou de Hoţi erau iremediabil condamnaţi să nu mai lucreze decât ca să îmbogăţească mai mult pe strigoii avizi, care se pregăteau să se îndoape cu sudoarea omenească. Dar, din fericire, guvernul le-a pus botniţă şi planul infernal a avortat.

Şi când te gândeşti că aceeaşi jidani, care au văzut scăpându-le o aseme¬nea pradă, au acum neruşinarea de a plânge pe ţărani, pe care îi împing la o nouă revoltă, pentru ca, – obţinând prin aceasta drepturile de cetăţenie, – să ajungă în urmă să îi pună definitiv sub picioare, fără ca nimeni să nu mai poată veni în ajutor acestor nenorociţi!
De altfel, ceea ce arată cât iubeşte Israel pe ţăra¬nii români e faptul că, pretutindeni unde aceştia lucrează ca muncitori, jidanii îi nutresc cu „peşte împuţit, cu măsline putrezite, cu brânză mucegăită plină de viermi sau cu mămăligă neagră şi amară făcută cu mălai de porumb stricat … ca să-i otră¬vească şi, în plus, să le dea şi pelagră.
Acum patru ani, un ovrei G… a avut îndrăzneala criminală să dea să mă¬nânce ţăranilor, care munceau la el, carne de oaie moartă de dalac. O epide¬mie de această groaznică boală izbucnind printre aceşti nefericiţi, se făcură cercetări, – mai ales din cauza reclamaţiilor unei anumite prese, care se alarmase, – şi se descoperi omorul premeditat .
Este, pur şi simplu, aplicarea formulei Talmudu¬lui: tob şebegoim harog!
Distrugerea pădurilor. – Dar jidanii s-au agă¬ţat de toate resursele de pe urma cărora trăiesc românii,… şi pe ce pun mâna, nu se alege decât praf şi ţărână.
Astfel, au format societăţi forestiere care au înşe¬lat pe ţărani şi le-au luat, pe nimic, păduri seculare, pe care le distrug fără milă. Aceşti ovrei tratează acum pe foştii proprietari ai terenurilor împădurite, – deveniţi lucrătorii lor, – ca pe nişte robi din centrul Africii, şi îi omoară prin instalaţiile lor defectu¬oase, zgârcit construite. Ei socot că pierderea a vreo câteva mii de români, valorează mai puţin ca banii, ce ar trebui să cheltuiască pentru a face repa¬raţiile nece¬sare,… ca să scape de moarte pe nişte ţărănoi moco¬fani .
Dacă se adaugă la aceasta o muncă istovitoare, plă¬tită cu o simbrie de foamete, înţelegi uşor de ce aceşti nenorociţi se revoltă, – ca anul trecut la societa¬tea Lotru şi ca anul acesta la societatea Tişiţa, – şi de ce guvernul este obligat să intervină, atât de des, ca să înăbuşe aceste răscoale.
Petrolul. – Ovreii au năpădit şi asupra petrolu¬lui, alt tezaur al pământu¬lui binecuvântat al Româ¬niei.
Ei au cumpărat, de la bieţii ţărani, terenurile lor petrolifere, cu preţuri ridicole, adică aproape pe nimic şi acum maltratează pe aceşti foşti proprie¬tari, – deveniţi muncitorii sau mai bine zis robii lor, – după cum fac şi Jidovii din societăţile distrugătoare de păduri.
De altfel, toate aceste societăţi, forestiere şi petro¬lifere, aduc în ţară, ca amploiaţi, o puzderie de jidani străini, – ca şi cum n-am avea îndeajuns, – aşa că Statul a fost nevoit să ceară ca cel puţin o treime din funcţionari să fie compusă din români, – condiţie care face pe jidovime să geamă de disperare.
Prin urmare, Israel, ajutat de Cahal, a lăsat slobod frâul patimei de pro¬prietate şi a smuls din mâinile românului pâinea de toate zilele; iar astăzi acest nefericit a ajuns să moară de foame, într-o ţară înzestrată de Dumne¬zeu cu bogăţii nemaipomenite.
Dar aceasta nu i-a îndestulat pe jidovi.
Le mai trebuie să pierim cât mai curând, ca să fa¬cem loc fiilor lui Iuda, care voiesc să stabilească aici noua Palestină.
Şi acest rol de ucigaş a fost încredinţat Alcoolis¬mului şi Prostituţiei.
Beţia şi alcoolismul – Lista infamiilor jidăneşti nu este deci terminată. România mai datoreşte lui Israel şi alcoolismul, – plagă care este suficientă să stingă, ea singură, o rasă întreaga.
Ovreii, ca nişte duhuri rele, au început să intro¬ducă în ţară viciul înjo¬sitor al beţiei. Într-adevăr, nu numai că falsifică băuturile şi le otrăvesc cu di¬verse ingrediente , dar îndeamnă pe români să bea rachiuri care au un grad de alcool extraordinar de ridicat – absolut interzis de consiliul sanitar, – şi pe care le vând, pe ascuns, cu sticla.
Astfel, pe când concentraţia alcoolică a băuturi¬lor, permisă de regula¬ment, este de maximum 35% pentru rachiuri şi de 45% pentru drojdie şi tescovină, – jidovii vând românilor basamacuri de 60% şi chiar de 87,3% alcool (!) pe care consumatorii le numesc, cu drept cuvânt, vitrioluri.
„La cârciuma lui Bercu Leib… din Iaşi… am luat o probă de rachiu anisonat dintr-o sticlă ce se afla în raftul debitului şi o altă probă de rachiu anisonat dintr-o sticlă ce se găsea sub tejgheaua debitului, – şi pe care sticlă, femeia debitantului a vrut să o do¬sească în momentul intrării noastre în debit.
Rachiul de pe raft conţinea 38,8% alcool, – iar ra¬chiul de sub tejghea avea 87,3% alcool .
Şi aceste băuturi, „bune pentru români”, sunt ţi¬nute într-o stare de murdărie revoltătoare, – pe când rachiurile de a noastre, cuşer”, sunt puse în altă odaie, unde este curat.
Aşa, de pildă:
„La cârciuma Rosei Fiş…, din Iaşi, lângă sticlele cu băuturi, şi alături de covrigi, pâine, etc., se aflau doi piepteni plini de păr, de mătreaţă…; sub tejghea, lângă sifoanele cu apă gazoasă se găsea o pereche de papuci vechi şi murdari…” .
La analiza conţinutului sticlei găsită la cârciuma¬rul ovrei Iancu Ben… s-a con¬statat că „lichidul este format din 900 cc de eter sulfuric, în care e dizolvat un ulei esenţial, anemonolul, ce este foarte iute şi posedă o mare putere vezicantă.
Acest produs, ingerat, dă loc la o gastro-enterită intensă, la convulsii şi la para¬lizie” .
Jidanii obişnuiesc deci pe ţărani, ca şi pe orăşeni, cu băuturile tari şi, odată obiceiul luat, ei devin stăpâni pe munca acestora. De aici înainte, tot ce lucrează nenorociţii beţivi, trece la cârciumă. Atunci vezi pe român, care de obicei este foarte curat, trăind într-o stare de murdărie respingătoare, cu veştmin¬tele în dezordine, – semn distinctiv al patimei beţiei. Dar iată ce zice un autor străin, DESJARDINS:
„Tot micul comerţ este în mâinile ovreilor; lap¬tele, carnea fructele şi mai ales rachiul, – pe care ei nu-l beau, – dar pe care-l falsifică, înşelând pe român, otrăvind în aceiaşi timp şi oraşele şi satele „
De altfel, îndată ce au intrat în Moldova, prima grija a jidovilor a fost să pună mâna pe cârciumi, – şi, la început, în târguri, fiecare casă ovreiască era un debil de spirtoase clandestin.
În aceste crâşme, se mai găseau şi mărfuri execra¬bile, destinate anume pentru ţărani.
„Prin cârciumă se atrăgea clientul; prin băutură era împins să cumpere mardalalele ovreiului sau săi cedeze, de cele mai multe ori pe alcool, cerealele, vitele, pă¬sările şi produsele industriei sale”.
Şi nefericirea este şi mai mare când femeia cade şi ea în mâinile lacome ale jidovului. Tot ce posedă o gospodărie, ca mobile, scoarţe, pânze,… până şi ouăle de găină, totul e schimbat la cârciumă, în alcool.
Dar băuturile spirtoase prea tari, luate zilnic, into¬xică organismul. Alco¬olul atacă tubul digestiv, – de aici pierderea poftei de mâncare; el produce o degenerescenţă grasă a ficatului, a altor viscere şi a muşchilor, – de unde slăbiciune şi oboseala rapidă; el atinge mai ales sistemul nervos, – şi dă loc la vise înspăimântătoare, la delirium tremens, la o abruti¬zare care face individul să cadă în stare de tâmpire sau de imbecilitate.
Această otrăvire cronică o constituie alcoolismul; ea se termină, de obi¬cei, prin tuberculoză, care vine să scurteze o viaţă, de aici înainte inutilă.
Dar, ce e mai mult, – funcţiile genitale ale alcooli¬cilor sunt diminuate sau chiar suprimate, – iar puţinii copii care se mai nasc, pe ici pe colo, din beţivi, mor toţi la o vârstă fragedă.
,Alcoolismul, – zice VERAX, – constituie o calami¬tate fără de leac, adusă de jidani, ţăranului moldo¬vean”.
Şi, într-adevăr, altădată, – înaintea venirii ovrei¬lor, – nu exista alcoolism în România.
Ţăranul putea, din când în când, să se îmbete, Du¬minica şi la sărbători; dar era mare distanţă între această intoxicaţie trecătoare, puţin serioasă, şi înfricoşătoarea otrăvire cronică ce e alcoolismul.
În satele Munteniei, – adaugă VERAX, – unde nu sunt evrei, cazurile de alco¬olism sunt excesiv de rare” .
Se poate zice chiar, că aici nu există aproape deloc acest flagel, – şi, per¬sonal, pot certifica această afirma¬ţie, în cunoştinţă de cauză, căci am fost elevul lui IANCEREAUX, care a consacrat alcoolismului lucrări nepieritoare.
Dar în Moldova, – acolo unde râia jidănească e foarte întinsă, – alcoolis¬mul este în floare şi creşte repede, din ce în ce. Poporul degenerează şi nu numai că nu se mai înmulţeşte, dar se împuţinează în mod dezastruos, – după cum constată ultimul recensământ.
Moldoveanul, – altădată brav, onest muncitor, ve¬sel, – a devenit acum, de pe urma alcoolismului, trist jigărit, zdrenţăros şi murdar, de ţi se face milă să-l vezi.
Iată deci o nouă plagă pe care o datorăm tot bles-tematului de Cahal.
Desfrâul şi prostituţia. – Ovreii mai exploa¬tează desfrâul şi prostituţia, – adică formele cele mai cumplite ale patimei de reproducere. Ei se desfată prin cel dintâi şi se nutresc prin cea de-a doua.
Desfrâul. – Jidanii n-au nici un scrupul să necin¬stească fecioare creştine şi chiar, după prescripţiile Talmudului, ei par că îşi fac o datorie să defloreze cât mai multe.
Fără să mai vorbim de un satir ovrei R… din Boto-şani , care a sedus şi a părăsit 16 fete de ţărani moldoveni, – vom cita un fapt identic, mai recent care arată cum procedează sute şi mii de Iude spurcate, la îndeplinirea aces¬tui rit infam al religiei lor.
Iată ce spune, în această privinţă, o scrisoare apă¬rută anul trecut prin ziare :
„Fălticeni, 19 august 1912. – Un fapt care a impresi¬onat toată lumea de aici, s-a petrecut de curând în oraşul nostru.
Femeia Paraschiva B… s-a prezentat înaintea d-lui poliţai C… şi, printr-o plângere făcută în scris, a arătat că fata sa, Măria P… a fost violată de un jidan, Martel Vexler… Chemată la politie, Măria P… a făcut următoarele declaraţii:
„Sunt în vârsta de 15 ani.
Pe când eram în serviciul lui Mihelson, din strada Mare, într-o noapte, pe la cea¬sul 12, văzui intrând în cuhnie – a cărei uşă nu fusese închisă cu cheia, – pe Martel Vexler, vecin cu Mihelson şi, ameninţându-mă cu un revolver ce-l avea în mână, se năpusti asupra mea şi, cu toate ţipetele mele, mă violă. Pe urmă, venea în fiecare seară, cu fel de fel de făgăduieli şi abuza de mine.
După câteva luni, îmbolnăvindu-mă, fusei dusă la dl. dr. T… care îmi spuse că eram însărcinată.
Despre cele ce spusei, am ca martoră pe Domnica F… care dormea în aceiaşi cuhnie cu mine şi care mai târziu avu o soartă la fel cu a mea”.
Supusă la un interogatoriu, fata Domnica F… con¬firmă în totul zisele Măriei P… adăugând că:
„Pe când eram în serviciul d-lui V. S…, care locuia în aceeaşi curte cu Mihelson şi cu Vexler, acesta a venit într-o noapte în bucătăria unde dormeam şi, ameninţându-mă cu un revolver, mă necinsti”.
Ea mai făcu cunoscut că aceeaşi nenorocire au sufe¬rit-o şi alte două fetiţe ro¬mânce, pe care le numi. Acestea, fiind aduse la poliţie, spre marea surprin¬dere a celor ce făceau cercetările, declarară cele ce urmează:
„Mă numesc Magdalena R.. şi am vârsta de 15 ani. Eram în serviciul lui Iosub R.., când într-o noapte, mă trezii deodată şi văzui pe Martel Vexler care, cu revol-verul în mână, intră în bucătăria unde dormeam şi repezindu-se la mine, mă silui. Mi-a fost ruşine să mă plâng la cineva, căci părinţii mei sunt oameni de treabă şi buni gospodari”.
A patra fetişoară povesteşte şi ea crima, a cărei victimă a fost, în modul următor.
„Mă numesc Catinca R… şi sunt în vârstă de 14 ani (!). Eram în serviciul lui I. Fried… când, într-o noapte, pe la ceasul unu, auzii un zgomot la uşă; după aceea uşa se deschise, – deşi o încinsesem cu cheia de cu seară, – şi recunoscui pe Martel Vexler care, cu un revolver în mână, se precipită asupra mea şi mă ameninţă că mă împuşca dacă ţip. Cu toată rezistenţa mea disperată, am fost pângărită de el.
Am vrut să ştiu cum Vexler a putut descuia uşa şi am găsit, pe capătul din afară al cheiei, urmele unui cleşte, cu care fusese întoarsă în broască”,
Satirul fu arestat şi la percheziţia ce i s-a făcut, s-a găsit asupra lui un bilet de liber-parcurs, al cărui soroc era expirat şi cu care inducea în eroare perso¬nalul cai¬lor ferate.”
Nu-şi poate închipui cineva deznădejdea ce cu¬prinde pe o biată fetiţa de 14 sau 15 ani, care, în sânul său de copil, adăposteşte un pui de năpârcă.
Chinul trebuie să fie de nesuferit, când se gân¬deşte că de-aici încolo, – aruncată pe strada în cea mai neagră mizerie, fără o bucată de pâine şi fără nici un sprijin, – ea va trebui să nutrească şi să crească o sămânţă din nea¬mul blestemat, care i-a profanat tinereţea şi a adăpat-o cu amărăciune pen¬tru restul zilelor.
Şi când cugeţi că sunt cu sutele şi cu miile sărma¬nele fecioare române, murdărite de jidani, – şi că ele nu îndrăznesc să denunţe pe aceşti monştri, din cauza ruşinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat
Nenorocitele Mărgărite, violate de Fauşti tăiaţi împrejur şi respingători, – ceea ce le aşteaptă este mai întâi… moaşa jidoafcă care le mântuie prin avortare şi care în acelaşi timp le suflă şi ultima para, pe urmă Curtea cu juraţi şi în sfârşit ocna umedă, dacă prin sinucidere, n-au pus un termen sufe¬rinţelor lor de martire.
Prostituţia. – Dar, cruzimea acestor hiene nu se opreşte aici.
Printre bietele fete, dezvirginate de către desfrâna¬ţii circumcişi, acele ce nu pot să moară sau să se sinucidă de disperare, – sfârşesc prin a cădea într-un fel de depravare morală, care le duce la prostitu¬ţie.
Şi aici ovreii le pândesc, – căci ei îşi fac din ele un fel de vaci cu lapte, pe care le mulg pe loc, în ţară, sau le exportă în alte ţări, mai mult sau mai puţin depăr¬tate… până la Shanghai şi la Buenos Aires.
Într-adevăr, prostituţia este un comerţ esenţialmente jidovesc. În Moldova, mai mult de nouă zecimi din numărul caselor publice sunt ţinute de jidoafce.
Pezevenghii jidani fac traficul cu carne vie pe o scară foarte întinsă; ei exportă fete tinere la Constantinopol, la Cairo…. până la Shang-Hai şi la Buenos Aires, – după cum rezultă din mai multe procese ce au făcut vâlvă” .
Şi notaţi bine, Moldova, – cu totul năpădită de pă¬lămida talmudică, – ea este mai cu seamă teatrul acestui scârnav negoţ.
Adeseori, jidanii înşală nefericitele lor victime, angajându-le ca servitoare sau ca lucrătoare şi, când au căzut în ghearele lor, – după ce le necinstesc, – le închid în bordeluri, de unde nu mai văd lumina zilei. – Iată, ca exemplu, faptele unui strigoi care pângă¬reşte nişte biete fete ro¬mânce, minore, şi apoi le exploa¬tează în mod infam .
„Mă numesc J. M… (româncă din Bucovina)… Am venit în România în anul 1907, la Botoşani. Acolo am întâlnit, în 1908, o fată din Dorohoi, care îmi propuse să mă duc cu dânsa în acel oraş, unde are să-mi găsească de lucru…
Când am ajuns la Dorohoi cu trenul – pe la 800 seara, – fata aceea m-a dus la un ovrei, care trebuia să mă angajeze în serviciu.
Acest ovrei, – care se numeşte Leon Zis…, – m-a pus într-o odaie din dosul ca¬sei; în acea odaie mai era încă o fată, A. C…, din Bucegea, care-mi spuse că şi ea fusese adusă acolo, tot pentru serviciu.
Am stat noi amândouă, în odaie, sechestrate, ca vreo şapte zile…
În acest timp a venit la noi Leon Zis… şi, cu de-a sila, şi-a bătut joc de trupul nos¬tru, pe rând, şi de al meu şi de al celeilalte. Noi ţipam, – dar cine putea să ne auză în înfundătura aceea!
Apoi, după şapte zile, am văzut că mă aflu într-o casă de prostituţie, căci veneau bărbaţi şi mă trimitea cu ei la odaie. Am început să plâng când mi-am dat seama unde sunt, dar n-aveam pe nimeni să-mi vie în ajutor, – căci fata A. C…, plângea şi ea ca mine…
Îmbolnăvindu-mă de boale lumeşti, de la bărbaţii care veneau acolo, Leon m-a luat şi m-a dus într-o odaie din dos…; iar, din când în când, ne trimetea, – atât pe mine cât şi pe fata A. C… – aşa bolnave, cu câte un bărbat la odaie…
Nevoind să mai stau la el, Leon,… după ce m-a ameninţat că are să mă bage în puşcărie,… m-a trimes cu alt ovrei F… la Bacău, la o ovreică Fani, care ţine tot o casă de prostituţie,… şi căreia i-a cerut 224 de lei, pentru că m-a trimes pe mine.
În tot timpul cât am stat la Leon, nu am avut nici un ban, – căci el îmi lua ime¬diat bacşişurile ce-mi dădeau bărbaţii.
Aşa făcea cu toate fetele din stabilimentul lui.., ne încărca de datorii, ne punea câte 100 lei pe lună mâncarea, – dându-ne carne împuţită şi cu viermi, – iar, din ta¬xele ce încasa, nu ne dădea nici un golo¬gan”. Eram ca un fel de roabe la el”.
Notaţi că acest jidan, – după cum declară victima J. M…, – atunci când fetele din bordel cădeau bol¬nave, le dădea la români, transmiţându-le cu voinţă virusul sifili-tic,… ceea ce este conform cu preceptele Talmudului.
Poliţia închidea ochii, – pentru motiv bine determi¬nat, – asupra celor ce se pe¬treceau în acest infect lupanar.
Iată ce povesteşte fata J. M.:
„Când venea vreun comisar sau subcomisar în in¬specţie, Leon îi ducea la dân¬sul în odaie. Acolo vor¬beau ce vorbeau şi apoi comisarul pleca”… bineînţe¬les, nu fără să i se fi uns laba.
O percheziţie făcu să se descopere că acest peze¬venghi ovrei avea o corespon¬denţă foarte întinsă, trimiţând nenorocite fete de român, – din Dorohoi, – la Boto¬şani, la Fălticeni, la Piatra Neamţ, la Târgu-Ocna, la Bacău, la Bârlad, la Galaţi, la Colomea (în Polonia), la Rusciuc, la Constantinopol, până la Cairo şi până în America.
Când fu dat în judecată, Cahalul interveni în favoa¬rea lui; într-adevăr, procesul a durat din septem¬brie 1909, până în mai 1911, când Tribunalul din Dorohoi condamna pe fiorosul proxenet, – care a fost apărat de patru avocaţi cu mari influenţe politice, – la minimul pedepsei prevăzut de lege , adică la o închisoare de 6 luni şi o zi.
Şi acest comerţ spurcat continuă mereu în toată Moldova, fără încetare.
În urma unui denunţ, primit la poliţia de sigu¬ranţă, s-a descoperit o bandă de jidoafce care se îndeletniceau cu coruperea de fete minore, românce, – făcând cu ele comerţ de carne vie şi expediindu-le în Turcia şi în Egipt. Minorele, ademenite în Moldova, sunt duse la Constanţa şi predate unor agenţi care le conduc până la Constantinopol.
Principala autoare a acestei crude negustorii este Haia Şloim. La această pezevenghe „s-a găsit o în¬tinsă corespondenţă, din care reiese că există un serviciu bine organizat de comerţ cu carne vie, având agenţi răspândiţi prin diferite oraşe din străinătate… Astfel s-a dovedit că numita ovreică era în legătura cu diferiţi fac¬tori ai caselor de toleranţă din Turcia şi din Egipt, între alţii cu Leiba B…, cu Leib Ştrul, etc. din Constantinopol, cărora le trimitea fete minore din România.
Iată şi ce scrie Universul sub titlul de Banda de corupători de minore, la Iaşi:
Mai mulţi agenţi de siguranţă, făcând o descin¬dere în casa lui Iţic Nadler, din strada Sărăriei, No. 7, au găsit acolo mai multe minore (românce), ademe¬nite spre a fi aruncate în ghearele prostituţiei. Sa stabilit, cu această ocazie, că există în Iaşi o întreagă bandă de corupători de minore.
Şi zilnic se descoperă fapte noi, identice cu aces¬tea; – dar cele mai multe rămân ascunse în întuneric.
Dacă şangărul este atât de întins în nefericita Moldovă, – Muntenia nu este nici ea mai puţin grav atinsa de această lepră ovreiască.
Se ştie, de altfel, că toate teatrele suspecte de vari¬etăţi, toate concertele echivoce, toate „cafe-şantanurile”, mai ales cele din provincie, toate casele în doi peri sau cu reputaţie proastă,… sunt ţinute de jidani, masculi sau fe-mele.
Dar, ca să ne dăm bine seama de ce sunt în stare să facă ovreii, – acolo unde au ajuns pe deplin la scop şi au dobândit drepturile de cetăţenie să ascultam pe TROCASSE care ne va spune ce se petrece în Austro-Ungaria în această privinţă.
Desfrâul şi prostituţia în Austro-Ungaria – „Cea mai grozavă formă pe care a îmbrăcat-o până acum cruzimea jidovilor, este aceea ce se referă la exploataţia cor¬pului omenesc…
Modul cum ovreii tratează ţăranii din Galiţia, – după cum povestesc martori oculari, – întrece absolut orice închipuire. Astfel, s-au citat cazuri în care plugari po¬loni, – pentru a plăti dobânda unei mici datorii, – au trebuit să dea pe propriii lor copil, pradă creditorilor jidani” .
„Ca în Galiţia, – în Bucovina, şi în alte provincii sărace – când, un ţăran, ruinat, nu mai poate să achite dobânda datoriei sale, fetele lui îşi dau trupul în locul aces¬tei plăţi. Darul forţat al fecioriei are singur puterea să împiedice ca părintele lor să nu fie azvâr¬lit, mizerabil, în drumul mare”.
De cele mai multe ori jidanii sfâşie corpul şi înjo¬sesc sufletul tinerelor fete pe care le iau când de-abia au ieşit din vârsta copilăriei”.
Dar ei nu le respectă nici pe femeile măritate.
Măritişul între creştini nu constituie câtuşi de pu¬ţin o garanţie împotriva pofte¬lor senzuale ale ovrei¬lor… căci nici o unire legală, nici un pact matrimonial nu este considerat, în ochii lor, ca posibil între dobi¬toace, – adică între toate fiinţele ome¬neşti, care nu sunt ovrei” .
Aceleaşi relaţii există şi între stăpânii jidani şi ser-vitoarele sau lucrătoa¬rele creştine.
„Sa adus la lumină modul de a proceda al unui in-dustriaş evreu, care ocupa, în atelierele sale, nume¬roase fete de la 14 la 16 ani. Când ele isprăveau cei doi ani de ucenicie – bineînţeles, fără să fi primit nici cea mai mică leafă, – nu puteau să ob¬ţină de la dânsul livretul de lucrătoare, la care aveau dreptul, decât cu condiţia săi sacrifice ceea ce Dumas numea „capitalul lor”.
Isprăvile săvârşite în acelaşi gen de către un alt jidan, nu sunt mai puţin tipice. El exploata, singur, 1.400 războaie de ţesut în diverse localităţi ale Sileziei austriace.
Or, el însuşi se lăuda în public că a primit, în cur¬sul anilor, în canton, vizita intimă a mai bine de o mie din lucrătoarele sale”.
Dar „vinderea fecioarelor creştine şi chiar exporta¬rea lor, – specialitate ruşinoasă, ce necinsteşte secolul nostru – aparţine numai jidovilor şi încă în mod exclusiv. Trebuie deci să le lăsăm lor toată infamia”.
„Într-un proces – ce s-a judecat în 1892 la Lemberg (capitala Poloniei austri¬ace), – 28 de ovrei erau acuzaţi de răpire şi de traficare de tinere fete.
Aceşti mizerabili atrăseseră într-o cursă, prepa¬rată cu măiestrie, un mare număr de copile creştine, dintre care cele mai multe mergeau încă la şcoală. Ei le făgăduiseră condiţii strălucite ca să le hotărască să plece în străinătate.
Îndată ce trecură fruntaria (graniţa), fură tratate ca nişte roabe şi orice încercare de fugă fu straşnic reprimată.
Ajunse în Turcia, ele fură vândute la case de pros-tituţie, cu preţul de 1.000 de mărci una.
Dar, cine sunt proprietarii unor asemenea case în Turcia? Jidanii singuri şi nu alţii…
Când în sfârşit poliţia se decise să intervină, şai¬zeci din aceste biete fetiţe fură mântuite…
Procesul dură zece zile. El puse în lumină amă¬nunte monstruoase. Fu clar sta¬bilit că sute de fete tinere fuseseră târâte, de această oribilă bandă din Lemberg, în ruşine, în deznădejde, în boli şi împinse chiar până la moarte”.
Dar Cahalul interveni în proces; şi într-adevăr, „culpabilii nu fură condamnaţi decât la pedepse neînsemnate. Capul bandei, Isaac Sch…, scăpă cu un an de închi¬soare. Toţi ceilalţi făcură numai câteva luni de recluzie şi reîncepură sinistrul lor ne¬goţ, – întrebuinţând însă ceva mai mult vicleşug şi lucrând cu mai mare taină” .
Şi totuşi „nici un cuvânt de dezaprobare din par¬tea jidănimei, faţă de acest tra¬fic atât de profund criminal! Culpabilii n-au fost nici excluşi din comuni¬tatea ovre¬iască – şi nici măcar dojeniţi în Sinagogă, cel puţin pentru formă”.
Într-adevăr, prin Cahal, toţi ovreii sunt soli¬dari. Şi te întrebi atunci cum Iehova al lor a putut să fie atât de ageamiu, să-şi ia, drept popor ales această strânsură de pezevenghi.
***
Să recapitulăm principalele răni cu care Cahalul, ca o divinitate infernală, ne izbeşte, – răni care sunt mai rele decât plăgile egiptenilor şi care decurg, mai toate, din patima de proprietate.
a) Ovreii au acaparat mai întâi comerţul şi indus¬tria, cu care ne fură şi ne înşală, – după cum prescrie Talmudul. Pe urmă, au înhăţat şi agricultura, pădu¬rile, petrolul, şi ajutaţi de camătă, – alt procedeu talmudic – au mon¬tat bănci, trusturi şi multe alte întreprinderi jefuitoare, care le permit să sugă şi restul sevei noastre. Şi astfel ne-au răpit toate bogăţi¬ile şi chiar toate iz¬voarele de existenţă.
b) Jidovii s-au servit, – ca mijloace accesorii de dis-trugere, – de efectele ucigătoare ale patimilor de nutriţie şi de reproducere, pe care le-au inoculat românilor. În adevăr, ei au dat bieţilor ţărani lovitura de graţie prin beţie şi prin alcoolism, – iar prin des¬frâu şi prin prostituţie ne răpesc de la procreaţie femeile şi mai ales fetele, – viitoare mame, pe care le fac sterpe. Ei înde¬plinesc astfel preceptul talmudic de-a extermina pe goimi şi săvârşesc un plan, conce¬put altă dată, dar urmat cu cerbicie până astăzi, – acela de a trans¬forma România într-o Palestina râioasă .

Efectele patimii de dominaţie
a ovreilor

Pentru ca să ne distrugă cu totul, – adică pentru ca să devină stăpâni absoluţi peste această ţară, pe care au sărăcit-o, – nu mai rămâne ovreilor decât să capete şi naturalizarea, de care sunt încă lipsiţi.
În România, evreii, consideraţi în masă, nu se bu¬cură de drepturile de cetăţenie, pe care le cer cu multă insistenţă.
Ei însă pot ajunge să le obţină, în mod individual, adresând petiţiile lor parlamentului. Şi într-adevăr în fiecare an, Camerele, prea indulgente, înce¬tăţenesc sute şi mii de jidovi.
Dar, pentru ca o asemenea petiţie să poată fi agreată, trebuie ca ea să fie însoţită de un certificat de onestitate relativă, – lucru greu de găsit pen¬tru o jumătate de milion de… pungaşi şi de proxeneţi.
Şi când te gândeşti că, pentru asemenea ceată de rău-făcători, – care nu pot fi naturalizaţi, – toată jidovimea cosmopolită zbiară, de-ţi sparge urechile, cerând îndată cetăţenia!
Dar, este ceva mai mult.
Acum că li se pare că s-a apropiat împlinirea proo¬rociei talmudice, – adică a unei împărăţii univer¬sale iudaice, – ovreii simt trebuinţa să aibă şi o ţară, adică un teritoriu, unde să-şi instaleze guvernul sau Cahalul – care, ieşit din întuneric, ar apărea la lu¬mină, – şi unde să-şi căpătuiască şi gloata naţiei lor.
De altfel li s-a imputat că nu există ţară jido¬vească, în momentul de faţă şi că prin urmare, nu poate fi vorba de nici un guvern jidovesc” .
Palestina, pe care ar putea uşor să o aibă, – dată fiind starea deplorabilă a împărăţiei turceşti, – este astăzi un fel de deşert mort, care nu le convine; pe când România, cu pământul ei excesiv de fertil şi cu locuitorii ei buni, blânzi ca nişte miei şi mai ales naivi ca nişte copii, – este un fel de Eldorado care ar consti¬tui o pradă bogată, un adevărat rai pământesc pentru poporul lui israel.
„Pentru aceasta, de vreo treizeci de ani (adică de pe la 1850), ovreii caută cu stă¬ruinţă să-şi creeze acest centru naţional, această ţară israelită, în provinciile danubiene, astăzi regatul României”.
În 1868, treizeci de deputaţi români, având în ca¬pul lor pe preşedintele Camerei, denunţară guvernu¬lui – şi, în acelaşi timp, lumii întregi – că ovreii „încearcă să înfiinţeze în România acel stat jidovesc, care ar fi prima reali¬zare a ideilor lor de dominaţie asupra popoarelor creştine”.
Şi deja presa întreaga din Europa repetase strigă¬tul de disperare al po¬porului român: Jidovii vor să facă din România, Palestina şi din Bucureşti, noul Ierusalim” .
Se înţelege, deci, ura furioasă ce agită toată ovreimea, când se refuza iu¬deilor din România dreptu¬rile de cetăţenie. Este o chestie vitală ce pri¬veşte naţia jidovească întreagă.
Dar, înainte de a vorbi de sforţările jidanilor ca să dobândească împă¬mântenirea în România, să amin¬tim, pe scurt, procedările de care s-au ser¬vit, în alte ţări, pentru ca să ajungă la acelaşi scop.
În Franţa, ca şi în Austria şi în cele mai multe ţări din Europa, ovreii au devenit cetăţeni numai în urma unor revoluţii sângeroase.
În Algeria, ei au profitat de un război dezastruos al Franţei, ţara-mamă, pentru a câştiga aceste drep¬turi de cetăţenie.
În Rusia, tot în urma unui război nenorocit, ei au încercat să se eman¬cipeze, printr-o revoluţie.
Prin urmare, pretutindeni, ovreii au tras foloase din situaţiile grele şi din nenorocirile naţiilor, sleite de războaie sau doborâte de revoluţii.
Vom întâlni aceleaşi procedări şi la noi, – căci Iuda se repetă, când un mijloc i-a reuşit o dată.
Abia intraţi în ţara românească, – printr-o adevă¬rată invazie , – jidanii voiră ca imediat sa ia frâul dominaţiei, prin drepturile de cetăţenie.
Se înţelege ce importanţă au aceste drepturi pen¬tru Israel.
Ovreii voiesc, cu orice preţ, sa fie proprietari ru¬rali, – adică să aibă în posesie moşiile şi domeniile.
Şi pentru ce această ambiţie?
„Fiindcă – zice CÂMPINEANU, primul ministru al guvernului român, într-un ra¬port adresat tuturor curţilor europene, – proprietatea rurală joacă rolul principal în ORGANIZAŢIA POLITICĂ A ŢARII, mai ales în constituţia colegiilor electorale care numesc Senatul şi Camera deputaţilor”.
Prin urmare, dacă jidovii ar obţine drepturile de cetăţenie, este manifest că, prin aceeaşi lovitură, ar dobândi şi direcţia în alegeri. Evident că ei ar numi ovrei (sau oameni de-ai lor) ca deputaţi şi ca sena¬tori şi, în câţiva ani, ar ajunge unicii şi supremii cârmui¬tori ai administraţiei, ai politicii şi ai guvernu¬lui.
România s-ar transforma pe nesimţite într-un stat ovreiesc şi scopul ur¬mărit de Iuda ar fi atins pe deplin şi fără zgomot .
Dar, din fericire, Constituţia, pe care poporul ro¬mân şi-o dăduse, se opuse în mod formal (art. 7) la săvârşirea acestei mari crime şi guvernul îi menţinu riguros dispoziţiile .
Atunci, pentru, a triumfa în contra acestei rezis¬tenţe disperate, jidovimea făcu să intre în linie de bătaie Alianţa universală israelită.
Dar îi trebuia o pricină, pentru ca să poată in¬terveni.
Motivul aparent fu repede găsit ovreii din Mol¬dova ar fi suferit perse¬cuţii din partea populaţiei!
Într-adevăr, înspăimântat de invazia torenţială şi neîncetată a acestor paraziţi şi iritat de înţepăturile lor dureroase, poporul român nu făcu decât să se scarpine. Dar, în timpul acestor aşa zise răscoale, nici un jidan nu şi-a pierdut viaţa – şi n-au murit decât doi vagabonzi care, expulzaţi din Româ¬nia, fură transportaţi de cealaltă parte a Dunării, – unde solda¬ţii turci se opuseră şi ei la intrarea acestor lifte în ţara lor şi îi aruncară în fluviu, la 2 iulie 1867.
În zadar guvernul român demonstra, prin o se¬rioasă anchetă , că ovreii, ei înşişi au provocat mişcarea, – pretextul putea să servească. Asta era tot ceea ce căutau şefii lui Israel.
Îndată, preşedintele Alianţei, avocatul CREMIEUX face prin presa să ră¬sune lumea de tânguielile şi ameninţările lui. El adresează, cu tonul cel mai dictatorial, scrisori peste scrisori, la toate guvernele din Europa, somându-le să intervină în favoarea ovreilor, – nenorocite victime ale intoleranţei româ¬neşti, – şi să ceară emanciparea lor totală, spre a întâmpina reîntoarcerea unor asemenea persecuţii. Toate guvernele, – mai mult sau mai puţin con-duse de Francmasonerie, – răspund cu deferentă că se vor ocupa serios de această afacere, – şi într-adevăr, interveniră în acest sens pe lângă autori¬tăţile române.
Pe de altă parte, jidovul CREMIEUX, asistat de o alta Iudă, MONTEFIORE, veni în România ca să lucreze chiar în localitate, pentru coreligionarii săi, – pe care-i asigură că, până într-un an, se vor bucura de toate drepturile civile şi politice.
Dar, aceste sforţări rămaseră sterile; ele se zdro¬biră de rezistenţa una¬nimă şi disperată a naţiei române .

Ovreiul întrece în tenacitate tot ce se poate închi¬pui. Într-adevăr, el nu încetează niciodată să-şi urmărească scopul.
Zece ani după aceste evenimente, în urma războiu¬lui din 1877-1878 , a avut loc un congres la Berlin, unde s-a decis independenţa României.
La acest congres, Franţa a fost reprezentată printr-un ovrei, sau un aproape-ovrei, WADDINGTON, – în orice caz francmason bine cunoscut, – care în numele ţării lui nu ceru decât un lucru: emancipa¬rea ovreilor din România.
Asupra acestei chestiuni vom lăsa să vorbească un autor străin, – DRUMONT – ca să înlăturăm orice bănuială de părtinire.
„După tratatul din Berlin, avură loc episoade cu adevărat mişcătoare în durerea acestui popor, pe care Europa îl condamnase să dispară înaintea jidanului.
Nu era vorba să se admită numai un număr limi¬tat de ovrei, – ci toţi ovreii că¬rora le-ar veni pofta să se stabilească în această ţară, în detrimentul proprie¬tarilor pământului. După doctrina lui WADDINGTON, orice jidan era cetăţean român.
Evreu, – sau plătit ca să servească pe evrei, – acest WADDINGTON, în orice caz, n-a cruţat nimic pentru ca să-şi apere neamul, sau pentru ca să-şi câştige banii. El îşi urmări cauza, – care era moartea României, – cu o îndârjire adevărat jidovească.
Franţa, graţie lui, – generoasa Franţă, – juca rolul mârşav al unui jandarm, care zdrobeşte mâinile unei naţii slabe, pentru ca să permită jidanilor să intro¬ducă, cu forţa, vitriol în gâtlejul muribundei.
BRĂTIANU, cu energia şi cu speranţa necontenit vie a adevăratului patriot, între¬prinse prin Europa o călătorie asemenea cu aceea a lui Thiers, ducându-se să îndu¬plece lumea pentru Franţa învinsă.
Austria, Rusia şi Turcia recunoscură, individual, independenţa României.
În Englitera, în Italia, BRĂTIANU găsi peste tot mi¬niştri vânduţi ovreilor şi se izbi de o nemiloasă rezis¬tenţă.
Waddington refuză mereu…
* *
Un alt trimis al României, d. CATARGIU, nu fu mai norocos. Iată, textual, după jur¬nalele israelite, răspun¬sul cinic ce-l dădu jidanul Gambetta:
Îndemn pe guvernul vostru să se execute. Franţa nu va recunoaşte indepen¬denţa ţarii voastre până ce nu veţi acorda drepturile civile, la toţi ovreii, fără deose¬bire. Dl Cremieux ţine mult la aceasta. D-l Waddington, la Congresul din Berlin, a luat iniţiativa chestiei. Onoarea Franţei (!) cere ca ea să nu fie lăsată de-o parte… Eu însumi mi-am dat cuvântul lui Cremieux ca să o susţin…”
În zadar i se spunea lui Waddington: Dar întru ce această chestie, – care e în¬treagă de poliţie interioară, – poate să intereseze Franţa?
Libertatea cultului nu este nici ea în cauză, fiind dovedit că România e poate sin¬gura ţară din lume, unde toleranţa este mai bine practicată” .
„România, cu toate astea, scăpă pe jumătate de pericol. Un deputat republican, d. Louis LEGRAND , în şedinţa din 15 decembrie 1879, avu curajul să vorbească de¬spre acest subiect, pe care toată lumea îl evita cu cea mai mare îngrijire”.
„Iată 18 luni, – zice el, – de când tratatul din Berlin a proclamat independent Statul României. Austria, Rusia şi Turcia, – cele trei puteri mai interesate să observe tra¬tatul din Berlin, – au recunoscut imediat independenţa acestei mici naţionalităţi. Italia urmă şi ea, de curând, acest exemplu. Cer ca şi Franţa să facă tot aşa şi să lege, cu România, relaţii diplomatice regulate”.
Waddington evită, – se înţelege, – să spună adevă¬rul şi să explice motivele care l-au făcut să lucreze astfel… De frică să nu fie demascat, el sfârşi prin a ceda .
Astfel, după un război, ce a istovit sărmana noas¬tră ţară, jidovimea inter¬naţională, reprezentată prin Cremieux, Gambetta şi prin omul lor de afaceri Waddington, găseşte momentul să ne pună cuţitul la gât, zicându-ne: nu veţi avea independenţa, – pentru care mii de români şi-au vărsat sângele, – dacă nu daţi drepturi de cetăţenie la toţi ovreii.
Se poate concepe o mai grozavă tâlhărie?
De atunci, jidanii au căutat, prin diverse mijloace, să aducă din nou ches¬tia pe tapet.
Ei încercară, mai întâi, cu Francmasoneria. Dar lojele nu se populară decât cu ovrei şi, rarii români care puteau să se lase să fie prinşi, nu muşcară totuşi din undiţă.
Jidovii se forţară, de asemenea, să introducă Socia-lismul în ţară, dar re¬zultatul fu deplorabil, – după cum îl constată BERNARD LAZARE el însuşi.
„Un singur partid ar fi putut să propună alte solu¬ţii sau să se opună, cel puţin, la proiecte primej¬dioase, – şi anume partidul socialist, dacă ar fi fost posibil în Ro-mânia, – dar existenţa lui era legată de emanciparea singurului proletariat român, adică a proletariatului jidănesc care, câştigând drepturi politice, ar fi putut să susţină partidul. În lipsa acestui sprijin, existenţa sa trebuia să fie nesigură, – după cum şi naşterea îi fusese artificială.
Acest partid a fost importat în România, pe la 1875, de doi revoluţionari ruşi: un ortodox, Petrof şi un jidan, NUHAM KATZ, care îşi luă numele de DOBROGEANU-GHEREA… CU ei s-a asociat mai întâi un ţigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câţiva tineri, – şi prima asociaţie comunistă fu fondată. Ea n-avu alţi membri decât nişte lucrători ovrei.
Socialismul era condamnat în România să apere drepturile ovreilor, sau să dispară…” ,… şi a dispărut.
Totuşi, ovreii, ajunseră aproape să-şi atingă sco¬pul, în 1900, în timpul unei crize financiare, ocazio¬nată de un an cu recoltă proastă.
Atunci jidovimea din străinătate ne refuză fără milă orice credit, şi chiar ne ameninţă cu falimentul, dacă nu am fi dat imediat drepturi de cetăţean la toţi jidanii în masă.
Dar patriotismul luminat al primului-ministru D-l D. A. STURDZA scăpă România de un dezastru inevita¬bil. El prescrise mari economii şi făcu atâ¬tea tăieri în buget, că a fost posibil, fără un nou împrumut, să se plătească dobânzile datoriei ce era contractată la ovrei.
La aceeaşi epocă (1904), jidovii făcură mari sfor¬ţări, dar în zadar, să pro¬voace un război cu Bulgaria, – într-un moment când noi nu eram pregătiţi. Acest război, dacă l-am fi pierdut, ar fi servit admirabil de bine lui Israel pentru ca să-şi impună voinţa.
Nemaiavând alte resurse, jidanii recurseră la un mijloc extrem care, de altfel, le-a reuşit întotdeauna şi pretutindeni – adică la Revoluţie.
Iată în ce termeni, remarcabil de clari şi precişi, BERNARD LAZARE pre¬zice acest flagel, patru ani înainte de a se fi întâmplat.
„Răzmeriţa rămâne groaza redutabilă a guvernan¬ţilor şi a bugetivarilor români. Ei au văzut, în 1888, răscoala de la ţară; au văzut pe ţăranii răzvră¬tiţi, năvălind în pro-prietăţi, aruncând recoltele în gârle, distrugând totul în drumul lor.
Burghezimea agrarienilor şi a funcţionarilor a înă¬buşit sălbatic revolta, omo¬rând şi închizând pe insurgenţi. Dar ea nu a rezolvat astfel problema. Dacă mâine se pregăteşte să încarce cu noi impozite pe clăcaşul său, ea va reaprinde torţa. Poate dacă aduce la disperare pe jidov, dacă îl scoate din răbdări… acesta se va uni cu mun¬citorul câmpului şi îl va ajuta să scuture jugul. Dar, chiar dacă nu se va uni cu el, într-o zi, ŢĂRANUL ROMÂN REVOLTAT, direct sau indirect, va rezolva în Româ¬nia actuala chestie ovreiască, liberându-se pe el însuşi şi LIBERÂND PE JIDAN”.
Nu vom face decât să menţionăm răscoala ţărani¬lor din 1888, asupra căreia nu avem date precise şi nu vom vorbi decât de revoluţia agrară din 1907, asupra căreia am putut culege informaţii demonstrative.
Aceste informaţii le-am luat, unele, de prin ziare; – altele, ne-au fost pro¬curate de un ofiţer dintre cei mai distinşi, care a luat parte activă la stinge¬rea răscoalei şi care a binevoit, după cererea noastră, să ne remită, în scris, o scurtă descriere a evenimentelor la care a asistat.

Răscoala ţărăneasca din 1907

Să vedem mai întâi cum a început revolta.
Răscoala a început la Flămânzi, sat lângă Boto¬şani, unde doi jidani bo¬gaţi, Mochi F… şi Berman J… se certau între ei, sau se făceau că se ceartă, – ca să arendeze un domeniu imens aparţinând unui anumit Stu…
Mochi F… la început a promis ţăranilor că le va lăsa jumătate din pământ, – pe care l-a luat în arendă, – cu preţul de 25 de lei falcia (preţ ridicol de mic)… El a însărcinat chiar pe unul din oamenii săi (Constanti¬nescu), să măsoare şi să par¬celeze acest pământ.
Dar, mai târziu, refuză absolut să se ţină de făgă¬duială şi nu mai vru să dea ţăra¬nilor pământ – nu cu 25 de lei, – dar nici cu 100 de lei falcia”
De aici, răscoala.
Prin urmare, la început – cum trebuia un punct de plecare, – Cahalul a însărcinat pe doi din membrii săi, – cei mai considerabili prin bogăţia şi prin aface¬rile lor, – să pună paie peste foc, căci el îşi preparase terenul, după cum vom vedea mai departe, minând ţara cu explozivul revoltei.
Aceşti doi jidani au aţâţat incendiul, prefăcându-se că se gâlcevesc între ei, trăgându-se chiar, unul pe altul, în judecată, – şi promiţând ţăranilor pă¬mânt ieftin. Apoi, nu se ţinură de făgăduială, ceea ce a fost de ajuns ca să provoace răzvrătirea.
Asta e tot ce dorea Cahalul.
Vom face să se remarce că asemenea manoperă a fost cu adevărat dia¬volească. Ea a avut ca efect să înşele pe români, făcându-i să creadă că ovreii sunt nevinovaţi, – căci la început aceştia au fost oarecum bruftuiţi de către ţăranii revoltaţi. De altfel, jidovii ştiau prea bine că nu se poate face jumări fără să se spargă ouă, – şi trebuiau să se aştepte la represa¬liile de care au su¬ferit mai mult sau mai puţin.
Această revoluţie nu a fost numai o explozie de nemulţumire şi de mâ¬nie, până atunci ascunsă, a ţărănimii oprimate, – după cum vor ovreii să ne-o insinueze, – ci, a fost preparată mai dinainte.
„Se scrie din Craiova: Revolta n-a fost spontană; din contră, ea a fost organizată şi chiar bine organizată.
De mult se ţes firele răscoalei, care a ruinat atâta lume şi care a provocat o ase¬menea vărsare de sânge” .
Ofiţerul, despre care am vorbit, precizează şi mai mult:
La Bulbucata, un sat din judeţul Vlaşca, am aflat că cea mai mare parte din conducătorii revoltei s-au dus, foarte des, în timpul iernii, la Bucureşti. Mai mult şefii din Netoţi şi din Slăveşti au mers adeseori şi într-un chip neobişnuit, în aceeaşi vreme, la târgul ce se ţine în toate săptămânile la Alexandria, pentru ca să se întâlnească cu alţi ţărani, veniţi din sate mai mult sau mai puţin depărtate.
Astfel am ajuns la concluzia că revoltele au fost orânduite din iarnă şi că o mână criminală a intervenit, desigur, pentru aceasta”.
De altfel, asemenea concluzie este evidentă, căci revoluţia a înflăcărat în câteva zile, toată ţara şi a avut loc la o vreme când ţăranii erau, – ca să zic aşa, – în abundenţă, căci anul agricol precedent a fost din cele mai fertile.
Nu este deci nici mizeria, nici extrema nevoie, care a împins pe ţărani la revoltă.
Instigatorii – Iată acum probe că autorii răscoa¬lei s-au servit de instiga¬tori pentru a o ticlui şi a o face să izbucnească.
Fapt important adeseori aceşti instigatori răspân¬desc idei socialiste, – şi se ştie că socialismul provine din judaism (vezi mai departe).
„Nu mai este în timpul de faţă un secret pentru autorităţi, că dureroasele dez¬ordini au fost puse la cale de către instigatori periculoşi, bine organizaţi, care au lu¬crat mult timp pentru a aduce evenimentele la faza acută de astăzi”.
S-a arestat „V. Dog… care, sub pretext de a încasa abonamente pentru o admi¬nistraţie publică, ţinea discursuri incendiare ţăranilor”
„Primarul comunei Cornetul din Vale (Ilfov) a pus în libertate pe un instigator, care a fost prins când împărţea manifeste revoluţionare prin sate”.
În satul Ghimcea, s-a descoperit „un club de ţă¬rani care s-a constituit la 24 oc¬tombrie 1906, când a venit în localitate I. Fior… vânzător al ziarului Gazeta Săteanu-lui… Două zile înainte de începerea răscoale¬lor, ţăranii s-au cotizat..” .
„La tipografia unui ovrei, Posmantir, din Râm¬nicu Sărat, s-a confiscat manuscri¬sul unui manifest revolu-ţionar” .
Judecătorul de instrucţie a făcut o descindere la N. G…, corespondentul zia¬rului socialist România muncitoare şi a confiscat acte revoluţionare”.
S-a arestat un anume „Leopold H…, care, – sub pretext de a încasa, prin judeţ, pentru maşini de cusut vândute locuitorilor, – făcea propagandă socialistă printre ţărani” .
De altfel, se văd uneori ţărani revoltaţi cerând: „pământ şi votul universal” – revendicări curat socialiste.
Aceşti instigatori au fost aleşi, fie printre stu¬denţi, – tineri puţin experi¬mentaţi şi naivi, care cred tot de li se spune; fie printre oameni de meserie, – „clienţi bine cunoscuţi ai poliţiei”, – care adesea treceau drept studenţi; fie chiar printre străini, – mai ales printre basarabeni şi printre bulgari socia¬lişti, – plătiţi de către Cahalurile din străinătate, pentru a pune foc în ţara noastră.
Studenţi – Astfel, s-au găsit într-un sat din jude¬ţul Iaşi, în plină revoltă, trei stu¬denţi din Basarabia, socialişti, – ceea ce va să zică fie agitatori plătiţi de ovrei, fie… prostănaci naivi.
Aceşti studenţi au fost arestaţi şi aduşi la Bucu¬reşti unde, – din cauza lipsei unui fin conducător, – au fost puşi în libertate .
„Patru studenţi basarabeni au fost arestaţi la Po¬dul Iloaiei, ca instigatori ai re¬voltei” .
„La Brâteni, în judeţul Botoşani, s-au arestat pa¬tru studenţi din Iaşi, care făceau instigări printre ţărani”.
Jandarmeria rurală din Ilfov a arestat ieri, la Cos¬teşti, pe studenţii I. I… şi C. P… asupra cărora s-au găsit manifeste care aţâţau pe ţărani la revoltă”.
Pseudo-studenţi – Stoian Stan Şerb…, care se dădea drept student, a fost ares¬tat la Onceşti (Vlaşca)” .
„Prefectul de Vlaşca a găsit numeroase manifeste, provenind de la agenţi instigatori care treceau ca studenţi.
„În judeţul Dâmboviţa, în capul unei bande de ţă¬rani, se găseau doi tineri, care se dădeau drept studenţi. Ei purtau decoraţii şi erau îmbrăcaţi în nişte haine care simulau un fel de uniformă. Când au fost arestaţi, s-a constatat că erau de origine din Alexandria, oraş de lângă Dunăre”
Oameni de meserie: pungaşi, vagabonzi, etc – „La Brăila, o patrulă de cavalerie a prins, în grădina Monumentului, patru instigatori, care sunt clienţi bine cunoscuţi ai poliţie.
Agenţi instigatori cutreieră satele din Romanaţi şi împing pe ţărani la revoltă”.
„Sau arestat, aproape de Giurgiu, patru instiga¬tori, M. F…, D. T…, S. C…, şi F. V…, din comuna Pietroşani, care, cutreierând satele, s-au dus până în nordul ju¬deţului şi au împărţit peste tot manifeste revoluţionare”.
Sau descoperit, de asemenea, instigatori străini, care au fost prinşi în mijlocul focului şi care, totuşi, au fost eliberaţi după puţin timp. Cahalul, fără îndo¬ială, a intervenit viguros în favoarea lor.
Străini – în afară de Leopold H… despre care am vorbit mai sus, s-a arestat un austriac din Bucovina, care răscula pe ţăranii din valea Slănicului”.
„Ţăranii (din Vâlcea) au invadat satul Câmpul Mare şi au devastat târgul. Ei aveau în capul lor cinci indivizi, printre care unul era din ţară (N. T… din comuna Dobroteasa, judeţul Olt), iar ceilalţi patru, cu toate că erau îmbrăcaţi ca sătenii din Gorj, – nici nu ştiau româneşte”.

Toţi aceşti indivizi, ca să se impună sătenilor, se îmbrăcau într-un mod bizar, simulând adesea o uniformă, – care e foarte respectată de către ţăranii foşti soldaţi.
„Cu ocazia percheziţiilor făcute la şefii răsculaţi¬lor din Moţăţei (Dolj), s-a găsit la unul din ei, Fl. Pet.. un costum complet de ofiţer. Ţăranii povesteau că P… era îm¬brăcat cu această uniformă în timpul răscoalei, el le spunea că a fost investit cu gradul de ofiţer şi că a fost însărcinat de cei în drept să propage revolta”.
Instigatorii împingeau pe ţărani să dea foc şi să măcelărească, spunându-le că acesta este singurul mijloc ca să dobândească pământul, pe care boierii îl stăpânesc pe nedrept.
„Rezultă din ancheta făcută în judeţ, de către par¬chet, în anumite sate, că cei care au împins pe ţărani la revoltă le-au spus că toate pământurile aparţin sătenilor,… că boierii stăpânesc moşiile fără nici un drept şi că singurul mijloc pentru ţărani de a le dobândi este răscoala”.
Aceşti instigatori au mers până a spune ţăranilor că Regina este de par¬tea lor şi vrea ca toate pământu¬rile să fie împărţite între ei.
„Din comuna Cornăţelul (Ilfov), s-au trimis (ca din partea) Minis¬terului de Interne, mai multe impri¬mate, care au fost împărţite prin sate şi având următo¬rul conţi¬nut: Regele a murit. Regina se gă¬seşte în capul trupelor care merg împotriva ciocoi¬lor”.
Iată unul din aceste manifeste, mai pe larg:
„Oameni buni! Regele a murit. Regina a decis ca toate pământurile să fie împărţite între ţărani. Dar ca pământurile să poată fi împărţite, trebuie ca voi să vă răsculaţi, să măcelăriţi pe proprietari şi pe arendaşi şi să le daţi foc la case. Numai astfel pământul va rămâne al vostru, – căci proprietarii şi arendaşii nu vor mai reveni niciodată.
Răsculaţi-vă astăzi chiar, – căci altfel veţi rămâne fără pământ”.
Asemenea manoperă a mai fost întrebuinţată în alte două revoluţii jido¬veşti:
1°. în Rusia, în timpul ultimei răscoale, când insti¬gatori au făcut pe popor să creadă că, revoltându-se, serveşte cauza Ţarului şi a Rusiei (vezi anterior);
2°. În Franţa, pe vremea Marii Revoluţii, după cum arată istoricul TAINE:
„Ei au încredinţat poporul că Regele voieşte ca toţi să fie egali, – că nu mai vrea seniori şi episcopi, nici ranguri, nici dijme şi drepturi seniorale. Astfel, aceşti oameni rătăciţi credeau că uzează de dreptul lor şi urmează voinţa Regelui.”
În Auvergne, ţăranii „urmează ordine porunci¬toare; ei au înştiinţare că Majestatea Sa vrea astfel.! şi totuşi ei arată mare scârbă să se poarte aşa de rău cu nişte seniori atât de buni. Insă aceasta trebuie”.
La noi, ca şi în Franţa, ţăranii ascultă de un or¬din, – venit, nu se ştie de unde.
Ei au jurat chiar, că nu vor începe să lucreze pă¬mântul, înainte de a în¬deplini revoluţia.
„Ţăranii din Vadastra (Caracal) strigau:
„Trimişii lui Dumnezeu cutreieră satele şi toţi ţăra¬nii trebuie săi urmeze ca să distrugă şi să dea foc”.
Ţăranii din Scăeşti au vrut să omoare pe primarul lor, fiindcă acesta le-ar fi as¬cuns ordinul, venit pentru ca să devasteze.
Ordinul cui? – se întreabă autorul căruia îi împru¬mutăm aceste citate. Cine a putut să dea ordinul să prăpădească ţara?
Şi, cu toate acestea, în spiritul celor mai mulţi din¬tre răsculaţi a existat ideea că împlinesc o lozincă, care îi leagă şi căreia nu pot să nu se supună”.
Ţăranii au jurat chiar, cu jurăminte îngrozitoare, – şi în mai multe comune din Vlaşca, după răscoală, preoţii au fost obligaţi să îi dezlege de aceste jură¬minte, pen¬tru ca să-i decidă să are câmpul.
Dar, ţăranii nici nu ştiau de ce se revoltă.
„Un proprietar din Dolj zise ţăranilor răsculaţi, – după ce s-a învoit să le dea tot ce cereau, – „în ce priveşte recolta, în loc sa-i daţi foc, mai bine luaţi-o voi; aşa, cel puţin, va servi la ceva”. »
Ţăranii răspunseră: Dar atunci cum rămâne cu revuluţia?”
În judeţul Olt, un proprietar, Take C…, trăia de multă vreme la moşia sa şi era în bună înţelegere cu ţăranii.
În timpul răscoalelor, când puhoiul ajunse la dân¬sul, dădu de bunăvoie moşia ţăranilor şi semnă chiar un act de cesiune.
„Când aceştia erau gata să plece, unul dintre ei obi¬ectă; dar cum rămâne cu rivuluţia, dacă lăsăm casa boierului neatinsă?
Atunci, ceilalţi, recunoscând că are dreptate, au rugat pe boier săi lase să strice măcar ceva din casă.
El le dădu voie şi ţăranii intrară sfioşi în casă, în vârful picioarelor, cu căciula în mână, ca într-o biserică şi sparseră o oglindă atârnată în perete. Astfel revoluţia fu satisfăcută”.
Pentru a stimula pe cei nedecişi i-au amenin¬ţat cu incendiul şi chiar cu moartea.
„Pe un stâlp de telegraf din comuna Fulga, s-a gă¬sit lipit un afiş revoluţionar. Autorii acestui afiş ameninţau că vor pune foc satului, în caz când ţăranii nu se vor răscula”.
„Locuitorii dintr-un sat din Râmnicu Sărat au mărturisit că au fost luaţi cu sila şi au fost amenin¬ţaţi cu moartea, în caz când nu s-ar fi supus”.
În timpul revoltei, s-au văzut mulţi oameni, – în¬tre alţii, un politician con¬siderabil P. P. C…, care, de obicei, debitează ceea ce-i sugerează prietenii lui jidani, – cerând, să ne adresăm unei puteri străine, şi anume Austriei (nu Rusiei), pentru ca să vină şi să stingă focul.
Şi, lucru mai grav, o armată austriacă era gata să năvălească în nenoro¬cita noastră ţară.
Aşa, bunăoară, chiar de la începutul răscoalei:
Austria mobilizează armata în Bucovina”.
Şi, a doua zi: la graniţa Bucovinei au sosit trei re-gimente de soldaţi austriaci”.
Dar cine a răspândit o asemenea idee, – şi cine avea interes să o răspân¬dească? – mai cu seamă când se cunosc urmările unei ocupaţii străine, venind să înăbuşe o răscoală, – consecinţe care ar fi fost cel puţin, să acorde tuturor jidanilor drepturile de cetăţe¬nie, atât de jinduite de jidovimea cosmopolită şi mai ales de aceea ce domneşte astăzi asupra Austro-Ungariei.
Şi numai graţie înţelepciunii şi energiei conducăto¬rilor Statului nostru, am scăpat teferi de acest pericol mortal.

Vom termina printr-un pasaj din scrisoarea bravu¬lui ofiţer despre care am mai vorbit şi care este ca un fel de rezumat a tot ce am raportat mai sus.
„Din cercetările ce am făcut, – zice el, – rezultă că, în toate satele pe unde am trecut, ţăranii ştiau că trebuia să se răscoale, cu începere din noaptea de Sf. Toader (Sâmbătă 7 martie), până miercurea viitoare seara, – când totul trebuia să fie dis¬trus şi exterminat; în acelaşi timp pământul trebuia să fie împărţit numai între ei.
Dar sătenii nu ştiau pentru ce trebuia să se re¬volte, nici de unde le venea acest ordin de zaveră.
Majoritatea nu ştia nici măcar ce voia.
Mai mult decât atâta, nici un ţăran nu-şi da seama de gravitatea faptelor pe care le comiteau. Toţi erau convinşi că armata este de partea lor şi, mai ales că ea nu va trage.
Şi când au văzut că lucrările se întâmplă contrariu aşteptării lor după o slabă rezistenţă, s-au grăbit să ne întoarcă spatele.
În toate satele, pe unde am trecut, am descoperit urme de agenţi instigatori, care se dădeau drept studenţi şi promiteau ţăranilor pământ. Ei puneau să se dea foc la toate conacele ce întâlneau şi, trecând dintr-un sat într-altul, semănau peste tot jalea şi pârjolul pustiitor.
În sfârşit, la Târnavele, am reuşit să pun mâna pe doi din aceşti aşa-zişi studenţi. Unul dintre ei, care se numea Ştefan D…, era bulgar şi vorbea prost româ¬neşte.
Venit de curând în ţară, el lucrase vara precedentă ca ucenic la maşini agricole.
Era un tânăr foarte inteligent, – sau mai bine zis foarte şiret, – bălan, cu ochi albaştri şi având o mică barbă ascuţită.
Purta o şapcă şi era îmbrăcat cu haine de lustrină neagră. Pe piept, îşi cususe două cărţi poştale cu fotografia Reginei.
Era încins cu un iatagan şi purta, pe după umăr, o ploscă cu rachiu. El impu¬nea supunere ţăranilor şi căpătase asupra lor o autoritate enormă; când am întrebat pe mai mulţi dintre ei dacă îl recunosc, toţi mi-au răspuns cu un aer foarte respec¬tuos: Da, este Domnul Studenţu”.
Iată şi modul cum proceda acest bandit.
Când intra într-un sat ţăranii îl ascundeau şii adu¬ceau de băut şi de mâncare. Pe urmă, la ordinele lui – şi fără ca să-i conducă el însuşi – ei plecau ca să pună foc. Astfel, el a cauzat pagube de mai multe milioane”.
„Am vrut să ştiu, cine întrebuinţa pe aceşti agenţi instigatori şi în ce scop co¬miteau ei atâtea crime şi dezastre?
Ameninţai deci pe S. D… că îl împuşc şi ameninţa¬rea mea îşi produse efect. Ochii i se umplură de lacrimi şi era gata să vorbească, – când, unul din ofiţerii care mă însoţeau, avu stângăcia să-mi spună în franţuzeşte că trebuia să-l duc viu pe acest răufăcă¬tor, la Giurgiu.
Văzui atunci imediat pe fizionomia prizonierului, care se însenină, că înţelesese conversaţia noastră; şi într-adevăr, el nu a mai vrut să-mi dea nici o deslu¬şire şi nu am mai putut scoate nimic de la el.
Am aflat, pe urmă, că acest monstru a fost expul¬zat din ţară.
Trebuie să adaug că, în toate satele ce am vizitat, am găsit ziarul A., (iudeo-socialist) foarte citit de ţărani”.
***
Dar cine a putut să fie autorul acestei răscoale, care a însângerat un popor şi a acoperit de ruine o ţară întreagă?
Nu sunt ţăranii, – cu toate că au fost uneltele oarbe care au săvârşit-o, – fiindcă ei nu se găseau atunci în lipsă extremă şi fiindcă răscoala, – dacă ar fi fost născută din patima de proprietate a săteni¬lor, – ar fi fost parţială şi nu s-ar fi generalizat aşa de repede.
Nu este partidul liberal, cum l-a insinuat nu se ştie cine, – pentru că pa¬tima de dominaţie, la un român, nu merge până să sugrume ţara, ca să-i ia cârmuirea,… mai ales că acest partid ar fi avut-o, neapărat, după un scurt timp.
Nu sunt nici ţările străine, pentru că ar fi fost ab¬surd să aprindă la vecini un foc, care ar fi putut să se întindă pe urmă şi la ele, – iar prezenţa străinilor (bulgari, austriaci, basarabeni), printre instigatorii descoperiţi, are o altă însemnătate, asupra căreia vom reveni.
Prin urmare, cauza eficientă a acestei răscoale nu poate fi decât ovreii, – fiindcă:
1. – Singuri ei sunt conduşi de o patimă de domi¬naţie extraordinar de intensă, care este întărâ¬tată de către Cahal, – adică de Statul lor, – şi este îm¬pinsă până la paroxism de către Talmud, – adică de legislaţia lor religioasă.
2. – Singuri ei simt trebuinţa absolută şi cu totul zorită, să dobândească cât mai curând drepturile de cetăţenie, ca să poată în urmă să devină pro¬prietari rurali şi să îngenunche astfel România, – pe care vor să o transforme într-o nouă Palestină.
3. – Numai ei au avut şi au nevoie să tulbure adânc ţara, pentru ca Eu¬ropa, împinsă de Cahale şi de Francmasonerie, – să se creadă obligată să in¬tervină şi să le acorde, fără voia noastră, acele drep¬turi atât de mult dorite, – care le-ar servi, după spusa lor, să se apere împotriva locuitorilor sălbatici ai barbarei Românii.
4. – Numai ei s-au servit de Revoluţie pentru ca să dobândească aceleaşi drepturi de cetăţenie în Franţa, în Austria şi în alte ţări ale Europei, – şi, acum, de curând, au încercat acelaşi mijloc ca să forţeze pe Rusia să li se supună.
Mai mult decât atât, – ei au imitat revoluţiile din Franţa şi din Rusia, până la cele mai mici amănunte, – bunăoară, spunând poporului că Regina vrea răscoala şi chiar că le-o porunceşte, – şi îmbrăcând pe instiga¬tori cu veş¬minte ciudate, pentru ca să impună ţărani¬lor.
5. – Ei sunt cei care au aranjat mai dinainte re¬volta şi tot ei sunt cei ce au dat semnalul de începere.
6. – Numai ei au putut să recurgă la instigatori soci-alisto-anarhişti, – din ţară şi chiar din străinătate (Bulgaria, Austro-Ungaria, Rusia), – care, după cum o recunosc ei înşişi (B. LAZARE), sunt în solda lui Israel.
7. – Singuri ei nutreau o ură neîmpăcată împo¬triva proprietarilor rurali, pe care i-au poreclit, cu pizmă, oligarhia şi care au fost mânaţi şi chiar omo¬râţi în timpul răscoalei; într-adevăr, aceşti proprie¬tari, dându-şi seama de si¬tuaţie, împiedicară, prin legi, ca poporul să nu cadă în ghearele jidovilor.
8. – Numai ei şi trâmbiţaşii lor, ar fi vrut să vadă venind aici armata aus¬triacă, ce ne-ar fi impus, desigur, suveranitatea lui Iuda.
9. – Ei înşişi sunt cei ce au prezis răscoala (B. LEZARE).
10. – Şi tot ei sunt aceia care, – după ce revolta din 1907 a avortat, – s-au pus să prepare o alta noua şi au avut chiar îndrăzneala nemaipomenită să o şi anunţe prin ziarele lor….
Aceste zece motive ne dau certitudinea că ovreii sunt autorii răscoalei din l907.
De altfel, cine alţii, – dacă nu jidovii prin Cahalele lor, – au putut să pro¬cure fondurile colosale, – care trebuie să se fi suit la zeci de milioane de lei, – fon¬duri necesare răsculării unui popor întreg.
Cine alţii, – dacă nu ei, – au putut plăti, cu lefuri grase, pe nenumăraţii instigatori care, în timp de mai mulţi ani, au cutreierat ţara de la un capăt la altul şi, cu mare băgare de seamă au scormonit în cenuşă tăciunele nestins al nemulţumirii poporului , – punând peste el paie.
Cine alţii, – afară de ei, – au putut cumpăra tăce¬rea administraţiilor de la sate, asupra conspiraţiei, – urzită, ce e drept, în taină, – dar având loc chiar sub ochii lor, – iar, după răscoală, cine a intervenit… ca instigatorii, prinşi, să fie imediat eliberaţi.
O asemenea cheltuială enormă n-a putut fi făcută de un Stat vecin, – bunăoară ca Bulgaria, – mai întâi, pentru că nu i-ar fi permis bugetul; şi al doilea, pentru că rezultatele obţinute n-ar fi compensat sacrificiile.
Prin urmare, numai Jidanii prin Cahalele lor din ţară şi din străinătate au putut să adune prin cotizaţii, bani în mare abundenţă şi săi întrebuinţeze la plăsmuirea acestei răscoale, de care depindea crearea Statului jidovesc, – adică îndeplinirea unui scop ce priveşte pe neamul întreg al lui Israel.

Revoluţia viitoare

Sub titlul Revoluţia de mâine, Facla , foaie ji¬dano-socialistă, publică o scrisoare, scrisă de un aşa-zis ţăran, – dar al cărui jargon răspândeşte de departe o putoare nesuferită de usturoi.
Acest pseudo-ţăran se plânge mai întâi amarnic de jandarmi , pe care Iuda nu poate să-i sufere -, deoarece ei împiedică pe instigatorii săi să ajungă uşor până la adevăraţii ţărani şi să-i răscoale din nou.
Pe urmă, el prezice astfel viitorul incendiu:
„O nouă revoltă, mai îngrozitoare decât aceea din primăvara anului 1907, se pregăteşte acum în sate şi va izbucni cât de curând.
Dar „răscoala de mâine vom face-o aşa, ca nici ar¬mata să nu poată tăbărî pe noi, nici judecata să nu ne poată trimite la ocnă. Asta o cunosc astăzi toţi ţăranii şi, când se va da semnalul, toţi ştiu ce au de făcut.
Într-o noapte de vară, când clăile şi cirezile de grâu, culcate în curţile boiereşti, se vor răsfaţă în bătaia razelor de lună, – ori într-o noapte răcoroasă de toamnă, când hambarele pline, vor geme de greuta¬tea porumbului de-abia cules, – deodată, toate armanele vor lua foc, – din toate conacele se vor înălţa vâlvătăi. Incendiul se va în-tinde de la co¬nac, la conac şi de la sat, la sat, – ca şi cum o mâna nevăzuta va fi pur¬tat prin noapte un şomoiog aprins…
Iar noi… vom privi scrumul rămas în armane şi vom tăcea.
Şi atunci vor veni cei ce ne-au stăpânit cu cru¬zime… şi ne vor ruga cu lacrămi de pocăinţă să ne luăm dreptatea, (vrea desigur să zică drepturile) pe care, de atâta vreme, zadarnic o cerşim.
Iată de ce gândul revoluţiei de mâine aduce nă¬dejde în sufletele noastre, ca o făgăduinţă a mântuirei din urmă”.
Toate ziarele jidăneşti ţin isonul Faclei.
Iată, bunăoară, ce scrie Seara :
„…Şi dacă mai nădăjduiesc ovreii o îndreptare, o nădăjduiesc tocmai de la po¬porul acestei ţări, care va scutura odată jugul ce-l apasă de veacuri şi va da şi ovreilor drepturile, de care au fost despuiaţi de o oligarchia sălbatică şi desmetică”.
În plus, P. P. C…, politicianul-trompetă al jidani¬lor, – într-un interviu cu un redactor al A., (foaie judeo-sodalistă), – a declarat că, viaţa noastră fiind coruptă (?), singurul leac mântuitor este revoluţia (?!)
De altfel ovreii lucrează pe capete, încercând să răscoale din nou pe ţă¬rani. Mai multe gazete au semnalat asemenea tentative:
În mai multe judeţe, indivizi, suspecţi străbat sa¬tele, spunând sătenilor că în cu¬rând ţara va intra în război şi că, pe urmă, ţăranii vor dobândi pământ.
Se vede, prin urmare, că o nouă revoltă, mai înfiorătoare ca cea din 1907, se pregăteşte acum în sate.
Şi cine o prepară?
Desigur, cei ce au preparat-o şi pe cea precedentă.
Dar, de data asta, ei au mai întâi a face cu jandar¬mii, – care îi stânjenesc grozav, apoi, au luat o frică teribila de armată , care a arătat că nu glu¬meşte.
Atunci, ce e de făcut?
Ei bine, – zic ovreii, – ţăranii vor opera… ca un jupân care îşi pune foc la dugheană, – bineînţeles după ce a asigurat-o la o societate de creştini.
Deci; ţăranii români se vor ascunde pur şi sim¬plu, după ce vor fi incen¬diat averile altor români, – şi farsa va fi jucată.
„Atunci vor veni cei ce au asuprit pe bieţii jidani şi îi vor ruga, – cu la¬crimi de crocodil, – să-şi ia drepturile!
Ai, vei, ce bichirie!
Numai când te ghindeşti, simţi că perciunii tre¬mură de plăcere;.. ai zice că se apropie îndeplinirea făgăduielii de mântuire a lui Iehova.
Dar toate astea sunt departe de a fi realizate. Şi Iuda, într-un acces de ciudă, strigă:
„Ah! dacă răscoalele din 1907 ar fi învins! Dacă barierele oraşelor ar ti fost tre¬cute de ţărani, – dacă politicianii regelui Carol ar fi fost măturaţi ca pleava de ura¬ganul revoluţiei victorioase, – dacă însăşi coroana de oţel de pe capul de cămătar al regelui Carol ar fi căzut în ţărână, – ce sărbătoare ar fi fost azi în aer şi ce cântece ar fi întâmpinat venirea primăverei şi aniversarea desrobirei jidăneşti… pardon, ro¬mâneşti.
Da. – Ar fi fost un adevărat sabăţ.
Dar, remarcaţi că ovreii se aşteptau, în 1907, nici mai mult nici mai pu¬ţin, decât la năvălirea ţăranilor în oraşe, la masacrarea oligarchiei, – şi mai ales, la răsturnarea regelui Carol, căruia jidănimea iar fi tăiat capul, – cum a făcut altădată lui Ludovic al XVI-lea.
Dar un proverb românesc zice: „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.
Şi de aceea Iuda a rămas plouat, şi în acelaşi timp a şi turbat, – căci îşi răzbună astăzi, acoperind de ultragii pe Majestatea Sa Regele României.
„Iată, au trecut şase ani de la răscoalele din 1907, – adică de la represia groaz¬nică a Brătienilor, – de la execuţiile sumare, de la ororile inutile, de la asasina¬rea în masă a celor 11.000 de ţărani…
În anul acesta (1913)… când tenia regală, lungă de 46 ani de domnie, ne-a arătat că nu e în stare decât să ne sugă… Când boala latentă a oligarhiei, altoită pe mizeria poporului, a supurat în chestia ignobilă a Silistrei… ar fi trebuit să ne întoarcem către 1907.
Anul 1913 ne pedepseşte… fiindcă revoluţia popo¬rului a fost înfrântă,… fiindcă peste liniştea de moarte a satelor s-au întins pretutindeni ventuzele caracatiţei brătieniste şi gura lacomă a Molohului regal, – fiindcă nu am avut atunci nici destulă putere ca să învingem (?!), nici destul curaj (mai ales) ca să murim până la unul sub ploaia de gloanţe a soldatului român, – pentru că am fost laşi şi netrebnici (te cred), – şi pentru că n-am ştiut să ardem în focul celui din urmă patul de grâu şi al ultimu¬lui conac boieresc, hoitul clasei parazitare care ne guvernează”.
Dar pentru a-şi vărsa toată mânia neputincioasă, ce clocoteşte în sufle¬tul lor, de când cu chixul din 1907, – jidanii recurg chiar la escatologie.
Regele, – venerat ca un părinte mult iubit de popo¬rul românesc, care-i datoreşte renaşterea, – acest Rege, admirabil de înţelepciune, pe care străină¬tatea ni-l invidiază, – este târât în noroi de o şleahtă de Iude infame şi no¬bila sa efigie, ce ne inspira la toţi cel mai profund respect, e mânjită pe frunte, – în Facla, – cu cifre roşii, ca trase cu sânge şi desenând numărul 1907.
Pe o altă pagină se vede un par, la capătul căruia se afla figura Regelui şi la piciorul căruia urinează doi diplomaţi, îmbrăcaţi ca nişte ciocli, – pe când puţin mai departe, se goleşte un butoi plin cu excre¬mente, al cărui conţinut este îndreptat şi el înspre parul regal. În josul acestei pagini se găseşte le¬genda următoare: „…. Toţi diplomaţii Europei îşi fac azi treburile şi nece¬sităţile inexorabile la picioarele ţării şi sub nasul regelui Carol”.
Fără comentarii!
Obrăznicia grosolană a jidanilor nu mai are mar¬gini şi ar trebui ca au¬torităţile să intervină energic, pentru ca asemenea sacrilegii infame să înceteze odată pentru totdeauna.
După Regele, în acelaşi număr al Faclei , sunt insultaţi trei oameni, – şi numai trei:
– unul, este L L BRĂTIANU care, ca ministru, a diri¬jat represaliile din 1907,… a inventat pe afurisiţii de jandarmi rurali,… şi, în plus, este fiul marelui om, căruia îi datorăm scăparea din primejdia mortală unde voia să ne afunde Tra¬tatul din Berlin;
– ceilalţi doi, – CUZA şi IORGA, – sunt nişte bieţi pro-fesori universitari, care n-au nici o putere în ţară, – … dar care s-au semnalat răzbunării jidoveşti prin faptul că sunt adevăraţii apărători ai ţărănimii şi, mai ales, pentru că… trec drept capii antisemitismu¬lui din România.
Dar să nu ni se pară glumă!
Ameninţările repetate ale jidanilor se vor înde¬plini, – şi încă cu vârf şi îndesat, – dacă nu vom avea ochii în patru asupra uneltirilor lor revoluţionare, atât la ţară cât şi în oraşe.

Ultimul război

Dar iată că izbucneşte diferendul bulgaro-român.
Natural, că întotdeauna jidanii au încercat să pro¬fite de greutăţile prin care trece ţara, pentru ca să ne pună cuţitul la gât. Ei o mărturisesc chiar fără de ruşine:
„Câtă vreme va exista o chestie ovreiască în România, ea va forma partea vul¬nerabilă a ţării şi i se va ridica în drum, – fără ca ovreii din ţară să se amestece, tocmai în momente de grea cumpănă” .
În acelaşi timp, toată jidănimea din străinătate a început să urle, somând pe Europa să intervină în favoarea ovreilor din România.
Sau văzut astfel apărând articolele lui LUZATTI, fost prim-ministru circum¬cis al Italiei, publicate în „Corriere della Sera”; acele ale lui P. NATHAN, de la „Berliner Tageblatt”, – acele ale lui CLEMENCEAU, fost prim-ministru al Franţei, francmason de marcă şi stipendiat de Iuda articole publicate în ,,L’Homme libre”; articolele din ,,Moniing-Post”, din „Daily Telegraph”,… acele din „Neue Freie Presse”, din „Pester Lloyd”, din „Napii” şi din „Hirlapii” ungureşti etc.,
Într-un cuvânt, toate Cahalele din Europa au sărit de-o şchioapă, la ţipe¬tele de ananghie ale jidanilor de aici.
Dar dificultatea, pe care contase atât de mult jidovimea, s-a schimbat curând într-un triumf pentru ţara româneasca.
Cahalele dăduseră deci greş.
Dar, nu face nimic. Jidanii din România îşi schim¬bară imediat tactica.
Îndată ce văzură că nu va fi război şi că totul se va rezuma într-un fel de paradă inofensivă, – toţi jidănaşii fură cuprinşi de un entuziasm extraordinar (îngrămădindu-se totuşi la partea sedentară a oşti¬rii)… toţi hahamii sim-ţiră gâdilituri la limbă şi expecto¬rară discursuri patriotico-izboinice,… toate ba¬labustele scoaseră din buzunarele lor soioase, un „cinci-parale” şi-l dădură, cu gesturi de miliardare risipitoare, altor jidani care scriu la gazetă şi care le-au trecut pe toate la nemurire, murdărind coloanele ziarelor, – ce din cauza asta nu se mai puteau citi, – cu greţoasele lor nume.
Dar pentru ca cititorul să-şi dea seama de ce spe¬cie de soldaţi procură României Iuda, vom cita numai faptele următoare:
1. Raportul unui căpitan către colonelul său .
Am onoarea de a vă raporta că, reţinând la ca¬zarmă, pentru ca să facă gardă, mai mulţi soldaţi, între care şi pe Gold… Iţic, acesta a crezut necesar să intervină pe lângă medicul regimentului pentru ca să fie dispensat. Şi, în adevăr, a fost scutit de orice serviciu timp de 5 zile, – dar nu s-a indicat diagnosti¬cul bolii care a încuviin¬ţat scutirea.
Acest soldat, – care n-a fost dispensat ca debil de comisia de recrutare şi n-a fost prezentat ca slăbănog la contravizită, – care, în plus, n-a dat nici un semn de debi-litate de când este în serviciu, – acest soldat a obţinut de la medicul militar suma de 76 de zile de scutire, dintre care cele mai multe cu dreptul de a sta acasă.
Afară de aceasta, când la 4 iulie trebuia să facă 2 zile de închisoare, acest soldat a fost iarăşi scutit de pedeapsă, sub pretext că închisoarea e murdară…
Adaug aici foile de scutire şi de infirmerie:
13 Noiembrie, scutit de serviciu în timp de 48 ore.
17 Noiembrie, scutire de 5 zile; în această vreme va sta acasă.
22 Noiembrie, scutire de 3 zile; va sta acasă.
7 Ianuarie, scutire de 4 zile; va sta acasă.
20 Februarie, scutire de 5 zile.
25 Februarie, scutire de 5 zile; va rămâne acasă.
2 Martie, scutire de 4 zile; va sta acasă
6 Martie, scutire de 4 zile.
12 Martie, scutire de 4 zile; va rămâne acasă.
15 Aprilie, scutire de 3 zile; va sta acasă.
21 Aprilie, scutire de 5 zile.
29 Aprilie, scutire de 3 zile; va rămâne acasă.
4 Iunie, intrat la infirmerie şi scutit de concen¬trare şi de gardă până la 28 iunie.
9 Iulie, scutire de 5 zile.
Total: 76 zile.
Comandantul companiei (ss) X

2. În acelaşi corp de armată, un alt jidan, Iţic W. Leib… a luat, de la acelaşi me¬dic ca precedentul, 270 zile de concediu într-un an. Chemat la concentrare, el se mulţumi să trimită la regiment un certificat de la medicul cu pricina. Dar colonelul bănuind că are a face cu un certificat de complezenţă, trimise la ovrei un alt medic, care-l găsi perfect sănătos şi constată, în plus, că nu fusese niciodată bolnav, – ceea ce avu ca urmare că primul confrate, care se arătase prea îndatoritor, fu trimis la în-chisoare .
   Vom mai aduce, ca specimen, un rezumat din ta¬bloul percepţiei fiscale din Târgu-Neamţ, în ceea ce priveşte dispăruţii, care datoresc taxe militare pe anii 1900-1911 .
   Aceşti dispăruţi, – sau mai bine zis aceşti ascunşi, – sunt în număr de 293, dintre care 248 sunt ji¬dani.
   Lista începe cu numele belicioase de:
   Beriş Iosub Leiba fiul lui Şmil şi al Malchei;
   Iancu Iosub Minei fiul lui Avrum şi al Dvoirei;
   Şmil Şmil Iţic fiul lui Bercu şi al Rifchei şi se conti¬nuă astfel, pe 5 pagini ale zia¬rului oficial, până la sfârşit, trecând prin poreclele fermecătoare de: Şloim Şloim, – Şulăm Iţic, – David Bercu, – Iţic Burăh, – Ştrul Naftulea – neuitatul Aron Ghidate etc., etc.
   Iată deci ce valorează, ca soldaţi , cei ce ne pre¬tind, – cu ameninţări şi chiar cu acte de violenţă, – drepturi de cetăţean.

Concluzii practice

Am trecut în revistă o parte din efectele Cahalelor talmudice, – restul formând Francmasoneria, care va fi studiată în capitolul următor, – şi am constatat că faptele rele ale acestei organizaţii periculoase se rezumă la:
1° – în spoliaţii datorită patimei de proprietate;
2° – în revoluţii sângeroase ce ţin de patima de dominaţie.

Dar, o chestiune capitală se pune pentru noi, româ¬nii:
Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s-au instalat în ţară, – sau mai bine zis cu aceşti paraziţi răufăcători care sunt în acelaşi timp şi hop şi asasini?
Putem oare să-i exterminăm, – cum bunăoară se ucid ploşniţele?
Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai co¬mod de a scăpa re¬pede de ei, – mijloc care ar fi chiar licit , dacă am urma legile Talmudului.
Dar nu! – nu trebuie nici chiar să ne gândim la aşa ceva,… căci suntem creştini, – creştini, atât de urâţi de jidovi!
Trebuie chiar să uităm răzbunarea, – patimă sine qua non a unui bun haham, – pentru jafurile şi omorurile comise sau cauzate de jidani.
Mai mult! trebuie să iubim pe ovrei şi să le fa¬cem bine, – pentru că avem ca învăţător pe Hristos, – izvorul iubirii eterne, – care în înţelepciunea Sa dumnezeiască ne-a zis: Iubiţii pe vrăjmaşii voştri,… faceţi bine celor ce vă urăsc” .
Trebuie deci să-i iubim pe aceşti fraţi rătăciţi.
Trebuie chiar să-i iubim cu iubirea unui părinte, căci iubirea părintească este sentimentul instinctiv cel mai intens şi cel mai milostiv pe care oamenii pot să-l aibă.
În consecinţă, să ne întrebăm ce ar face un tată, foarte indulgent, care ar avea înaintea sa pe fiul său, mult iubit,… dar plin de vicii?
Ei bine, acest tată va trebui, mai întâi, să arate fi¬ului răul ce îşi cauzează lui însuşi şi altora, prin purtarea sa vicioasă.
În acelaşi timp va trebui să suprime acestuia mij¬loacele cu care-şi satis¬face impulsiile sale pătimaşe.
Prin urmare, datoria noastră este: ;
1° Să spunem ovreilor răul imens ce şi-l fac lor şi, mai ales, ni-l fac noua prin Cahale, – pe care, de altfel, guvernul ar trebui să le distrugă cu totul, smulgându-le din rădăcină, – aşa cum au încercat să facă ruşii,… dar din nenorocire printr-o procedare defectuoasă .
Este de crezut că, văzându-se descoperiţi, aceşti fraţi ai „apostolilor” lui Hristos, se vor ruşina de ei înşişi şi se vor lepăda în mod sincer de infamul Talmud, care-i transformă în furi şi în ucigaşi.
Atunci, – nemaifiind sub imperiul patimilor de pro-prietate şi de dominaţie, excitate la un grad superlativ de legislaţia lor religioasă, – şi fiind scăpaţi şi de Cahal, care-i organizează într-o bandă de răufă¬cători, – jidanii nu vor mai fi periculoşi pentru noi şi îi vom putea primi cu braţele deschise, – după cum facem cu orice străin, cumsecade.
2° Dar, pentru a ajunge la acest sfârşit, mai tre¬buie să suprimăm ovreilor noştri orice mijloc de satisfacere a patimilor de proprietate şi de domina¬ţie, – bineînţeles având şi ochii în patru aşa ca să piară pofta junilor circumcişi să mai necinstească fete de român. Pentru aceasta trebuie:
a) ca jidanii să ne dea îndărăt tot ce ne-au furat, – lucru foarte greu de obţinut; – în urmă să-i elimi¬năm din economia noastră, după cum se exprimă profesorul A. C. CUZA, neîmprumutând niciodată bani jidoveşti, – nici pentru trebuinţele particularilor, nici mai ales pentru acelea ale ţării, – şi reluând, printr-o muncă fără preget şi printr-o perseverenţă tenace, comerţul, industria, agricultura, pădurile, petrolul,… şi toate celelalte bunuri ce ei ni le-au luat cu japca;
b) mai trebuie ca, – până când s-or îndrepta, – să nu-i facem stăpâni peste noi, dându-le încetăţeni¬rea, pe care patima lor de dominare o reclamă cu atâta insistenţă, – după cum un tată foarte înţelept trebuie să nu-şi lase autoritatea pe mâinile fiului său, încă vicios.
Şi iată în ce chip i-am face pe jidani stăpânii noştri dacă le-am îndeplini dorinţa: După ultimul recensământ, populaţia totală a României este de 7.248.061 locuitori, – dintre care 5.918.928 stau la ţară şi 1.329.133 în oraşe. Ovreii, în număr de vreo 400.000 , se găsesc printre locuitorii oraşelor şi chiar cer tocmai drepturile de orăşean, adică drepturi de cetăţenie plenară, completă, absolută.
Or ţăranii, – adică imensa majoritate a popo¬rului român, – nu se bucură încă de drepturile pe care le pretind jidanii, – străini, veniţi de ieri. Într-adevăr, ţăranii n-au decât drepturi restrânse; ei nu pot să aleagă un deputat decât prin delegaţi şi sunt cu totul lipsiţi de a participa la alegerea pentru Senat; în plus, ei sunt supuşi la anumite restricţii ale dreptu¬lui de proprietate de care sunt scutiţi orăşe¬nii.
Va trebui deci să se dea mai întâi ţăranilor ro¬mâni drepturi integrale, totale, – şi pe urmă să te gândeşti la pleava judaică .
Altfel, ar fi să ne sinucidem; ar fi să reînnoim ne¬bunia ce a făcuto Franţa în Algeria, acordând ovreilor drepturi, ce nu le aveau naţionalii.

Dar, mai e încă ceva!
Dând drepturi jidanilor, – mai înainte ca ţăranii români să fie emancipaţi de tutelă, – cădem pe propor¬ţia groaznică de un jidan pentru doi ro¬mâni .
Se înţelege, cât de colo, ce armă formidabilă am procura noi înşine jido¬vilor, – aceşti străini putrezi de vicii, – pentru ca să ne poată da lovitura de moarte!
Şi nu trebuie să ne înduioşăm de chelălăitul „pumuntenilor” care se plâng că n-au protecţie, căci e de-ajuns ca un jidănaş de aici, – ferească Dum¬nezeu, – să strănute, ca toată jidovimea, din lumea întreagă, să ţipe într-un glas: Gewalt! şi să poruncească guverne¬lor francmasone să intervină.
Şi nici nu trebuie să ne pese de lăfăielile şi de răţo¬ielile ovreilor, că fac armată, – ba chiar că au mers la război, – şi că prin urmare, li se cuvine să aibă drepturi ca orice român.
Ei, şi dacă fac armata? – şi dacă au fost la război?
Au făcut-o pentru propriul lor interes; au făcut-o pentru ca să-şi apere prăzile adunate jefuind pe români, – prăzi pe care alţi bandiţi, ca bulgarii, ar fi putut uşor să pună mâna.
Şi de unde până unde, făcând armata, şloimii ca¬pătă şi vrednicia ca să fie cetăţeni?
Pentru ca cititorul să-şi dea bine seama de cum stau lucrurile în reali¬tate, să-i expunem situaţia printr-o parabolă:
O văduvă, care avea zece feciori, vede într-o zi in¬trând în curte, un cerşetor ce venise să ceară un codru de pâine şi, făcându-i-se milă de el, îi dă de mâncare şi îi îngăduie chiar să se culce într-un colţ după uşă.
Dar cerşetorul, fiind hoţ, a înşelat pe băieţii bătrâ¬nei… ba chiar a furat şi aces¬teia multe lucruri de prin casă.
Într-o noapte, iată că vin tâlharii.
Sar toţi flăcăii babei,… se face că sare şi cerşeto¬rul, care însă, fricos din fire, se ascunde după casă… şi, în sfârşit tâlharii sunt puşi pe goană.
Ei bine, – ce cap credeţi că a făcut bătrâna, când a doua zi de-dimineaţă, se pomeneşte cu cerşetorul, – care până atunci fusese tolerat de milă, de silă, şi care dârdâise de teamă că tâlharii o să-i ia ceea ce el şterpelise de la binefăcătorii săi, – că vine, cu obrăzni¬cie, să-i pretindă, – sub cuvânt că a luat şi el parte la încăierare, – să-l pună în capul bucatelor,… săi dea pe mână cheia de la lada cu bani şi… să aibă dreptul să se amestece în afacerile casei, – drept pe care opt din băieţii babei nu-l căpătaseră încă, nefiind vârstnici.

Trebuie notat că a încetăţeni acum câteva mii de jidani – sub pretext că au luat parte la mobilizare, – este a face peşcheş bietei ţări atâţia viitori pro¬prietari de moşii circumcişi.
Şi dacă ne raportam la ce s-a petrecut în Galiţia, – unde, în 13 ani, numă¬rul proprietarilor rurali evrei a crescut, de la 38 la 680 (vezi anterior), – România va putea, peste vreo zece ani, să-şi schimbe numele în Palestina.
Şi să nu se uite că dacă Domnitorul Cuza a putut să smulgă din mâinile grecilor moşiile pe care aceştia le acaparaseră, va fi imposibil oricui să mai scoată vreodată, din ghearele jidovilor, ceea ce ei au înhăţat.
Unde mai pui că toate aceste vipere împământe¬nite vor putea să se ducă la sate, nesupărate de nimeni, – nici chiar de jandarmii rurali, – şi vor aţâţa acolo, în voie, o nouă răscoală ţărănească.
De altminteri, dacă se întâmplă nenorocirea ca ovreii militari să fie încetăţeniţi… s-a sfârşit cu ţara românească.
Finis Romaniae!

Prin urmare, cel puţin de aici înainte, va trebui să nu se mai împartă la jidani drepturile de cetăţenie cu atâta dărnicie, – mai mult decât stupidă, – cum s-a făcut până acum.
Prin urmare, aceia care, – ministru, sena¬tor, sau deputat, – va contribui la naturaliza¬rea unui jidan, este un trădător, un vânzător de ţară şi comite crima de lése-naţiune.
Îl vom excomunica şi-l vom afurisi, – pe acest rău român, – cu următo¬rul blestem înfricoşător, scos din Cheremul talmudic:

Răni adânci, boale lungi şi înspăimântătoare să vină asupra lui.
Să fie supt, până la măduva oaselor, de jidani şi, odată sărac şi căzut în mizerie, să fie vândut de aceşti jidani, – ca un simplu ţăran din Galiţia, – altor jidani, care să-l hrănească cu scârnăvii ce produc moartea.
Să lucreze toată viaţa şi până la istovire, ca un rob, pentru ca să îmbogăţească pe jidani; iar aceş¬tia să nu aibă deloc milă de el, – după cum n-au avut milă de cei 11.000 bieţi ţărani, pe care i-au împins la răscoală şi pe care în urmă i-au lă¬sat să-i omoare armata, în locul lor.
Copilaşul său, frumos ca un îngeraş, să fie răs¬tig¬nit de jidovi, – care să-i scoată tot sângele, înţepându-l cu groaznice piroane ascuţite.
Fetiţa adorabilă, sau surioara scumpă şi mult iu¬bită, să fie necinstită de un tăiat împrejur şi, în urmă, acest jidan sau un altul, să o închidă într-un bordel sau să o tri¬mită să moară de deznă¬dejde la Shanghai sau la Buenos-Aires, – ca sute şi mii de copile de ţărani români.
Nevasta sa să fie dată altora şi, când dânsul va muri, alţii să se aplece peste dânsa.
Să cadă şi să nu se mai scoale.
Să nu fie îngropat în cimitirul creştin.
Acest blestem să cadă pe răul român şi pe tot neamul lui.
Iar Dumnezeu să verse pacea şi binecuvânta¬rea Sa peste mine şi peste întreg poporul româ¬nesc. Amin.

Înainte de a sfârşi acest capitol, să ne fie îngăduit să adăugam aici o analogie medicală.
Poporul român poate fi comparat cu un copil care a rezistat uşor la boli febrile, cu invazia bruscă şi tumultuoasă, ca vărsatul, pojarul, scarlatina etc… Şi în adevăr, el a ieşit învingător în toate atacurile furioase ale barbarilor, ale turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor, ale grecilor, etc.
Dar când băiatul ajunse la vârsta de 21 de ani, el fu pătruns încetul cu încetul de o boală teribilă, cu început insidios şi cu mers cronic, adică de tubercu¬loză, – care pentru poporul român este reprezentată de jidani.
Dacă scapă de această mortală lovitură, va ajunge fără greutate la o vârstă foarte înaintată.
Către un asemenea sfârşit trebuie să aspire orice bun român, cu atât mai mult că din toate părţile încep să se audă clopotele funebre ale înmormân¬tării împărăţiei lui Israel, care, – mai puţin favorizată de soartă ca cea a lui Mahomet, – a murit în stare de foetus, adică înainte de a se naşte,… îndată ce s-a dat de gol.
De altfel, să fim mândri că suntem, cu ruşii, singu¬rele popoare din Eu¬ropa, care au înţeles vicleşu¬gul lui Iuda şi îi rezistă cu înverşunare .

FRANCMASONERIA

Judaismul nu se agită numai de câtăva vreme, – adică de când simte că se apropie de izbândă şi întrezăreşte realizarea visurilor sale de despuiere şi de subjugare a naţiilor.
El lucrează într-ascuns de veacuri, – şi anume de la începutul erei creş¬tine, căci are un duşman groaz¬nic – Creştinismul – pe care îl urăşte de moarte.
Ovreii au o răbdare prodigioasă şi o încăpăţânare cu adevărat diavo¬lească. Acest neam, blestemat de Dumnezeu, nu se dă îndărăt niciodată şi dinaintea nimănui; el desfide timpul şi trece peste toate piedi¬cile, când e vorba să-şi sature ura – care astăzi e tot aşa de vie, ca în timpul lui Hristos.
Şi într-adevăr, jidovii, care au moştenit învăţătu¬rile fariseice – transmise prin Talmud – cutează să sugrume religia divină, după cum strămoşii lor, acum vreo 2.000 de ani, au avut îndrăzneala nemaipomenită să-L răstignească pe însuşi Dumnezeu.
În adevăr, „rabinii combătură, de la început, doc¬trina creştină, care făcea pro¬zeliţi în turma lor…
„Evangheliile trebuiesc arse, – zicea hahamul Tarphon, – căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa jidovească, ca creştinismul. Şi nu era singu¬rul să cugete astfel, căci toţi hahamii înţelegeau în ce primejdie puseseră judaismul sectele judeo-creştineşti” .
Poate chiar că ovreii, – „dacă n-ar fi avut decât Bi¬blia, drept carte sfântă, – s-ar fi contopit în Biserica creştină născândă… Un lucru însă împiedică fuziu¬nea şi men¬ţinu pe jidovi printre popoare, – şi acest singur lucru fu elaborarea Talmudului” .

Erezii de origine jidovească

Am arătat mai sus că Talmudul nu respiră decât ură contra Creştinis¬mului, – ură care s-a cristalizat în faimoasa formulă: „tob şebegoim harog”, – adică: „pe cel mai bun dintre creştini, ucidel”. Acesta este adevăratul său scop: exterminarea bunilor creştini, pentru ca împreună cu dânşii să piară şi creştinis¬mul.
Talmudul declară deci război,… un război fără milă, pe viaţă sau pe moarte.
Dar pe de o parte ovreii, slăbiţi şi împrăştiaţi, nu puteau duce lupta pe faţă; pe de alta, creştinii îi detestau şi nu se încredeau în ei, mai ales când era vorba de vreo discuţie religioasă.
În asemenea condiţii, mai mult decât perplexe, o idee infernală ilumina devla lui Iuda. Trebuia să-i facă pe creştini să lupte, ei înşişi, în contra creşti¬nismului.
Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîn¬cetat, din primele secole ale creştinismului şi până astăzi.
Prin sofisme, jidovii înşelară pe creştini şi mai ales pe neofiţi şi îi trans¬formară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creştinesc .
Astfel s-au format toate ereziile care, – de la Ebionism, până la Protes¬tantism, – recunosc o origine jidovească.

„Sar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, – istorie care ar merge de le Ebionismul primitiv, la Protestantism, – oprindu-se între alţii la Unitari şi la Arieni” .

Dintre aceste erezii jidoveşti, cele mai importante sunt:
1. Ebionismul şi Elkesaismul ivite la sfârşi¬tul primului secol şi formate de „judaisanţi încăpăţâ¬naţi”, care voiau să ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili, – cu alte cuvinte, erau duşma¬nii catolicităţii Bisericii.
Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doc¬trina creştinilor circumcisi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc… şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea .
Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, consti¬tuind Pasaginismul.

2. O a doua categorie de erezii, cu care Biserica a avut mult de luptat este reprezentată de gnosa jido¬vească şi mai ales de Nicolaitism, – despre care Sfântul Evanghelist IOAN zice că face parte din „Sina¬goga Satanei” – şi de alte sisteme asemenea, care şi ele s-au edificat pe baze judaice .
3. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de is¬toria Arianismului, de izbânzile şi de înfrângerile lui” . Această erezie, care ataca Sfânta Treime, reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi, aju¬tată de mai mulţi împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa.
   Biserica nu a suferit niciodată, – de la început şi până în epoca actuală sau francmasonică, – ca în timpul persecuţiilor ariene .

Printre ereziile de origine jidovească, – dar mai puţin importante ca cea precedentă, – să cităm pe acelea ale Unitarilor (monofizism şi monotelism), care durară, din veacul al V-lea, până în veacul al VIII-lea , şi pe aceea a Ico¬noclaştilor, care tulburară pacea Bisericii, de la începutul secolului al VIII-lea şi până la jumătatea secolului al IX-lea .

4. Manicheismul, sau gnosa persană, care fu un fel de amestec al Elkesaismului jidovesc cu doctrina lui Zoroastru , lua naştere încă din secolul al II-lea, în Persia şi se întinse din ce în ce, de la răsărit înspre apus.
   În veacul al XII-lea, această erezie reapăru în Bulgaria, iar partizanii ei, Bogomili, se răspândiră în Europa şi se stabiliră, mai cu seamă, în sudul Franţei, unde formară Catari, – care, în secolul următor, se numiră Albigeni.
   Această sectă afirma că doctrina ovreilor era de preferat aceleia a creş¬tinilor.
   În contra Albigenilor, care provocară dezordini foarte grave, Biserica, pentru ca să-i extirpe, fu obligată să predice o adevărată cruciadă .
5. Când Manicheismul fu învins, cu Albigenii, doc-trinele jidoveşti găsiră adăpost la Cavalerii Templu¬lui, – care mai înainte fuseseră servitori devo¬taţi ai credinţei creştine.
   Din actele procesului, – publicate de MICHELET în Documents inédits de l’histoire de France, – reiese că, în momentul supresiei ordinului, batjoco¬rirea Crucii făcea parte din ceremoniile iniţierii. Aceşti Cavaleri ai lui Crist scuipau de trei ori pe Crucifix, renegându-l .
   Sărutul ruşinos completa aceste ceremonii de iniţi-ere .

Afacerea Templierilor se explică foarte bine, când ne dăm seama de modul de procedare al ovrei¬lor. De altfel, acest mod de a lucra variază puţin.
Jidovii corup o asociaţie puternică, ce le serveşte drept maşină de război, ca să atace cu vigoare organi¬zaţia socială care îi incomodează.
Îndată ce au pătruns acolo, ei procedează ca într-o societate financiară, în care sforţările tuturor nu au alt scop decât a servi cauza sau interesele lui Israel, – fără ca, de cele mai multe ori, indivizii să ştie ce fac.
Cavalerii Templului se găsiră în multe împrejurări în raport cu jidovii, pentru afa¬ceri de bani, – căci, într-adevăr, prin Templieri se îndeplineau toate operaţiile finan¬ciare ale Cruciadelor” .

Dar, marele vis al jidovilor, – adică o revoluţie universală , organizată de către Ordinul Templie¬rilor, – dispăru în flăcările rugului lui Jacques de Molay , superiorul lor.

6. Ajungem în sfârşit la erezia lui Luther şi a tovarăşilor lui.

„În momentul Reformei… creştinii erau mai pu¬ţin credincioşi… Averoismul (filo¬sofie arabă) prepa¬rase această decadenţă a credinţei, – şi se ştie partea ce avură ovreii la răspândirea Averoismului, aşa că lucrau astfel pentru ei.
Cei mai mulţi din averoişti erau increduli sau cel puţin atacau religia creştină.
În ani, care anunţau Reforma, jidovul deveni edu¬cator şii învăţă pe savanţi limba ebraică; el îi iniţie în misterele cabalei, după ce le-a deschis porţile filosofiei arabe.
El îi înzestră, contra catolicismului, cu redutabila exegeză pe care hahamii, în timp de veacuri, o cultiva¬seră şi o fortificaseră, – acea exegeză (sofistică) de care va şti să se servească protestantismul şi, mai târziu, raţionalismul” .

„Rivalul lui Maimonide, rabi Solomon (fiul lui Isaac din Troyes, cunoscut sub numele de Rachi), precum şi Tosafiştii (savanţi talmudişti) făcură pe Nicolae din Lyra, care făcu pe Luther”, (RENAN). Într-adevăr, franciscanul Nicolae din Lyra, de origine israelită, împrumută de la aceşti ovrei multe din argumentele sale contra Bisericii, – şi aceste argu¬mente fură transmise lui Luther” .

Reforma şi-a luat rădăcinile în izvoarele ebraice, – zice ovreiul BERNARD LAZARE.
Spiritul jidovesc triumfa cu protestantismul.
Reforma fu, prin anumite părţi, o întoarcere la vechiul Ebionism din veacurile evanghelice.
O mare parte din sectele protestante fură pe jumă¬tate ovreieşti, doctrine anti-trinitare fură, mai târziu, predicate de protestanţi, – între alţii de Michel Servet şi de cei doi Socini din Siena” .

În sfârşit, să mai cităm încă doi ovrei, care vor¬besc şi ei de erezia lui Luther.

„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. WEIL .
„Un protestant, – adaugă HEINE, – este un catolic care părăseşte idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc” .

EREZIA FRANCMASONICĂ

Toate ereziile de origine jidovească au fost învinse de creştinism, – afară de Protestantism, care singur rezistă spasmurilor de izbăvire ale Bisericii – şi chiar se întinse din ce în ce, ca râia, asupra celor mai multe popoare de rasă anglo-germană.
Or, jidovii doreau de mult şi lucrau din toate pute¬rile lor, ca o aseme¬nea erezie să poată tăia, în două, unitatea creştinătăţii.
Totuşi, aceasta nu le era încă de ajuns.
O despărţire analoagă se produsese mai înainte, prin schisma grecească, fără nici un câştig pentru Israel.
Trebuia ca partea eretică să le fie favorabilă şi să poată să se învoiască cu funcţia oarbă de mâner de secure, pentru a dobori partea rămasă ortodoxă.
Acesta fu rolul ce ovreii făcură să joace Protestan-tismului; şi într-adevăr, această erezie trebuia să servească de leagăn celei mai formidabile socie¬tăţi oculte, – Francmasoneriei.
După cum zice COPIN-ALBANCELII, „lumea protes¬tantă trebuia să formeze cuibul în care să clocească oul societăţii secrete” .

Originea. – Francmasoneria, – care este minci¬una întrupată, – pune în mâinile neofiţilor săi cărţi rituale, în care povesteşte că „originea ei se pierde în noaptea timpurilor”.
În realitate, primele loji francmasone luară naş¬tere în Englitera, pe la începutul veacului al XVII-lea.
Deja, în 1621, când BACON scrise la Nouvelle Atlantide, el cunoştea bine constituţia acestei socie¬tăţi secrete, – iar CROMWELL (1599-1658) fu susţinut de francmasoni, căci fusese protectorul jidanilor şi ridicase sentinţa de proscripţie ce apăsa asupra lor.

De altfel, la toţi şefii protestanţi ai Engliterei gă¬sim că planul acestei socie¬tăţi oculte este foarte propriu pentru a ataca cu vigoare principiile catolice şi pentru a zdruncina naţiile care, ca Franţa şi ca Spania, rămăseseră credin-cioase acestor principii.
În urmă, Francmasoneria fu importată, mai întâi în Franţa, apoi în Spa¬nia, în Italia, în Suedia, în Ţările-de-jos etc, în cursul veacului al XVIII-lea.
Primele loji franceze fură fundate de la 1720 la 1730 şi, în mai puţin de 25 ani, după aceea, o mulţime de altele se constituiră, nu numai în Franţa, dar şi în toată Europa.

Organizaţia. – Pentru a întemeia Francmasone¬ria, ovreii au luat, ca de¬cor, o legendă din Talmud; dar au organizat această societate după modelul Cahalului.

Francmasonii simbolizează pe lucrătorii zidari care, în timpul lui Solomon, au clădit templul din Ierusalim.
Scopul actual al Francmasoneriei este să „rezi¬dească templul lui Solomon”, – ceea ce înseamnă, vorbind fără metaforă, să restabilească domina¬ţia lui Israel asupra tuturor naţiilor pământului.
„Originea jidoveasca a Francmasoneriei este mani¬festă – zice DRUMONT – şi jidanii nu pot fi nici măcar acuzaţi de multa prefăcătorie, în această circumstanţă, într-adevăr, niciodată un scop mai desluşit n-a fost indicat sub o mai transparentă alegorie. A trebuit toată naivitatea Arienilor pentru ca să nu înţeleagă că, invitându-i să se unească ca să răstoarne vechea societate şi să reconstruiască Tem¬plul lui Solomon, i-a poftit să asigure triumful lui Israel” .

Şi DRUMONT mai adaugă: „deschideţi orice ritual masonic şi totul vă vorbeşte de Iudeea. Kadoş, unul din gradele cele mai înalte, înseamnă sfânt pe ovre¬ieşte. Candelabrul cu şapte ramuri, arca alianţei, masa de lemn de salcâm, – nimic nu lipseşte din această instituţie figurativă a Templului” .

Un alt martor, care trebuie să cunoască lucrurile á fond, – deoarece a fost secretarul Marelui Orient din Franţa, – se exprimă în mod şi mai explicit:
„Francmasoneria, care este incontestabil de ori¬gine ovreiască, este pentru israeliţi un instrument de acţiune şi de luptă, de care se servesc în mod secret Jidovii, – atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, – au creat Francmasoneria ca să înroleze într-însa oameni care, ne-aparţinând nea¬mului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabili¬rea domniei lui Israel printre oameni” .

Dar pentru a arăta analogia ce există între organi¬zaţia Francmasoneriei şi cea a Cahalului, vom pune una lângă alta aceste două asociaţii secrete, – urmând pentru Francmasonerie descrierea ce o dă COPIN-ALBANCELII, fost francmason, ajuns chiar, în această societate, la gradul superior de Rose-Croix.

Francmasoneria se compune din loji, formate de un număr limitat de aderenţi, – adică de vreo cincizeci la număr.
După cum Cahalurile au, ca şef, un haham care este asistat de mai mulţi funcţionari ai Sinagogii, – Lojile au în capul lor un Venerabil, care este ajutat de mai mulţi demnitari ai templului masonic.
Venerabilii dirig şi administrează Lojile, – după cum hahamii exercită dominaţia în Cahaluri şi le supraveghează finanţele.
Venerabilii prezidează dezbaterile în Loji şi au, ca mijloace de constrân¬gere, pentru recalcitranţi, dife¬rite pedepse care merg chiar până la procedee dras¬tice, semănând cu excomunicarea sau cheremul Cahalelor. Aceste sen¬tinţe judiciare sunt date de un tribunal – analog cu Bet-Dinul Cahalelor, – şi format de Venerabil şi de doi sau mai mulţi asesori.
Finanţele Lojilor, – ca acelea ale Cahalelor, – con¬sistă în contribuţii fixe ale membrilor şi în daruri voluntare. Ele sunt destinate întreţinerii Lojilor… şi formării de fonduri electorale.
Afară de asta, – ca şi pentru Cahale, – toate Lojile dintr-o localitate sunt intim legate unele de altele şi se ajută intre ele reciproc.
Venerabilul şi acoliţii săi sunt aleşi, de francma¬soni, care se strâng îm¬preună în, acest scop, o dată pe an.
În plus, fiecare Lojă numeşte un delegat, care se reuneşte cu semenii săi, o dată pe an, pentru ca să formeze un fel de adunare legislativă, numită Con¬vent, – care reprezintă Sinodul Cahalelor. Aceşti delegaţi aleg un Consiliu de ordine, – un fel de comi¬tet executiv, – în capul căruia se găseşte un pre¬şedinte sau Mare-Maestru, analog cu Marele-Rabin.
Pentru fiecare naţie există o Mare Lojă sau Federa¬ţie, – de exemplu, Fe¬deraţia Marelui Orient din Franţa , – şi deasupra acestor diverse Loji naţio¬nale se găsesc Loji internaţionale, – ceea ce aduce cu Asociaţiile naţionale şi internaţionale ale Statului jidănesc , cu care de altfel se şi contopesc.
În fine, Lojile internaţionale se reunesc şi ele în Congrese analoage cu Sinoadele internaţionale ale ovreilor.
Toată această organizaţie a Francmasoneriei este secretă pentru pro¬fani, – după cum este şi aceea a Cahalelor, pentru ne-jidovi.
Dar Francmasoneria se diferenţiază de Cahalele talmudice şi îmbracă haina sa caracteristică de infamie hidoasă când, – ca o mamă denaturată, care îşi omoară copiii, – ea înşală fără milă pe propriii săi partizani, – nejidani bineînţeles, – pe care îi duce ori la eşafod, ca în timpul Revoluţiei franceze, ori la un adevărat suicid moral.

Într-adevăr, Francmasoneria posedă încă o altă organizaţie, oculta chiar pentru membrii săi.
Ea se compune dintr-o întreagă ierarhie de grade.
Cele dintâi trei grade sunt ucenicul, soţul şi maes¬trul. Aceste grade se întâlnesc singure în Loji. Pentru a trece de la primul grad, la al doilea şi de la acesta, la al treilea, trebuie ca francmasonul să facă un anumit stagiu; la fiecare din ele corespunde o treaptă progre¬sivă de iniţiere, – care, la drept vorbind, nici nu merită acest nume, atât este de anodină .
Dar îndată ce a intrat în Francmasoneria albastră, – care e formată din cele dintâi grade, – i se insinu¬ează, neofitului, că membrii Lojilor (ucenici, soţi, maeştri) reprezintă partea esenţiala a societăţii secrete şi că numai pen¬tru dânşii munceşte ea.
Este adevărat că aceşti membri lucrează ei înşişi; dar ei nu sunt decât instrumente fără iniţiativă, conduse de persoane misterioase, – adică de jidani.
De altminteri, cea mai mare parte dintre francma¬soni au intrat în această societate, fiind momiţi cu făgăduieli de ajutoare mutuale, mai ales materi¬ale, comerciale sau de alt fel, – şi sunt convinşi că fac parte dintr-o asociaţie filantropică.
Iată ce conţine prospectul pe care Francmasoneria îl înmână viitorilor săi slujitori:

Francmasoneria, instituţie esenţialmente filantro¬pică, filosofică şi progresivă, are drept obiect căutarea adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţii. Ea lu-crează la ameliorarea materială şi morală precum şi la perfecţionarea intelectuală şi socială a omenirii”

Şi când te gândeşti că nimeni nu se întreabă de ce se ascunde această societate, când are un scop atât de sublim ca acela de a căuta adevărul?
Ei bine, îndărătul perdelei se petrec lucruri care nu se pot mărturisi şi această asociaţie ocultă nu este zidită decât pe minciună.

Deasupra acestor trei dintâi grade, – ucenic, soţ şi maestru, – grade zise inferioare, mai există altele care le sunt superioare, – care nu se dobândesc decât mai târziu, după un stagiu mai mult sau mai puţin lung, – ce cores-pund la trepte mai înaintate de iniţiere – şi dintre care vom cita numai pe al 18-lea grad: Ros-Croix, – pe al 30-lea grad: Kadoş – şi pe al 33-lea grad care se pare că este cel mai înalt din ierarhie .
În Loji circulă zvonul, – venit nu se ştie de unde, – că gradele superioare sunt rezervate celor vanitoşi, care nu se dau îndărăt în faţa nici unei stupidităţi, din cauza iubirii de galoane.
Dar, după cum vom vedea mai departe, această explicaţie este un ma¬rafet ca să înşele şi să liniştească pe masonii gogomani.
Fiecărui grad îi corespunde un atelier special . Dar toate gradele lucrează în Loji şi este interzis ucenicilor şi soţilor să lucreze fără maeştri.
Când maeştrii voiesc să se reunească între dânşii, ucenicii şi soţii sunt rugaţi să „acopere templul”, adică să iasă.
Gradele superioare procedează asemenea cu gra¬dele ce le sunt inferi¬oare .
Francmasonii din gradele joase n-au dreptul să intre în atelierele gra¬delor mai înalte. Dar, masonii cu grade superioare sunt ţinuţi să frecventeze, cu sârgu¬inţă, atelierele inferioare, – iar această obligaţie este atât de rigu¬roasă, că cel ce n-ar îndeplini-o ar fi dat afară din societate .
De altfel, prin intermediarul acestor grade su¬perioare, ajung la Loji de¬ciziile voinţei nevăzute care dirijează Francmasoneria .
Pentru fiecare grad există o iniţiere specială : una pentru ucenici, alta pentru soţi, o a treia pentru maeştri, etc.
La intrarea fiecărui grad, înveţi un secret şi depui un jurământ, de a nu-l descoperi nimănui, nici profanilor, nici chiar francmasonilor de grad infe¬rior .
Acest jurământ este însoţit de ameninţări şi de blesteme înfricoşătoare .
În plus, la fiecare iniţiere, adică la intrarea fiecă¬rui grad, asişti la o cere¬monie caraghioasă, diferită pentru fiecare dintre ele.
Astfel, de exemplu, la gradul de Maestru, se come-morează asasinatul, îngroparea şi dezgroparea lui Hiram, arhitectul Templului din Ierusalim şi părinte al tuturor francmasonilor din lumea trecută, prezentă şi viitoare.
Iată cum COPIN-ALBANCELLI descrie ceremonia:

Scena se petrece în „Camera din mijloc” a Lojei, unde francmasonii se introduc, unul câte unul şi cu pălăria pe cap, – cum fac jidanii când intră în Sina¬gogă… Când cineva pătrunde acolo pentru întâia oară, trebuie să intre de-a-ndăratele, adică cu posterio¬rul înainte. Altă dată trebuia să-şi pună hainele pe dos. Maeştrii sunt lumi¬naţi de lumânări, acoperite de imense conuri de hârtie, înalte de 30 cm., ce lasă să treacă lumina printr-o deschizătură situată la partea lor superioară şi printr-o alta făcută la bază.
Unul dintre maeştri ţine rolul lui Hiram; alţii, pe acel al asasinilor. Aceştia săvâr¬şesc omorul. Pe urmă, Hiram este culcat într-un coşciug şi este acoperit cu un cear¬şaf mortuar peste care se depune o ramură de salcâm artificial.
Venerabilul Lojei expune atunci fraţilor, cu cea mai mare seriozitate, că regele Solomon este neliniş¬tit de dispariţia lui Hiram şi că a dat ordinul să se procedeze la cercetări. Imediat toată banda execută o primă „călătorie de cercetări”, – adică se pune să se învârtească şi să caute, peste tot, cadavrul, – fiecare făcându-se că nu vede coşciugul, care este pus în mijlocul odăii.
După constatarea că cercetările au fost zadarnice, un alt voiaj e ordonat. După al doilea, un al treilea.
Tocmai în cursul acestei din urmă călătorii, este permis să se descopere ramura de salcâm. Toată lumea se precipită şi înconjoară coşciugul. Se ridică cearşaful ce acoperă pe Hiram, – se apucă mâna acestuia şi se zgâlţâie un deget. Atunci se pre¬fac că văd, cu mare spaimă, că degetul acesta se dezlipeşte de mână şi strigă toţi cu oroare: Mac benac!
Dar, sub acest caraghioslâc, se văd ieşind la iveală ideile talmudice de ură şi de răzbunare.

La gradul de Rose-Croix se reprezintă o parodie a ultimei cine a lui Iisus Hristos , – şi aşa mai departe.
Mulţi profani, intrând în Francmasonerie şi supunându-se stupidelor şi ridiculelor probe de iniţiere, se simt ruşinaţi şi nu mai pun picioarele în vreo Lojă .
Dar Francmasoneria n-are trebuinţă de asemenea indivizi, cu spirit in¬dependent.
Caraghioslâcul, aruncat cu profuzie peste organiza¬rea acestei societăţi secrete, are drept scop să ascundă mai bine Puterea ocultă a lui Iuda şi, în acelaşi timp, să arate gradul de răbdare şi de idioţie al masonului.
De altfel, cei mai buni francmasoni nu sunt decât nişte dobitoace foarte limitate în ceea ce priveşte intelectul şi au, mai ales, o cultură foarte măr¬ginită.

Într-adevăr, masonii „se recrutează, în mare parte, printre arhiviştii şi printre ne¬izbutiţii cariere¬lor liberale (medici fără clientelă – avocaţi fără pro¬cese – studenţi care nu-şi văd de treabă şi care preferă politica, şcoli – institutori şi profesori care caută, în afară de capacităţile lor profesionale, titluri la înain¬tare, etc.), – printre funcţionari ambiţioşi, – printre industriaşii, negustorii… şi prăvăliaşii de tot felul cârciumari, birtaşi, băcani, cafegii, croitori, măcelari, etc. D. COPIN-ALBANCELLI, care i-a văzut de aproape, îi numeşte ignoranţi, – şi această ignoranţă fundamen¬tală îi face, mai ales, în stare să se supună la cele mai detestabile influenţe”
Pe când autoritatea administrativă a Francmasone¬riei nu durează de¬cât un an, gradele sunt pentru toată viaţa .
Dar ce e mai mult, ridicarea la grade provine, nu din alegerea de jos, ci din selecţia de sus, care e transmisă în Lojă, – ca şi voinţele Puterii oculte, – prin masonii de grade superioare .
Într-adevăr, francmasonii de grad inferior sunt observaţi fără să bănu¬iască nimic, în timp de mai mulţi ani , de către masonii de grade superioare şi nu sunt ridicaţi în rang, decât atunci când sunt judecaţi că sunt capabili de a transmite altora inspira¬ţiile directrice .
Dar cea mai mare parte dintre francmasoni, nu se suie dincolo de gra¬dul de Maestru.
Francmasoneria minte deci când îşi zice ei însăşi egalitară şi democra¬tică .

Deasupra Francmasoneriei albastre, – aceea a ce¬lor dintâi trei grade, – şi deasupra Francmasoneriei gradelor superioare, există o serie de socie¬tăţi interna¬ţionale care constituie o a treia Francmasone¬rie invizibilă, cu adevărat secretă chiar pentru cele precedente . Totuşi membrii acestei Masonerii invizibile fac în acelaşi timp parte din atelierele Masoneriei albastre şi din cele ale Masoneriei grade¬lor înalte . Prin urmare, Francmasoneria, conside¬rată în totalitate, este compusă din o suprapunere de societăţi şi fiecare din ele este secretă pentru cele ce se află sub dânsa. De sus până jos, ele lucrează unele asupra altora în ace¬laşi mod cum societăţile infe¬rioare lucrează asupra lumii profane .
În capul Francmasoneriei, în vârful gradelor şi al asociaţiilor, se găseşte un grup de oameni care dirig toată această colosală organizaţie. Acest consi¬liu superior este compus din şefi necunoscuţi, chiar de masoni având cele mai înalte grade; şi aceşti şefi necunoscuţi sunt, toţi, fiii unui acelaşi neam şi adepţii unei aceleiaşi religii, – adică Jidovii .

Iată ce scria, în 1862, un francmason protestant, din Berlin:

„Mai sunt şi alte Loji compuse numai din jidovi şi în care ne-ovreii nu pot pătrunde…
La Londra există două Loji ovreeşti, care n-au văzut niciodată vreun creştin trecându-le pra¬gul…
La Roma se găseşte de asemenea o Lojă for¬mată în totalitate de iudei.
Aici se află tribunalul suprem al Revolu¬ţiei, unde se reunesc toate firele răscoalelor ur¬zite în Lojile creştine. De aici sunt dirijate cele¬lalte loji, prin şefi secreţi; – ast¬fel că cea mai mare parte dintre revoluţionarii creştini nu sunt decât nişte păpuşi oarbe, puse în mişcare de că¬tre jidani, prin mijlocul misterului” .

Aceasta este puterea ocultă supremă a Francma-so-neriei, – putere ce guvernează şi Statul jido¬vesc.

Vom mai adăuga că una din principalele ţinte ale acestei răufăcătoare asociaţii este de a se întinde asupra întregului pământ şi de a stabili astfel Repu¬blica universală ovreiască, – prescrisă de Talmud.

În ochii masoneriei, „marea misiune a Franţei este de a prezida la organizaţia Republicii univer¬sale” , – al cărei preşedinte va fi un fiu al lui Iuda .

De altfel, „Francmasoneria se forţează să prepare Statele-Unite nu numai din Europa, ci din lumea întreagă” .

Dar Francmasoneria are o mulţime de apendice; ea a creat un număr considerabil de asociaţii pe care le vom numi sub-masonerii.
Asemenea codiţe sunt, de exemplu, Ligile liberei cugetări (Libre-Pensée), – acelea ale Drepturilor omului şi ale cetăţeanului, – acelea ale învăţământu¬lui, – Casele şcoalelor, – Cercurile de studii, – Societă¬ţile de biblioteci, de conferinţe, de Universităţi populare… până şi sindicatele de lucrători .

Astfel, în 1891, la Congresul Lojilor din Miazăzi, s-a aflat că „libera-cugetare fran¬ceză numără 600 grupuri, a căror formaţie este datorată, în mare parte, Francma-soneriei” .

La Conventul din 1900, F. Lecoq făcu declaraţia următoare: „Nu trebuie să ui¬tăm că, alături de Franc-masonerie, mai sunt şi fiicele Francmasoneriei: Liga învă¬ţământului, societăţile… Universităţile popu¬lare” .

În 1894, Congresul masonic recomandă crearea de societăţi care să lucreze sub inspiraţia masonică, mascând totuşi masoneria: Acest mijloc ne va procura ocazia de a face să predomine ideile noastre pretutin¬deni, dacă avem talentul de a organiza aceste socie¬tăţi, stând însă între culise” .

Şi în 1908, raportorul unei comisii masonice zise, la rândul său, în Convent: „nu trebuie lăsat să se vadă, în aceasta operă, mâna Francmasoneriei” .

Prin urmare, întotdeauna şi în tot locul, făţărni¬cie, înşelăciune şi vicleşug .

Dar, ce se face în Lojile masonice?
Începi – zice COPIN-ALBANCELLI – prin a asculta pre¬dici şi, mai târziu, pre¬dici tu însuţi altora.
Aceste predici se desfăşoară, de obicei, pe două teme:
1. – Francmasoneria este o instituţie sublimă, sfântă şi sacră; ea este eterna începătoare a tot ce se face bine şi mare în omenire.
2. – Francmasoneria are un duşman, – creştinis¬mul şi în particular cato¬licismul, – pe care trebuie să-l urăşti şi să-l combaţi .
Într-adevăr, acesta este scopul esenţial al acestei opere satanice. Şi noi ştim că acelaşi scop îl urmăresc şi Talmudul şi Cahalul, cu care Francma¬soneria formează o triadă infernală.
Trebuie de asemenea să se ştie că, în Francmaso¬ne¬rie, nu se dau şi nu se primesc, nicio¬dată, ordine .
Se lucrează numai prin sugestie .
Ceea ce se transmite, este starea de spirit indispen-sabilă pentru reali¬zarea planurilor Puterii oculte.
Astfel se poate citi în Revista masonică; „o soma¬ţie oficială, venită din partea Francmasoneriei, este destinată să avorteze. Trebuie, din contră, să se întrebuin¬ţeze influenţele individuale, ascunse însă cu îngrijire” .

Într-adevăr, într-o lojă te găseşti într-un mediu unde ţi se cântă mereu acelaşi cântec, care, mai curând sau mai târziu, sfârşeşte prin a te sugestiona.
Dacă, de exemplu, în timp de mai mulţi ani, la fie¬care reunire, eşti obli¬gat să asculţi mai mulţi oratori care nu vorbesc decât de pericolul clerical şi tună şi fulgeră asupra congregaţiilor, – dacă, în toate discuţi¬ile şi conver-saţiile între francmasoni ţi se demon¬strează cu probe, – bineînţeles mincinoase şi presă¬rate cu anecdote pipărate, – imoralitatea popilor, – ajungi după câtva timp să devii anticlerical, chiar dacă la început erai binevoitor sau cel puţin indife¬rent faţă de cler.

Legea iubirii – Acum, cunoscând organizaţia Francmasoneriei şi ştiind chiar care îi este scopul, – să vedem prin ce această societate, care îşi zice filantropică, va înlocui caritatea creştină, pe care vrea să o nimicească, – şi cum va răspunde la divinele cuvinte ale lui Hristos:
„Am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat;
Am în¬setat şi mi-aţi dat de am băut;
Străin am fost şi m-aţi primit;
Gol am fost şi m-aţi îmbrăcat;
Bolnav am fost şi m-aţi îngrijit;
În temniţă am fost şi aţi venit la mine… Amin zic vouă, de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”?
Dar să ascultăm pe DRUMONT care o să ne-o spună:
„Sărăcia, – după F. Ragon, – este lepra hidoasă a masoneriei”.

„Nu introduceţi niciodată în Ordin decât oameni care pot să vă prezinte mâna, iar nu să v-o întindă” – adaugă F. Bemouville.
Pentru F. Bazot, – „săracul, masonul care întinde mâna, este un geniu răufăcă¬tor care te chinuieşte pretutindeni şi în tot minutul. Nimic nu te poate sustrage să nu te plictisească şi obrăznicia lui nu cunoaşte nici margini nici obstacole. Îl găseşti când te scoli, în momentul afacerilor tale, la masă, când ieşi… Mai bine ar fi să întâl¬neşti o mână armată cu un pumnal; ai putea cel puţin să opui curajul, cuţitului asa¬sin” .
Prin urmare, „ceea ce caracterizează masoneria, este un sentiment, – necunoscut până la dânsa, – un sentiment cu adevărat diabolic: ura săracului” . Şi când te gândeşti că săracul este marele prieten al lui Dumnezeul.
Francmasonul are, ca ovreiul, cultul bogăţiei, – adunată nu importă cum. Intraţi în orice Lojă şi „niciodată nu veţi auzi pe nimeni să ceară să se atingă de miliardele jidanilor” .

EFECTELE FRANCMASONERIEI

Acum să examinăm efectele Francmasoneriei, căci „la lucru vezi ce poate lucrătorul”.
Cel dintâi şi cel mai important dintre aceste efecte a fost Revoluţia fran¬ceză, – ale cărei dramatice evenimente sunt enigmatice pentru cine nu cu¬noaşte misterioasa origine.
Am spus, în alt loc , în ce a constat această Re¬voluţie, care poate fi con¬siderată ca o dezlănţuire înspăimântătoare şi ca o ciocnire şi mai amară a patimilor de proprietate şi de dominaţie.
Aici ne vom mulţumi să punem mai întâi în evi¬denţă rolul ce l-a avut Francmasoneria ca iniţiatoa¬rea şi conducătoarea acestui dezastru colosal, – şi să arătăm, în urmă, scopul de căpetenie al acestui cataclism social, care a fost dublu, adică:
1°. naturalizarea jidovilor;
2°. persecuţia creştinismului.

ROLUL FRANCMASONERIEI CA INIŢIATOARE
ŞI CA DIRECTOARE A REVOLUŢIEI FRANCEZE

În 1776, ovreiul ADAM WEISHAUPT a creat în Bavaria, – adică afară din Franţa, – o sectă de francma¬soni, numiţi Iluminaţi, care-şi propuneau, între alte scopuri, să distrugă Catolicismul adică Creştinismul.
În 1782, el convocă, la Wilhelmsbad, un mare Con¬gres al Francmaso¬neriei universale şi acolo, Lojile franceze, germane, engleze, italiene etc., se contopiră împreună.
În sfârşit, în 1785, acest jidov adună pe toţi franc-masonii într-un Convent, ţinut la Frankfurt, şi aici se hotărâră planurile Revoluţiei franceze, care trebuia să izbucnească patru ani mai târziu .
„Tot în această reunire fură decise omorul regelui Ludovic al XVI-lea” … şi al reginei Maria-Antoaneta.

„În Franţa, după propriile sale anuare , Francma-soneria ar data din 1725, – adică ar fi prece¬dat cu 64 de ani Revoluţia, – şi cei dintâi mari-maeştri ar fi fost doi englezi: lordul Derwentwater şi lordul Harnouester.
Apoi, ea fu prezidată de un mare senior francez, ducele d’Antin, – pe urmă de un prinţ de sânge, Ludovic de Bourbon, comte de Clermont, – în sfârşit, de la 1771 la 1793, de ducele de Chartres, care deveni mai târziu ducele d’Orleans” .
Ducele Philippe d’Orleans a fost deci Serenisimul Mare-Maestru al Ma¬soneriei franceze, înainte şi în timpul Revoluţiei.
El avea legături intime cu ovreii şi ştia că ei diri¬jează Francmasoneria .
El plăti primele cheltuieli ale revoltei; – şi tot el, sub numele de Philippe-Egalité, sperând să poată escalada tronul, vota moartea vărului său Louis XVI; – în sfârşit, devenit inutil sectei, se urcă, la rândul său, pe eşafod.

Alături de acest mizerabil ambiţios, cei mai mari seniori din Franţa , – ducele de la Rochefoucauld, prinţul de Broglie, ducele de Biron, contele d’Aumont,… de Choiseul, de Noailles, de Praslin, de Castellane etc., ca şi o bună parte din înaltul cler, se înregimentară în Loji şi împinseră din toate pute¬rile la roţile Revoluţiei, – sărmani naivi care, mai toţi, au plătit cu capul, neghiobia lor.
Inspiratorii oculţi ai Masoneriei, printr-o spiritu¬ală ironie, botezaseră o Lojă din Versailles, exclusiv recrutată din aristocraţie, cu numele Saint-Jean de la Candeur. Trebuia, – zice DRUMONT, – o doză enormă de candoare, acestor mari seniori, pentru ca să conspire contra lor înşişi .

Dar, în aceleaşi Loji se întâlnesc, de asemenea, toţi oamenii care au luat o parte activa la Revo¬luţie.

„Astfel, în „Loja Nouă surori” frecventează Condo-rcet, Mirabeau, Brissot, Bailly, Camille Desmoulins, Fourcroy, Danton,… în alte Loji găsim pe Lafayette, pe Fauchet, Sieyes… Chabot, Peuon, Barnave,… pe Marat , pe Saint-Just, pe Robespieire…” .

De altfel, mai mulţi istorici, ca „Barruel, Eckert, Deschamps, Claudio Janet… au probat că francmaso¬nii populau adunările de la 1789 la 1799” .

Ceva mai mult
„La început, Lojile nu-şi asociau decât numai oa¬meni de un oarecare rang, adică nobili, ecleziastici, scriitori, negustori,… uneori ajungeau chiar până la mici bur¬ghezi, – dar nu descindeau mai jos.
Deodată, în 1787, îşi afiliară hamali, plutaşi, hai¬manale de tot soiul hoţi de stradă sau briganzi de drumul mare, asasini şi răufăcători de meserie. De asemenea pri¬miră, în masă, o mulţime de soldaţi .
Sar putea obiecta că Lojile francmasone au fost închise încă de la înce¬putul Revoluţiei .
Lucrul acesta e adevărat.
Dar, ele au fost înlocuite prin Cluburi , pe care Jacobinii, – adică franc¬masonii, le-au deschis atunci în toată Franţa.
Înainte de Revoluţie, „în Franţa numai, tabloul corespondenţei Marelui-Maestru al masoneriei, ducele Philippe d’Orleans, nu ne arată mai puţin de 282 oraşe, având fiecare Loji regulate.
În Paris, se numărau 81,… 16 în Lyon,… 7 în Bor-deaux,… 5 în Nantes,… 6 în Marseille… 10 în Montpellier,… 10 în Toulouse…” .
Or, – zice TALMEYR, – Clubul Jacobinilor, cu clubul sau central din Paris şi cu cluburile corespunzătoare din provincie, constituie Francmasoneria ea însăşi cu cele 282 oraşe ale sale, federate în loji” .
De altfel, „clubul Jacobinilor reproduce în mod riguros Francmasoneria, în ceea ce priveşte statutele, regulamentele, obiceiurile, precum şi anumite particula-rităţi de vocabular. Acelaşi mod de admisie, aceeaşi organizare interioară, aceleaşi ramificaţii exterioare, aceleaşi angajamente impuse şi luate, acelaşi sistem mecanic de transmisie de ordine şi de lozinci” .

Iată ce zice despre aceste cluburi, TAINE, istoricul Revoluţiei, – care to¬tuşi vorbeşte relativ puţin de ele, impunându-şi să nu numească Francma¬soneria.
„În primele şase luni din 1790, orice oraş mare îşi are clubul său… Dar, mai ales, după sărbătoarea Federaţiei, aceste societăţi se înmulţesc”. În timpul acestei sărbători, sectarii capitalei sau ai marilor cetăţi „au primit şi îndoctrinat pe semenii lor”, sosiţi din oraşele mici şi din târguri. Aceştia au luat cu ei „instrucţii şi direcţii; li s-a spus la ce serveşte un club, cum îl formezi şi, din toate părţile, societăţi asemenea se stabilesc pe acelaşi plan, cu acelaşi scop, sub acelaşi nume” .
„După căderea tronului… sunt aproape atâtea clu¬buri, câte comune, – adică 26.000
Aceste cluburi au o organizare puternică. Ele au la Paris un centru de reunire şi un stat major „în clubul Amis de la Constitution” , căruia provincia îi împru¬mută statutele, regulamentul, spiritul şi care devine societatea mamă, toate celelalte fiind fiicele ei adop¬tive” .
Cu modul acesta, s-a format „o vastă asociaţie, ale cărei lăstare multiplicate au invadat tot teritoriul şi care acoperă, pe cel mai puţin însemnat dintre aderenţii ei, cu atotputernica sa protecţie. În schimb, fiecare club afiliat se supune lozincii ce-i este expedi¬ată din Paris” .
Şi asociaţia „îşi întinde ramurile în tot regatul şi chiar în străinătate” .
Dar „totul se petrece sub secretul cel mai inviola¬bil” .
Este „o operă de tenebre. Şefii ei înşişi o numesc Sabat” .
Aceste cluburi „înrolează bandiţi în serviciul lor. Se răspândeşte zvonul că în cutare zi va fi o mare răscoală, cu asasinate şi jaf important, – precedată de o dis¬tribuţie de bani, de către şefi subalterni, pentru oameni-siguri , – şi, după aceste anunţuri, briganzii se adună din treizeci sau patruzeci leghe împrejur” .
Sunt plătiţi „12 franci pe zi… Cât pentru bani, îi iau de la ducele d’Orieans – şi-i iau din belşug, căci la moartea acestuia, din 114 milioane avere, s-au găsit 74 mili¬oane datorii” .

Dacă TAINE evită chiar să pronunţe numele de Francmasonerie, – doi scriitori, COCHIN şi CHARPENTIER, studiind de curând campania electorală din 1789, în provincia Bourgogne (după actele arhive¬lor municipale şi naţionale), – au găsit urme neîndo¬ioase ale acţiunii Francmasoneriei şi au descoperit chiar, în documentele ce au avut în mâini, întrebuinţa¬rea jargonului maso¬nic, astăzi bine cunos¬cut . Şi dânşii conchid:
„Nu există nici o singură mişcare, zisă populară, de la 1787, la 1795, care să fi fost în realitate popu¬lară. Toate au fost hotărâte, organizate, determinate în amă¬nunte de către şefii unei societăţi secrete, Francmasoneria, – care au lucrat în ace¬laşi timp şi în acelaşi mod, făcând să se execute peste tot aceeaşi lozincă” .

Louis BLANC, – francmason şi chiar revoluţionar – semnalează şi dân¬sul partea luată de masonerie, la Revoluţie.
„În ajunul Revoluţiei, Francmasoneria luase o dez-voltare imensă. Răspândită în toată Europa… ea agita pe ascuns Franţa şi prezenta imaginea unei asociaţii fun¬dată pe principii contrarii celor societăţii civile…
Cum cele trei grade (ucenic, soţ, maestru) ale ma-soneriei ordinare cuprindeau un mare număr de oameni, opuşi, prin stare şi prin opinii, la orice proiect de sub-versie socială, novatorii multiplicară gradele scării mistice ce trebuia suită; ei creară sub-loji, rezervate sufletelor ardente… sanctuare tene¬broase ale căror porţi nu se deschideau adeptului, decât după o serie de încercări, calculate astfel ca să se poată constata progresul educaţiei sale revoluţio¬nare.
Francmasoneria atrase… pe ducele d’Orieans, viito¬rul amic al lui Danton, – pe acest Philippe-Egalité, atât de celebru în fastele Revoluţiei, – căreia îi deveni mai târziu suspect şi care-l ucise…
Acesta primi Marea-măestrie, îndată ce-i fu ofe¬rită şi, în anul următor (1772), Masoneria din Franţa,… se strânse sub o direcţie centrală şi regu¬lată, constitui Ordinul pe baze cu totul democratice şi luă numele de Mare-Orient. Aici fu punc¬tul central al corespondenţei generale a Lojilor; aici se reuniră deputaţii oraşelor îmbrăţişate de mişcarea ocultă; de aici porniră instrucţii, pe care un cifraj special sau un limbaj enigmatic le ascundeau privirilor duşmane, astfel ca nimeni să nu le pă¬trundă sensul.
Din acel moment, Masoneria îşi deschise porţile înaintea oamenilor pe care îi vom regăsi în mijlocul învălmăşelii revoluţionare” .

Dar nu este încă totul.
„În tot timpul răscoalei, – zice BARRUEL, – fie la Ho¬tel-de-Ville, fie la Carmes (unde a avut loc un masacru de preoţi creştini), adevăratul mijloc de a fraterniza cu briganzii, erau semnele masonice. În chiar momentul măcelului, gâzii dădeau mâna, ca francmasonii, acelora dintre simplii spectatori care îi apropiau .
În plus, – mai toţi termenii întrebuinţaţi în timpul Revoluţiei ca: „Aduna¬rea naţională”, „Convenţie” (de la Convent), „a declara pe cineva suspect”, „a declara patria în pericol” , etc, până şi faimoasa deviză republicană „Li¬bertate, Egalitate, Fraternitate” , sunt nişte expresii pur masonice.

SCOPURILE
REVOLUŢIEI FRANCEZE

1. Introducerea jidanilor în Franţa şi natu¬ralizarea lor.

Acum, cunoscând rolul pe care Francmasoneria l-a jucat în producerea şi conducerea Marii Revoluţii, să amintim cititorului că ovreii, – goniţi din Franţa în 1394, – nu s-au întors îndărăt decât în 1791, când Constituanta le-a deschis larg fruntariile.
Dar, aceasta n-a fost îndeajuns fiilor lui Iuda. Ei au voit să pună mâna şi pe drepturile de cetăţenie, jinduite cu mare dor.
Cum însă jidovii, prin ei înşişi, ar fi fost neputinci¬oşi să ajungă la reali¬zarea unui asemenea scop, au recurs la Francmasonerie, – creată de ei toc¬mai pentru acest scop, – şi această formidabilă socie¬tate ocultă le-a permis să facă să lucreze francezii „la reconstruirea Templului lui Solomon”.
Şi într-adevăr, francmasonii din Constituantă lup¬tară, timp de patru ani, pentru ca jidanii, sosiţi de ieri, să capete aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi francezii.
Ei reîncepură de paisprezece ori atacul şi sfâr¬şiră, a cincisprezecea oară, prin a-şi ajunge sco¬pul, – la 29 septembrie 1791, chiar în ajunul dizolvă¬rii Constituantei .
Faimoasa Carte a Drepturilor omului apare, celor ce o privesc mai de aproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, – Cartea Drepturilor Jidovu¬lui .

2. Suprimarea creştinismului

Vom insista acum asupra unui al doilea scop, pe care l-a avut Francma¬soneria în timpul Marii Revolu¬ţii – scop capital pentru neamul talmudic, adică; nimicirea creştinismului, – scop pe care a început să-l pună în prac-tică, chiar înaintea izbucnirii acestei teribile furtuni.
Într-adevăr, francmasonii avură dibăcia diavo¬lească să se scape mai în¬tâi de singurul duşman de care aveau serios teamă, – adică de iezuiţi!
„Fără” desfiinţarea prealabilă a iezuiţilor, Revolu¬ţia franceză ar fi fort imposibilă”, – zice RABAUD SAINT-ETIENNE, protestant şi revoluţionar .
Suprimarea iezuiţilor a fost, într-adevăr, un capo d’opera de perfidie din partea Francmasoneriei.
Aceşti călugări se găseau în drumul său şi o împie¬dicau să înainteze. Ei erau nişte creştini, – nu numai buni şi caritabili, – dar inteligenţi, instruiţi, crescuţi într-o disciplină rigidă, capabili să opună o rezistenţă invincibilă francmasonilor şi chiar să demaşte manoperele oculte ale acestora, ceea ce, în momentul acela, ar fi avut ca rezultat înlăturarea definitiv a scopului, la care jidanii ţineau atât de mult să ajungă.
Masonii începură deci să răspândească, cu profun¬zime, minciuni şi calomnii atât de in¬fame, asupra acestor bravi soldaţi ai lui Hristos, că şi astăzi, – în toată Europa şi chiar la noi, în România, – numele de iezuit este odios şi echivalează cu acela de viclean mârşav.
„Concertul de acuzări şi de calomnii azvârlite în contra iezuiţilor, în această epocă, are ceva înspăi¬mântător”, – scrie chiar un istoric protestant .
Apoi, când ceasul păru sosit pentru a-şi executa planul conceput în în¬tuneric, francmasonii recurseră la violenţă, unită cu ipocrizia.
Prima lovitură fu dată în Portugalia. În aceeaşi zi, mănăstirile iezuiţilor fură înconjurate de trupe şi aceşti părinţi fură aruncaţi în închisoare, sub inculpaţia de conspiraţie.
Puţin timp după aceea, veni şi rândul Franţei, – care fu succesiv urmată de Spania şi de Austria.
În Spania şi în imensele colonii ce ea poseda pe atunci, Compania lui Iisus fu nimicită printr-un mijloc şi mai infam. Francmasoneria fabrică o scri¬soare falsă, – pe care o prezentă ca venită din partea iezuiţilor, în această scrisoare se vorbeşte de nişte documente, din care ar rezulta că naşterea regelui nu fusese legitimă şi că, prin urmare, acesta n-avusese nici un drept asupra tronului, pe care-l uzurpase. O asemenea invenţie absurdă, făcu o aşa de mare impresie asupra prea credulului monarh, că imediat el ordonă expulzarea a 6.000 de iezuiţi.
În urmă, francmasonii atacară direct catolicismul, cu toată ardoarea ce poate da un monstruos fanatism.
Vom urma, şi aici, pe marele istoric TAINE, care descrie persecuţia reli¬gioasă a Revoluţiei, vorbind de Constituţia civilă a clerului.

Una din trăsăturile caracteristice, cele mai mar¬cante, ale Revoluţiei, a fost o groaznică persecuţie religioasă.
Această persecuţie, – expresia unei uri implaca¬bile în contra creştinismului, – a lovit nu numai în clerul înalt, care altădată se bucura de privilegii, dar a izbit şi în toţi preoţii şi în toţi credincioşii, adică în imensa majoritate a poporului francez.
Jacobinii începură prin a închide, a dărâma, a in¬cendia bisericile, – a le jefui tezaurele, – a profana vasele şi alte obiecte sacre .
Dar, toate astea nu le-au fost de-ajuns.
După ce au confiscat bunurile ecleziastice şi, prin aceasta, au suprimat „cultul, – cercetările ştiinţifice, – învăţământul superior şi primar, – asistenţa săraci¬lor, – în-grijirea bolnavilor ,… a infirmilor, a femeilor lăuze, – educaţia orfanilor şi a copiilor găsiţi,… Aduna¬rea stabili Constituţia civilă a Clerului .
Or, această Constituţie tinde, nici mai mult nici mai puţin, să facă „Biserica Fran¬ţei schismatică” .
Papa nu va mai avea, de acum înainte, să con¬firme episcopii sau preoţii.
„Poporul alege miniştrii Bisericii. Episcopul e nu¬mit de către alegătorii depar¬tamentului, – preotul, de către alegătorii districtului, – şi, prin o agravare extraor¬dinară, aceşti alegători nu sunt nici măcar ţinuţi să aparţină comuniunii sale.
Puţin importă ca adunarea electorală să conţină o proporţie notabilă de calvinişti, de luterani şi de ovrei, sau că majoritatea sa, furnizată de club, sa fie pe faţă ostil catolicismului şi chiar creştinismului. Ea va alege pe episcop sau pe preot” .
„La toate aste noutăţi, clerul trebuie să subscrie, nu numai prin o supunere pasivă, dar chiar printr-un jurământ solemn”
Ca sancţiune, „toţi ecleziasticii care refuză jură¬mântul cerut, sunt destituiţi şi declaraţi «refrac¬tari»… suspecţi de revoltă în contra legii şi de rele intenţii în contra patriei” .
Dar, „împreună cu clerul, legea atinge şi pe laici toţi cetăţenii care refuză jură¬mântul impus pierd dreptul de vot, sunt revocaţi din funcţii şi sunt decla¬raţi inca¬pabili de orice oficiu public. Prin urmare, prin această drăcească dispoziţie, catolicii sunt excluşi de la alegeri şi mai ales de la alegerile eclezias¬tice; de unde rezultă că, cu cât eşti mai credincios, cu atât mai puţin iei parte la alegerea preotului” .
„O sută treizeci şi patru de arhiepiscopi şi de episcopi refuză jurământul în jurul acestui stat-major, se adună marea majoritate a preoţilor” .
În consecinţă, „din 70.000 de preoţi, 46.000 sunt destituiţi” , apoi goniţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, înecaţi, ghilotinaţi, masacraţi.
„Continuarea slujbei de preoţie a devenit o ruşine şi chiar o crimă” , – zic jacobinii la tribuna Conven¬ţiei.
Dar, furia acestor revoluţionari blestemaţi se răs¬frânge şi asupra tuturor orto¬docşilor zeloşi şi mai ales a tuturor femeilor din clasa de mijloc şi din cea de jos”. „Li se dă o poreclă, ca şi nobililor, – adică li se zice fanatici, – ceea ce echivalează cu aristocraţi, – căci aceste două nume indică duşmani publici ce sunt puşi în afară de lege” .
„Porunca este de a împiedica cultul, public sau privat” , cu orice preţ.
„Se omoară femei pentru că au asistat la litur¬ghie”.
Pedeapsă cu moartea contra celui ce primeşte un preot” .
„Război Duminicii şi vechiului calendar…, prăznui¬rea obligatorie a celei de a zecea zi, sub pedeapsă de amendă şi de închisoare” .
Persecuţia meschină şi ridiculă, – dacă n-ar fi fost odioasă, – „se continuă chiar până la masă”. Un decret al Directoriului „schimbă zilele de târg pentru ca credincioşii să nu mai poată cumpăra peşte în zilele de post .
„Nimic nu ţine jacobinilor pe suflet ca acest răz¬boi în contra catolicismului; nici un articol din programul lor nu va fi executat cu atâta insistenţă şi încăpăţânare” .
Într-adevăr, ei urmăresc până la capăt planul tal¬mudic de „a extirpa creştinis¬mul” .

PERIPEŢIILE
PRIN CARE A TRECUT FRANCMASONERIA,
DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ
PÂNĂ ASTĂZI

După 1793, Francmasoneria fu oprită de propriile-i excese, adepţii ei în¬torcând turbarea sângeroasă, contra lor înşişi – şi puţin după aceea, un ge¬neral victorios, BONAPARTE, putu să-i smulgă din gheare Franţa, care era aproape sugrumată.
Francmasoneria, – adică jidănimea, – mai întâi sus¬ţinu pe acest gene¬ral. Dar îl răsturnă îndată ce, fiind împărat, el deveni jenant pentru Israel.
Iată de altfel, ce zice în această privinţă, ovreiul BERNARD LAZARE:

Încă din timpul Revoluţiei, Jidovul şi burghezul merseră împreună; împreună ei susţinură pe Napo¬leon, în momentul când dictatura deveni necesară pentru a apăra privilegiile (adică hoţiile) cucerite de către Al-treilea-Stat.
Când tirania imperială deveni prea grea şi prea opresivă pentru capitalism, bur¬ghezul şi jidanul, uniţi împreună, pregătiră căderea Imperiului, prin acapararea mij¬loacelor de viaţă, în momentul campaniei din Rusia şi contribuiră la dezastrul final, provocând scăderea rentei şi cumpărând trădarea mareşalilor” .
Apoi, Francmasoneria trebui să se prosterne din nou, prin îngenuncheri ipocrite, în faţa monarhiei regale înviate şi să afirme, cu jurământ, „respec¬tul său pentru orice credinţă religioasă” .
În acelaşi timp, – adaugă BERNARD LAZARE, – „ovreii se arătară cei mai siguri ali¬aţi ai burgheziei, – cu atât mai mult că, lucrând pentru ea, lucrau pentru ei înşişi, – şi în toată Europa, ei fură în primul rând în mişcarea liberală, care, de la 1815 la 1848, se forţă să stabilească dominaţia capitalismu¬lui burghez” , adică jidovesc.

Revoluţia din 1848. – După o preparare ascunsă de o jumătate de veac, în 1848, masoneria recuceri din nou puterea în Franţa. Guvernul provizo¬riu revoluţionar fu masonic. Din unsprezece membri, noua erau francma-soni .
Această revoluţie din 1848 fu, de altfel, peste tot, opera Francmasone¬riei jidoveşti.
Iată ce scrie, un om de stat german, în decembrie 1865, lui G. DES MOUSSEAUX:

„Ovreii sunt foarte activi ca să ruineze fundamen¬tele societăţii noastre şi să pre¬pare răscoale…
De la recrudescenţa revoluţionară din 1848, m-am găsit în relaţie cu un jidan care, din vanitate, trăda secretul societăţilor oculte cărora era asociat şi mă avertiza, opt sau zece zile înainte, de toate revoluţi¬ile care trebuiau să izbucnească într-un punct oarecare al Europei…
Lui îi datorez convingerea neclintită că toate aceste mari mişcări ale popoare¬lor oprimate (?) sunt combinate de o jumătate de duzină de indivizi, care dau ordine societăţilor secrete din Europa întreagă.
Pământul este burduşit sub picioarele noastre şi jidovii dau un larg contingent acestor săpători de mine” .

Iată, de altfel, ce spune un ovrei, care nu e mai pu¬ţin vanitos decât acela despre care fu acum vorba:

Jidovii nu fură străini marii mişcări ce zgudui toată Europa, în 1848; în unele ţări, mai ales în Germania, ei ajutară să o prepare… Ei fură de aseme¬nea printre cei dintâi care au beneficiat de dânsa” .
Acelaşi scriitor adaugă: „Ovreii fură, la această epocă, printre cei mai activi pro¬pagandişti. Îi găsim amestecaţi în mişcarea Tinerei Germanii; ei fură în mare număr în societăţile secrete care formară armata luptătoare revoluţionară, – în lojile maso¬nice, – adică în grupurile Carbonariei, – în Înalta-vânzare romană, – peste tot, în Franţa, în Germania, în Elveţia, în Austria, în Italia” .

Şi într-adevăr, – după cum am arătat mai sus, – Francmasoneria tulbură din nou Europa, pentru ca jidanii să poată dobândi, peste tot, drepturi de cetate.
Astfel „în Austria,… israeliţii deveniră cetăţeni în 1848” .
„La aceeaşi epocă, emanciparea lor fu efectuată în Germania, în Grecia, în Sue¬dia, în Danemarca” .
În Englitera… tocmai în 1860, ei fură complet asi-milaţi cu ceilalţi cetăţeni en¬glezi” .
Ungaria, legea ce naturaliza pe ovrei fu votată în 1867” .
În 1870, căderea puterii temporare a Papilor făcu să dispară ultimul ghetto occidental” .

Singure Rusia şi România rezistară, până astăzi, mişcărilor liberaliste şi revoluţionare, – adică francma-sonice sau, mai bine zis, jidoveşti.
Dar în Franţa, în 1848, Adunarea naţională refuză să semneze ideile Gu¬vernului masonic.
Atunci Francmasoneria legă, cu Louis NAPOLEON, intrigi care duseră la al doilea imperiu .
Noul împărat, – refuzând după câtva timp să exe¬cute planul masonic în ceea ce priveşte religia , – văzu ridicându-se contra lui, toate forţele Puterii oculte. Astfel, Francmasoneria se opuse la reorganiza¬rea armatei , şi, puţin după aceea, impe¬riul se dărâmă, strivit de Germania, – unde această socie¬tate secretă predicase patriotismul, pe când în Franţa ea înălţase pacifismul până în slava cerului .
Francmasoneria franceză ajunse, astfel, să pună mâna din nou pe pu¬tere, în 1870. Dar, se înnămoli în aventura Comunei din Paris , – după cum se afundase, un secol mai înainte, în jafurile şi masa¬crele Teroarei.
Revoluţia începândă, avorta şi fu respinsă.
Curând însă după aceea, în 1871, ea ştiu să profite de divizarea france¬zilor în partide regaliste, bonapar¬tiste etc. şi reuşi să instaleze Republica, sub care Franţa fu complet şi definitiv robită Puterii oculte a jidanilor .

TREI SISTEME SOCIALE DERIVATE DIN
FRANCMASONERIA JIDOVEASCĂ

Ovreii au creat Francmasoneria, cu ajutorul căreia au zămislit Revolu¬ţia franceză.
Profitând de dezlănţuirea acestei teribile furtuni, ei au ajuns, pentru un moment, să distrugă autorita¬tea monarhică, – să pună mâna pe toate bogă¬ţiile ţării, – şi să vatăme serios grandiosul edificiu al Bisericii catolice.
În acelaşi timp, ei reuşiră, – nu numai să pă¬trundă, în masă, în Franţa, – dar chiar să dobân¬dească acolo drepturi de cetăţenie.
Totuşi, evenimentele se întoarseră, fără voia lor, astfel că dominaţia le scăpă din gheare, – că proprieta¬tea nu intră toată în buzunarele lor, – şi că Biserica creştină se ridică din nou în picioare.
Visul talmudic era deci compromis.
Israel nu ajunsese, – cum sperase el, – nici stăpâ¬nul omenirii, nici pro¬prietarul pământului şi nici nu izbutise să sugrume pe duşmanul său de moarte, creştinismul.
Îi veni atunci în minte, lui Iuda, o idee, – mai mult decât infernală, – adică, să facă să lucreze toate naţiile la propria lor ruină şi la propria lor nimi¬cire.
Ş iată cum:
Omenirea, care de douăzeci de veacuri, a primit o educaţie creştină şi care a ajuns la o dezvoltare intelectuală şi materială nemaipomenită până acum, – simte trebuinţa să posede o formulă politico-econo¬mică, potrivită moralei eterne a lui Hristos şi, în acelaşi timp, care să se adapteze la nevoile actuale, adică la realizarea necesitaţilor ei instinctive, de dominaţie şi de proprietate. De aceea, mulţi oameni de valoare au căutat şi caută încă, cu sârguinţă, un asemenea model.
Dar jidovii s-au grăbit să le-o ia înainte şi au reu¬şit astfel să devieze mersul progresiv al lumii, în profi¬tul Cahalului lor.
Ei inventară deci, unul după altul, două sisteme sociale, politico-economice (dominaţi & proprietate) şi anume: un Fals-liberalism şi un Pseudo-Socia¬lism, zis Marxism după numele autorului, ovreiul K. MAKX. Acestor două sisteme, se alipi un al treilea, Anarhismul, care le constituie un fel de coadă veninoasă.
Într-o altă publicaţie , am arătat în ce consistă aceste sisteme jidoveşti. Nu vom mai reveni deci asupra întocmirii lor, – şi ne vom mulţumi să adu¬cem aici mărturisirile câtorva ovrei, ce vin să sprijine spusele noastre.

I – Liberalismul jidovesc

Acest fals liberalism derivă din Francma¬sonerie şi se adresează burgheziei. El a fost adoptat de toate guvernele care sunt, mai mult sau mai puţin, maso¬nice.
Adepţii acestui sistem, – pe care îi vom numi libe¬ralişti pentru ca să-i distingem de adevăraţii liberali creştini, – voiesc:

1. Să distrugă monarhiile, căci monarhii sunt apărătorii naturali ai po¬poarelor în contra întreprinde¬rilor jidanilor, – şi să le înlocuiască, cel puţin pentru moment, prin Republici, în care cei ce guvernează să fie uşor de cumpărat .
   De altfel, scopul de căpetenie, către care tinde ovreimea, este să reali¬zeze o Republică universală sub dominaţia lui Israel (vezi anterior), care va ajunge astfel stăpânul lumii întregi. Sub masca pseudo-liberalismului, ome¬nirea va îndura o împărăţie cu mult mai despotică decât cele ce s-au văzut până acum, – o adevărată tiranie, analoagă cu aceea ce omul impune dobi¬toacelor , şi conformă cu prescrip¬ţiile Talmudului.
   2. Liberaliştii voiesc să dea jidovilor toate bogăţi¬ile ţărilor creştine, adu¬când popoarele în stare de proletariat, – adică într-un fel de robie, în care omul nu mai munceşte decât pentru folosul lui Israel.
   3. Liberaliştii francmasoni mai voiesc, – şi chiar înainte de toate, – să alunge creştinismul din educaţia naţiilor.
   De altfel, această turbare furioasă a liberaliştilor, de a persecuta Bise¬rica, se explică foarte bine prin originea judaică a sistemului lor.
   Iată ce zice, în această privinţă, jidanul BERNARD LAZARE:
   În istoria liberalismului modern, – în Germania, în Austria, în Franţa, în Italia, – ovreiul a jucat un mare rol. Liberalismul a mers mână-n mână cu anti-clericalismul, şi ovreiul a fost desigur anticleri¬cal. El a împins Kultur Kampf-ul în Germania, – el a aprobat legile (de persecuţie religioasă) ale lui Ferry în Franţa…
   Din acest punct de vedere, este exact a zice că ovreii liberali au decreştinat, – sau cel puţin au fost aliaţii celor ce au condus decreştinarea…
   Liberalismul anticlerical răpune vechiul Stat creştin” .

II – Socialismul ovreiesc

Acest pseudo-socialism, – care vrea să se ser¬vească de popoarele aduse de liberalism în starea de mizerie proletară, – are ca ţintă:
1. Să ia goimilor ceea ce le-a mai rămas, mai ales pământul – pe care sis¬temul liberalist n-a putut să-l răpească în totalitate – şi să-l predea jidovilor, în adevăr, dacă aceştia au căpătat, graţie liberalismului, tot capitalul indus¬trial şi agricultor, – ei n-au putut pune mâna decât pe o parte din capitalul funciar.
Or, socializarea tuturor proprietăţilor nu este altceva decât darea lor, ca plocon, conducători¬lor Statului socialist,… adică ovreilor.
Şi, ca să nu mai rămână nici o îndoială că toate aceste bogăţii vor intra în buzunarul lui Iuda, să ascultăm ce zice BERNARD LAZARE:

În ce priveşte Partidul Socialist, ovreii contribu¬iră, cu putere, la organizarea lui. MABX şi LASSALLE în Germania, – AARON LIBERMAN şi ADLER în Austria, – DOBROGEANU-GHEREA în România, – GOMPARS, KAHN, LION, în Statele Unite ale Americii, – fură sau sunt încă directorii sau iniţiatorii acestui partid”.
BERNARD LAZARE mai citează, printre jidanii condu-cători ai socialismului, pe JAMES COHEN (Dane¬marca), – pe NEUMAYER (Austria), – pe FRIBOURG, pe LOEB, pe HALTMAYER, pe LAZARE LEVI, pe ARMAND LEVI (Franţa), – pe SINGER, pe BERNSTEIN, pe LEO FRANKEL (Germania), pe COHEN (Englitera), – pe COENEN (Belgia) etc., etc.
Astfel se vor îndeplini proorocirile Talmudului.
2. Socialiştii mai voiesc să suprime definitiv orice urmă de creştinism. În adevăr, pecetea ce înfierează socialismul, – analoagă cu aceea ce carac¬terizează liberalismul, – este o teroare satanică în contra creştinilor , – ceea ce se explică uşor, prin faptul originii talmudice a acestor două sisteme.
De altfel, de vreţi să ştiţi dacă o doctrină este sau nu jidovească,… nu aveţi decât să căutaţi dacă este sau nu, îndreptată împotriva creştinismului:
Iată ce scrie, în această privinţă, jidanul BERNARD LAZARE:

„Ovreii dădură arme celor ce combăteau creşti¬nismul şi, în asalturile date Bise¬ricii, se găsiră întotdeauna în rândul dintâi.
De asemenea… ei aduseră la îndeplinire Revolu¬ţia. Ei fură în acest secol, prin¬tre cei mai aprinşi susţinători ai partidelor liberale, socialiste şi revoluţionare, pe care le susţinură cu capitalurile lor” .

III – Anarhismul

Acest sistem, – care serveşte jidovilor ca un sim¬plu instrument şi care face apel la drojdia societăţii, la vagabonzi, la răufăcători, la adevăraţi bandiţi, – este destinat:
1. Să completeze opera celor două sisteme prece¬dente, – adică să omoare pe toţi cei ce se vor împo¬trivi sau nu se vor lăsa să fie despuiaţi de către mo¬lohul jidovesc;
2. Să radă cu totul, prin dinamită, monumentul Evului Mediu şi să dis¬trugă cea mai mică rămăşiţă, care să poată aminti viitorului minunile artei creş¬tine.

Legăturile ce există între Francmasoneria liberală, cu Socialismul şi cu Anarhismul.

1. Socialismul – Pentru a pune în evidenţă rolul ce îl joacă Francmasoneria liberalistă, alături cu jidănimea, în dezvoltarea socialismului, – vom ra¬porta rândurile următoare, împrumutate de la deputa¬tul francez PRACHE:

Deşi, prin esenţă „burgheză”, Francmasoneria în¬clină din ce în ce mai mult spre colectivism. F. Bonardot propuse, – la Congresul Lojilor Centrului, ţinut la Gien, în 1894, – să se proclame principiul proprietăţii colective „.
„Cea mai mare parte din Lojile pariziene au deve¬nit socialiste. Multe din Lojile departamentelor le-au urmat pe această cale” .
La Loja Fidelităţii din Lille, în iulie 1900, un frate zicea; „Trebuie ca Francmaso¬neria să se democrati¬zeze din ce în ce, – iar calea-i e deschisă spre socia¬lism” .

În Conventul din 1900, F. Bedaride declară că nu¬mai în socialism şi anume în socialismul aplicat în întregime, se găseşte cheia chestiei sociale”; şi acest franc¬mason consideră socialismul „ca fiind concluzia logică şi singura încoronare con¬secventă a ideilor de solidaritate ale Masoneriei universale” .

Prin urmare, aceste două sisteme, Liberalismul şi Socialismul, – pe care le-ai fi putut crede adverse, – se confundă intim într-un singur bloc, pe care Francma-soneria îl îmbrăţişează. Şi, într-adevăr, doctrinele lor provin, amân¬două, din acelaşi izvor,… adică din Talmud.
KARL MARX, de altfel, spune că socialismul său este urmarea istorică şi necesară a liberalismului, – care întotdeauna trebuie să-l preceadă.
Iată, de asemenea, ce zice în această privinţă un socialist din România, – ovreiul ce se ascunde sub pseudonimul DOBROGEANU-GHEREA, dar pe care îl cheamă în realitate NUHÂM KATZ , – într-o publica¬ţie recentă, Neoiobăgia, ce conţine o poliloghie rău scrisă şi tot atât de plicticoasă, cât de obositoare.

„O epocă socială prepară condiţiile de existenţă necesare pentru epoca urmă¬toare. Astfel, epoca feudală a dispus aceste condiţii pentru epoca bur¬gheză şi aceas¬ta, la rândul ei, le aranjează pentru cea socialistă.
De aci rezultă că o societate nu poate, – fără a-şi periclita viaţa, – să-şi creeze o evoluţie proprie, diferită de acea ce rezultă din dezvoltarea sa istorică; bunăoară, ea nu poate să sară peste epoca capita¬listă” .

Dar mai e ceva. Socialiştii, – ca vicleanul jupân NUHÂM KATZ, – au îndrăz¬neala să sfătuiască pe români să adopte, mai întâi, francamente liberalismul pentru ca, în urmă, să poată să cadă cu siguranţă în socia¬lism, – regim aşteptat cu mare nerăbdare de neamul lui Iuda.
Într-adevăr, el recomandă transformarea moşii¬lor mari, în peticele mi¬cuţe, care să fie date ţăranilor.
Dar, mulţimea micilor proprietari, astfel creaţi, va fi „disperarea nova¬torilor” socialişti!
Jidanului însă nu-i pasă. Pentru moment, el nu ţine decât să distrugă „oli¬garhia” care se opune, cu curaj, la orice uzurpare judaică şi care este com¬pusă numai din marii proprietari. În urmă, Şloim va îndeplini uşor şi restul, înghiţind foarte repede, una după alta, moşioarele sătenilor, – în aşteptarea ceasu¬lui în care socialismul îl va proclama proprietarul întregului pământ

„Transformarea unei notabile părţi din marea pro-prietate, în mică proprietate, – şi prin urmare, schimbarea proletarilor agricoli în mici proprietari, – ar fi, pentru o ţară capitalistă, un eveniment prejudi¬ciabil, din punctul de vedere economic… La noi însă această metamorfoză ar constitui un fapt util… căci ar fi un fapt revoluţionar”.
„Dar, cum se poate ca un acelaşi fapt social să pro¬ducă, – la noi şi în societăţile capitaliste înaintate, – rezultate nu numai diferite, ci chiar diametral opuse?”…
Ei bine! „noi n-am părăsit încă epoca medievală şi trebuie să intrăm în cea capitalistă, – adică libera¬listă, – pe când ţările occidentale încep să iasă din perioada capitalistă şi se dirig către cea socialista” .

Un socialist care preconizează liberalismul! Aceasta pare o adevărată sminteală.
Şi totuşi, perfidul jidan este foarte logic cu sine însuşi… pentru că şirul celor două doctrine duce tocmai la scopul prescris de Talmud.
El mai voieşte să ne facă să credem că, în mod fatal, omenirea va trece pe sub jugul acestei perechi de sisteme.

„Supresia neoiobăgiei va remedia mizeriile regi¬mului actual. Dar această trans¬formare a vieţii noas¬tre agrare, va aduce după dânsa mizeriile şi necazu¬rile regimu¬lui capitalist. Între altele, proletarizarea unei bune părţi a ţărănimii.
Va sosi însă şi timpul când un alt regim va vin¬deca toate rănile produse de cel dinainte, – şi acest regim va fi cel socialist,… care va veni fără doar şi poate şi de acest lucru nu trebuie să aibă nimeni nici cea mai mica îndoială” .
Ai zice că auzi o vrăjitoare care prezice unui săr¬man călător că, mai întâi, o să cadă în mâinile unei bande de hoţi care-l vor jefui; pe urmă, o să întâl¬nească o altă ceată de briganzi care-l vor despuia cu totul şi-l vor lua şi rob. Şi această zgripţuroaică vrea să-l convingă pe nenorocit că, – orice ar face, – nu o să poată să scape din ghearele bandiţilor.
Dar i s-ar putea răspunde: Scorpie blestemată! Pro-orocirea ta s-ar îm¬plini, dacă aş fi dezarmat sau aş fi luat fără de veste. Dar, – slavă Domnului, – ştiu ce mă aşteaptă şi sfidez pe răufăcători să mă atace… căci îşi vor lua răs-plata.
Şi mai departe, acelaşi ovrei adaugă:
„Toate formele sociale, care nasc şi vieţuiesc, tre¬buiesc să îmbătrânească şi să moară. Şi această lege socială, la rândul ei, face parte din o alta, mai gene¬rală, – din legea chiar a Evoluţiei universale” .
Ah! Evoluţia universală! Ce snoavă! Ce faimoasă minciună, – pe care am refutat-o îndeajuns în lecţiile precedente şi care acuma vine, ca probă, să sprijine zisele acestui Iuda,… cu cultură intelectuală rudimen¬tară!

2. Anarhismul. – Francmasoneria liberalistă, – care s-a furişat îndără¬tul socialismului, – se găseşte astăzi pitită şi după anarhism.
   Astfel, delegatul Consiliului Ordinului, – la Congre¬sul Lojilor departamentului Deux Charentes, în 1899, – a afirmat că: „idealul Francmasoneriei este de a crea, prin filozofia pozitivă, o legătură între socialişti şi chiar între anarhişti, cu burghezi-mea” .

Ferrer, anarhist spaniol, directorul centrului anar¬hist Şcoala modernă, – impli¬cat în tentativa de asasinat a regelui Alfons al XIII-lea, – a fost o persona¬litate foarte importantă în Francmasonerie. După BIDEGAIN (v. Eclair, 1906), el este cel ce nego¬cia, în numele Marei Loji din Catalonia, cu Marele-Orient din Franţa. De altfel, Franc-masoneria din toată lumea, – chiar şi aceea de la noi, s-a ridicat să protesteze în contra condamnării sale la moarte, – şi anul acesta chiar, a avut loc la Galaţi, o săr¬bătorire a aniversării execuţiei lui.

Iată acum şi trăsura de unire ce leagă Anarhismul cu Jidovimea.

„Ovreii ruseşti, trebuie să ocupe un loc aparte în socialism… şi, alături de stu¬denţi, de medici şi de avocaţi israeliţi nihilişti, trebuie pusă masa conside¬rabilă a refugiaţilor lucrători, care au fondat la Lon¬dra şi la New York importante aglome¬raţii uvriere, centre de propagandă socialistă şi chiar comunistă anarhistă” .

Jidovul este deci cauza eficientă a acestor trei sis¬teme detestabile.

„El este, – cum zice DRUMONT, – cel mai puternic agent de tulburare pe care pământul l-a produs vreodată” .

Se înţelege uşor cum Iuda, – care altfel este atât de poltron, – n-are frică de revoluţiile socialiştilor, nici de atentatele anarhiştilor.
El plăteşte pe aceşti răufăcători şi ,,imprimă insu¬recţiei mişcarea ce o vo¬ieşte… El este garantat în contra Revoluţiei, pentru că cei ce o conduc sunt oamenii săi” .

Noi trebuie să ne felicităm că, întotdeauna, tineri¬mea română, – mai ales aceea care s-a dus să se instru¬iască în străinătate, – n-a luat de-acolo decât idei sănătoase de democraţie şi nu s-a lăsat să fie trasă pe sfoară de jidani, – cum s-a întâmplat bună¬oară cu tinerimea franceză, austriacă, italiană, rusă, etc.
Într-adevăr, nici „bonjuriştii” de la 1848, care au adus în ţară doctrinele liberalismului, – nici „genero¬şii” din 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestraţi cu mult bun simţ, ei au înţeles trebuinţele esen-ţiale ale României şi au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile în contra pericolului jidănesc.

ACŢIUNEA ACTUALĂ
A FRANCMASONERIEI

După ce a instalat cele trei instrumente de război (liberalismul, socialis¬mul şi anarhismul) şi după ce a îndreptat sforţările lor către un scop unic, – robirea lumii sub jugul lui Israel, – ce mai face Francmasone¬ria?

FRANCMASONERIA ÎN ROMÂNIA

La noi, în România, acest flagel ocult a găsit o li¬bertate întreagă, nu nu¬mai ca să intre în ţară, dar şi ca să crească în voie.
Dar, Lojile, care sunt foarte slabe, de-abia vege¬tează, sau se umplu de ovrei… printre care românii, – ce nu vor deloc să muşte din undiţă, – formează rarae aves.
Într-adevăr, terenul ţării este refractar acestei teri¬bile boli parazitare, – după cum este rebel şi dezvoltării Socialismului. România e ca viţa ameri¬cană, care se apără în mod natural contra filoxerei.
Bunii-Templieri – Văzând că cu Lojile de adulţi, – cu care au reuşit pre¬tutindeni în alte părţi, – n-ajung aici la nimic bun, Francmasoneria încercă să reînno¬iască atacurile… asupra tinerimii şi chiar asupra copiilor din şco¬lile primare, – cu speranţa de a atrage în cursă şi pe părinţii acestor nevino¬vate victime. Ea trimise deci, în acest scop, Ordinul Bunilor-Templi¬eri, – care îşi dădu ca ţintă de acţiune combaterea alcoolismului.
Dar şi de data asta, va fi o muncă pierdută în za¬dar:
1°. pentru că românul, mai ales în localităţile unde aceşti masoni şi-au aşezat Lojile, sau mai bine zis cursele, – nu este deloc alcoolic (v. pag. 93);
2°. pentru ca Bunii-Templieri, – în loc să atace pe jidani, care alcoolizează realmente pe ţăranii moldo¬veni (şi ştim şi de ce nu o vor face niciodată), – se mulţumesc să se năpustească, cu nesăratele lor conferinţe, asupra bieţi¬lor copii din Bucureşti, pe care-i plictisesc cu serbări caraghioase şi-i dez¬gustă, cu şedinţe ce produc greaţă.

Dar ce sunt aceşti Buni-Templieri?
Revista lor oficială, „Antialcoolul”, are să ne-o spună:

Ştiţi că ne numim Buni-Templieri. Cuvintele Tem¬plu, Templier şi Loje sunt foarte vechi şi interesante…
Cu vreo mie de ani înainte de naşterea lui Hristos, Solomon zidi un splendid Templu la Ierusalim…
Mai târziu, – acum vreo opt sute de ani, adică în 1118, – se formă, tot acolo la Ierusalim, o societate de oameni care luară armele pentru ca să proteagă pe pele¬rini. Regele Baldovin al II-lea le de-te ca reşe¬dinţă o casă construită chiar pe locul vechiului Tem¬plu şi de-aceea luară numele de Templieri.
La început nu erau decât nouă, dar puţin timp după aceea, un mare număr de bravi soldaţi, venind din diverse ţări, se alipiră pe lângă dânşii, până când în cele din urmă se constitui o mare şi puternică asociaţie, numită Ordinul Cavalerilor Templi¬eri – şi care fu, la acea epocă, cea mai considerabilă societate din lume.
Templierii stabiliră anumite jurăminte şi obligaţii sfinte şi se consacrară servi¬ciului lui Dumnezeu.
Istoria acestui Ordin, care a durat 200 ani, este foarte importantă pentru ori¬cine: dar ea este plină de învăţăminte preţioase pentru noi, care suntem mem¬brii Ordinului Bunilor-Templieri” .

Această istorie o cunoaştem bine. Cavalerii Templi¬eri, căzuţi în desfrâu sub imboldul jidovilor, s-au lepădat de Iisus Hristos. – pe care juraseră să-L servească. Ordinul fu dizolvat şi superiorul lor, Jacques de Molay, expira, pe rug, crima de lèese-divinitate.
Or, când cineva are asemenea strămoşi, e mai pru¬dent, nu numai să nu se laude cu ei… ci chiar să se ascundă.
Organizaţia acestui Ordin (grade şi loji), precum şi disciplina, sunt analoage cu acelea ale Francmasone¬riei ordinare .

Intrând în Ordinul nostru, profanul începe să se obişnuiască, – condus de con¬ducătorii naturali, adică de funcţionarii Lojei şi de templierii mai vechi, care au ex-perienţă, – cu modul de constituire al Ordinului şi cu felul de trai al membrilor lui” .
Recunoaştem aici mijlocul de acţiune bine cunos¬cut al masoneriei: „su¬gestia prin francmasoni mai vechi, care au experienţă”!
„Să nu destăinuim nimic din afacerile speciale ale Ordinului, – ca semnele de recunoaştere, lozincile, ceremoniile, etc. E aşa de uşor de ţinut această obliga¬ţie, mai ales când vom şti de ce trebuie s-o îndeplinim” .

Dar la ce serveşte acest secret, – când e vorba să faci numai bine,… să împiedici pe oameni să se îmbete?
Trebuie, desigur, să existe dedesubt ceva murdar, ce nu îndrăznesc să arate afară.

Ordinul Bunilor-Templieri a fost primit în Româ¬nia cu mare cinste. Pro¬fesori universitari , doamne din societatea distinsă, înalţi demnitari ai ţării… se grăbiră să-l patroneze. Bineînţeles, – scopul aparent al acestei societăţi pare foarte nobil şi oricine se crede dator să se asocieze la îndeplinirea lui.
S-a găsit chiar un Ministru al Instrucţiei Publice care să dea, acestor rău¬făcători, autorizaţia de a se servi de şcolile Statului, pentru ca să poată să¬vârşi, în mod perfect, tenebroasele lor planuri.
„Bunii-Templieri români adresează mulţumirile lor recunoscătoare D-lui Minis¬tru al Instrucţiei Publice, care le-a îngăduit să ţie, în orice şcoală din ţară, şezători anti-alcoolice.
O încuviinţare mai deplină şi mai de sus… nu ne putea veni” .

Şi într-adevăr, ei nu pierd vremea:
„O săptămână întreagă – în şapte şcoli deosebite – alese mai către marginile oraşului, pe unde întuneri¬cul e mai mare şi nevoile mai multe, – s-au ţinut şezători anti-alcoolice cu atâta lume că, uneori, abia o încăpea sala” .
Lucrurile ajunseseră la acest stadiu, când o nou¬tate senzaţională sosi din Germania.
Ordinul „Guttempler” face parte într-adevăr din Francmasonerie. Lojile sale, care caută să se infiltreze pe lângă copilărime, pentru ca s-o murdă¬rească şi s-o corupă, sub pretext că luptă contra alcoolismului, – au încer¬cat să se introducă şi în şcolile primare din Bavaria .
Din fericire, s-a găsit acolo un ministru, mai prevă¬zător ca al nostru, care se grăbi să oprească mersul înainte al acestei funeste societăţi secrete.

Francmasoneria încearcă, de asemenea, să pă¬trundă, la noi, printr-o altă poartă, aceea a Ateneului popular şi a Universităţii populare, – adică prin nişte Sub-masonerii a căror semnificaţie o cunoaştem (vezi anterior).
Din cauza simpatiei şi respectului ce avem pentru mulţi dintre cei ce s-au înscris să vorbească în aceste aşezăminte, aşa-zise populare, ne vom abţine de a insista, – mulţumindu-ne să raportăm ce scrie „Univer¬sul” din 27 sep¬tembrie 1913:

„Astăzi, la orele 200, va avea loc în sala „Transilvania”, inaugurarea seriei de con¬ferinţe, din anul acesta, a Ateneului popular.
Profitând de bicentenarul lui Diderot (care a fost francmason), – iniţiatorii vesti¬tei Enciclopedii şi unul din promotorii spirituali ai Marii Revoluţii franceze – dl I. T….. cunoscutul publicist şi conferenţiar de istoria şi filozofia critică a religiilor la Universitatea populară, va expune…”.

FRANCMASONERIA ÎN ALTE ŢĂRI

Să vedem acum ce face Francmasoneria în alte ţări.
În Rusia, ea este persecutată şi, de altfel, îi este interzis să pătrundă în acest vast imperiu.
În Turcia, Francmasoneria, – reprezentată de parti¬dul Tinerii-Turcii , – sapă religia lui Mahomed (pe care Sinagoga ar voi s-o facă să piară în ace¬laşi timp cu cea a lui Hristos) şi dezorganizează armata, – ceea ce a permis popoarelor creştine din Balcani să învingă uşor Islamul, altădată atât de teribil.
În celelalte ţări ale Europei, Francmasoneria pro-gresează şi se întinde din ce în ce mai mult. Pentru a şti ce unelteşte acolo, ne va fi de ajuns să pri¬vim la ceea ce face în momentul de faţă în Franţa.

FRANCMASONERIA ÎN FRANŢA

Astăzi, în Franţa, Masoneria se îndeletniceşte să-şi realizeze scopul esen¬ţial, bine definit de Talmud, – adică distrugerea creştinismului. De aceea, în Loji şi în Convente, ea nu face decât politică.
F. Gonnard, vorbind la banchetul de închidere al Conventului din 1886, zice: ,A fost un moment, când a trebuit să declarăm că Francmasoneria nu se ocupă nici de religie, nici de politică. Era oare o ipocrizie?… Sub impresia legilor şi a poli¬ţiei, fuseserăm obligaţi să disimulăm, ceea ce noi toţi avem misia să facem, sau mai bine zis să facem unicamente.
Da, facem politică. În toate conventele, ce faceţi dacă nu politică? .

Din vreo 900 senatori şi deputaţi, ce compun par-lamentul francez, mai mult de jumătate sunt francma-soni .
Pentru a ţine în lanţ pe aceşti parlamentari, – mai toţi fiind pătaţi , – Francmasoneria recurge la măsuri straşnice.
Astfel, F. Mamelle, zice în 1891: „Ar trebui ca mem¬brii Parlamentului, care sunt francmasoni, să fie chemaţi şi să fie legaţi, ţinându-i prin propriul lor interes” .
Şi, încă din 1884, Garantul de amiciţie al Marelui-Orient, pe lângă Supremul Consiliu, (o dregătorie masonică) adresa ameninţări fraţilor săi deputaţi şi senatori, care „n-ar fi nimic fără Francmasonerie” , căci dânsa „i-a scos din neant” .
Cu un asemenea parlament şi cu miniştrii ieşiţi dintr-însul, Masoneria îşi poate zice că ţine Franţa sub picioare.

1. Gadaud, fost ministru de agricultură, declară, la Conventul din 1894 că „franc¬masoneria nu este altceva decât Republica acoperită, – după cum Repu¬blica, ea în-săşi, nu e altceva decât masoneria descope¬rită” .
2. Lucipia, care prezida Consiliul Ordinului, zicea în Conventul din 1895: „Franc¬masoneria şi Republica nu sunt decât unul şi acelaşi lucru .
   Şi F. Geyer, la Conventul din 1898, – maimuţărind pe marele monarh Ludovic al XIV-lea, a putut zice, nu fără dreptate: „Statul suntem noi” .
   În sfârşit F. Fernand Maurice declara în Conven¬tul din 1890, că „peste zece ani, Masoneria va fi stăpână peste tot şi nimeni nu se va mai mişca în Franţa, – afară de noi” .

Şi ce face Francmasoneria cu Puterea pe care o de¬ţine prin politică?
Ea întrebuinţează această imensă forţă socială:
1° ca să dărâme pe ascuns Armata, – de care îi e frică;
2° ca să persecute, cu o ferocitate extremă, Bise¬rica catolică, – care este aceea a aproape unanimităţii poporului francez.
Într-adevăr, în momentul de faţă, Franţa, – care altădată se interesa de tot ce e nobil şi înalt, – pare că nu mai are altă ocupaţie decât să-şi spioneze soldaţii şi să terorizeze preoţii şi călugării.

1. Spionarea militarilor
   precum şi a tuturor funcţionarilor Statului

Fără a mai vorbi de masonul HERVE şi de partiza¬nii săi, care merg până să insulte drapelul patriei lor, aruncându-l în bălegar şi călcându-l în picioare, – Francmasoneria, în unire cu guvernul, a organizat un vast serviciu de spi¬onare asupra tuturor funcţionari¬lor statului francez şi, mai cu seamă, asu¬pra milita¬rilor.
Toată lumea îşi aduce aminte de scandalul înspăi-mântător care a izbuc¬nit când, în 28 octombrie 1904, deputatul GUYOT DE VILLENEUVE citi, în Ca¬meră, fişele de denunţare întocmite de Francmasonerie, – în complicitate cu ministerul, – asupra a 25.000 de ofiţeri francezi.
Şi ce cuprindeau aceste fişe ale Marelui-Orient?
Fără îndoială, informaţii asupra capacităţii mili¬tare, asupra valorii profesionale a acestor ofiţeri.
Ei bine, câtuşi de puţin. Aceste fişe nu conţineau decât o mârşavă spio¬nare asupra opiniilor reli¬gioase ale ofiţerilor şi ale familiilor lor.
Într-adevăr, Francmasoneria se interesează să afle dacă ofiţerul este ca¬tolic, – dacă femeia sa se duce la biserică, – dacă copiii săi sunt crescuţi într-o şcoală creştină,… atâtea crime care îi vor închide, pentru vecie, uşa avansării.
Iată, ca exemplu, începutul fişei D-lui locotenent-colonel Janicot, directorul şcolii de artilerie din Grenoble:
„Reacţionar, – clerical înfocat, – dominat de fe¬meia sa, care-l duce chiar la biserică…”
Terminându-şi discursul, deputatul naţionalist Guyot de Villeneuve strigă:
„Din cele ce preced, rezultă în mod luminos, că Ministru de război, în înţe¬legere cu D-l Preşedinte al Consiliului, şi de conivenţa cu Marele Orient, a organi¬zat contra Armatei, denunţarea anonimă şi spionajul” .

Dar, la ce bun, această imensă şi ignobilă spio¬nare, – care nu se mărgi¬neşte numai la militari, ci se întinde asupra tuturor funcţionarilor, mari sau mici, ai statului francez?
În adevăr, în 1902, F. Delpech, Mare maestru al Marelui Orient, trimise tuturor Lojilor din ţară, un chestionar care conţinea acest pasaj:
„Să ne semnaleze toţi funcţionarii, de orice cate¬gorie, care au copii în şcolile congreganiste” .

Este ca să atingă pe toţi creştinii şi, torturându-i, să rănească la inimă Creştinismul, – duşmanul, pe care Sinagoga a jurat să-l facă să dispară, pen¬tru totdeauna.

1. Terorizarea creştinilor

Scopul principal al Francmasoneriei este, – după cum am arătat mai sus, – decreştinarea naţiei care a avut nenorocirea să cadă în ghearele ei, – şi această societate ocultă şi-l atinge prin două căi:
a) persecutând Biserica;
b) punând mâna pe învăţământ

1. a) Persecuţia Bisericii
   Biserica Franţei, – care altădată şedea pe un tron mai strălucitor ca acel al Regilor, – este acum arun¬cată într-un colţ, unde agonizează de pe urma su¬ferinţelor de neînchipuit ce îndură de la jidovime, prin intermediarul Franc¬masoneriei.
   Fără a mai vorbi de ura sălbatică a jidanilor, care se manifestă sub formă de calomnii mincinoase, de insinuări fictive, de denunţări anonime, de sar¬casme batjocoritoare, de insulte ce rănesc până în străfundul inimii, de şi¬cane fără număr,… atâtea torturi mo¬rale cu care se adapă, în fiece moment, viaţa servito¬rilor ei, – nu ne vom ocupa aici decât de perse¬cuţiile prea evi¬dente, adevărata răstignire, care sfâşie, ca nişte cuie, trupul sfânt al aces¬tei sublime martire, mireasa lui Hristos.

Să examinăm mai întâi planul de război al franc-masonilor, – pentru ca să vedem unde voiesc să ajungă; în urmă, vom reveni la fapte.
După cum altădată, în al XVII-lea secol, Francma-soneria aţâţă pe po¬poare în contra Iezuiţilor, sub pretext că aceştia interpretau religia catolică cu intoleranţă şi prin intrigi şi calomnii, ajunse să-i suprime, – tot aşa şi în epoca noastră, ea lansă, prin ovreiul Gambetta, formula idiotă: Clericalis¬mul, iată duşmanul!
Or, e sigur că congregaţiile întreţin spiritul de cleri-calism. Trebuie deci să fie izgonite şi bunurile lor confiscate, ceea ce fu punctual îndeplinit, prima oară de către F. F. Waldeck-Rousseau, Combes, Clemenceau şi de alţi franc¬masoni ejusdem farinae.
Pe urmă ajunseră la preoţi, care şi ei au acelaşi spirit ca congregaţiile,… şi rezultatul fu separaţia Bisericii de Stat, ceea ce vrea să zică spoliarea, de către Francmasonerie, a salariului întregului cler din Franţa – salariu ce fusese acordat de Concordat ca o mică despăgubire, pentru despuierea co¬losală ce suferise Biserica în timpul Revoluţiei.
Dar, deja, se puteau auzi strigăte de ură în contra întregului Catolicism.

1. Courdavaux, profesor la Facultatea de litere din Douai, a făcut, în 1880, o con¬ferinţă francmasonilor, în care zicea: „Distincţia dintre clericalism şi catoli¬cism este pur oficială, subtilă pentru trebuinţele tribunei. Dar, în Lojă, să spunem tare, pentru adevăr, clericalismul şi catolicismul nu fac decât una” .

„Catolicismul, – trebuie ca noi, francmasonii, să-i provocăm distrugerea defi¬nitivă” .

„Francmasoneria este o Contra-Biserică, – un Con¬tra-Catolitism, – este Bise¬rica Ereziei” .
Ca să puie vârf, F. Delpech, într-un discurs ţinut la banchetul Conventului, în 1902, a pronunţat cuvin¬tele următoare: „Triumful Galileanului a durat douăzeci de secole… La rândul său, dispare acest Dumnezeu mincinos (!)… Francmasoni, ne place să constatăm că nu suntem străini de această ruină a falşilor prooroci”.
Şi, mai înainte, F. de Lanessan, fost ministru, se exprimase astfel: „Trebuie să zdrobim pe Infamul. Dar infamul nu e clericalismul, infamul este Dumne¬zeu” .
Dar ce rău a putut face acestor francmasoni dul¬cele Iisus, ca ei să-L de¬teste în aşa grad?!
Ei bine,… îndărătul lor se zăreşte silueta hidoasă a lui Iuda!
Prin urmare, Sinagoga a declarat război, nu nu¬mai clericalismului, nu numai catolicismului, – ci creştinismului întreg şi divinului său fundator .
Acestea sunt planurile francmasonilor. Iată acum şi faptele lor.
Femei virtuoase s-au reunit ca, împreună, să aducă lui Dumnezeu pri¬nosul adoraţiei, – să-I adre¬seze cereri şi să-I mulţumească cu recunoştinţă pentru binefaceri.
Dar agenţi ai forţei publice vin să le împrăştie… sub pretext că nu sunt autorizate (?); – şi dacă au naivitatea să se ducă să ceară autorizaţia, franc¬masonii ce sunt la putere le dau afară, râzândule în nas.
În timpul acesta, alţi zbiri forţează broaştele, -jefu¬iesc slabele resurse de trai ale acestor nenorocite, lăsându-le să moară de foame, – şi confiscă casa în care locuiau, pe care o vând, în urmă, pe nimic, – de cele mai multe ori la jidani.
Alte femei, – devotate omenirii sărace, – au adă¬postit copilaşi, fără tată şi fără mamă, – orfani pără¬siţi de toţi şi lăsaţi în cea mai neagră mizerie,… şi i-au învăţat să citească şi să scrie.
Pentru această crimă înspăimântătoare, au fost date afară, ele şi orfanii lor, iar casa fu scoasă la mezat, în profitul bandei judeo-masonice .
Sute de asemenea opere de binefacere avură ace¬eaşi soartă.
Aşa, bunăoară, suflete de elită, – tinere fecioare aparţinând, mai toate, celor mai bune familii din Franţa, – consacrându-se în serviciul bolnavilor, pe care îi îngrijeau gratis cu o caritate îngerească, – fură aruncate în stradă, şi, în locul lor, fură puse infirmi¬ere gras plătite.
Le-am văzut, la lucru, în spitalele din Paris, pe aceste infirmiere zise lice, care constituie o plagă grozavă, adăugată la celelalte nenorociri ale poporu¬lui sărac. Într-adevăr, sunt nişte femei fără nici o creştere, care ies de nu se ştie de unde… leneşe, obraznice, vicioase, cu năravuri, nefiind în stare să resimtă nici cel mai mic avânt de milă pentru durerile şi mizeriile bieţilor suferinzi, – ce ar trebui să fie alintaţi, ca nişte copii, – maimuţărind însă mi¬nunat aceste sentimente de compătimire, când pot stoarce vreun bacşiş, – în orice caz, fiind absolut incapabile de a se ridica până la admirabila cari¬tate a incompara¬bilei surori creştine, ce îngrijeşte pe bolnav ca şi cum ar fi însuşi Dumnezeu.
Şi acelaşi nenorocit destin îl avură şi oameni care fac ştiinţă, istorie sau filosofie, – care se ocupă de învăţământ sau de predicaţie, – care cultivă chiar pământul, – şi care au fost risipiţi în cele patru colţuri ale lumii.
Astfel, mii de călugări şi de călugăriţe, – care in¬trând în mănăstire, se despuiaseră de bunăvoie de toate bunurile materiale, dându-le săracilor, – se găsiră dintr-o zi într-alta goniţi afară, fără adăpost, fără hrană, fără foc în timpul iernii şi chiar fără să poată lucra, pentru a-şi câştiga o bucată de pâine, – căci nimeni nu îndrăzneşte săi găzduiască, de teamă să nu-şi atragă, asu¬pra sa, mânia celor ce ţin puterea.
Şi de ce să se izgonească, cu atâta furie, această elită a naţiei franceze, compusă din savanţi, filosofi, oratori, – cum nu se vor găsi vreodată în Parlamentul francmason, – şi din femei care constituie floarea-fină, chintesenţa virtuţii pe acest pământ, elită care ar trebui pusă în pinaclul societăţii şi în¬conjurată de veneraţie şi de admiraţie?
Ce rău au făcut toate aceste fiinţe atât de crud dezmoştenite?
Ei bine,… aceşti martiri n-au decât o singură crimă să-şi impute,… aceea de a fi adevăraţi creş¬tini
Şi această prescripţie sălbatică n-are seamăn în istorie, – nici măcar în timpul Cezarilor romani, când se schingiuiau, se omorau, se aruncau la fiare creşti¬nii. În adevăr, aceştia trăiau cel puţin liniştiţi în intervalul epocilor de persecuţie şi puteau să slă¬vească în voie pe Dumnezeu.
Astăzi însă este rafinarea torturii, – care atinge nu numai corpul, dar ca¬ută să omoare şi sufletul, – care nu încetează niciodată şi loveşte în fiece zi, în fiece moment.. într-un cuvânt, este tortura jidovească!
Şi când te gândeşti că asemenea chinuri sunt îndu¬rate astăzi, în al XX-lea secol, într-o ţară care se crede că este în fruntea civilizaţiei lumii… pe când, în realitate, ea se găseşte cufundată într-o mocirlă, mai mult decât barbară, fără ţărmuri şi fără fund.
Şi te întrebi, cu nedumerire, cum e posibil ca un popor, dotat cu atâtea calităţi geniale, să sufere atâta nelegiuire şi să fie atât de orbit încât să se sinu¬cidă… în timp ce Iuda, rânjind într-un colţ, trage sforile care fac să lucreze, sub mască, demnul său valet Francma¬soneria .
Şi, ceea ce este şi mai rău, – persecuţia nu se mărgi-neşte numai să lo¬vească în clerul creştin, – ci izbeşte direct în sărmanul popor. În adevăr, în mo¬mentul de faţă, pândarul de la ţară sau factorul poştal, care s-ar duce la biserică sau şi-ar pune copiii într-o şcoală creştinească, ar fi imediat dat afară din nemernica-i slujba.

1. b) Monopolul învăţământului
   Pentru a atinge mai profund Creştinismul, pentru a-l izbi la inimă, Franc¬masoneria avu grijă să pună mâna pe învăţământ, – şi începu să aplice acest plan prin suprimarea iezuiţilor, care se ocupau, în fiecare ţară, să dea po¬poarelor o educaţie creştină.
   După izgonirea acestora, Societatea ocultă se însăr¬cina să răspândească pretutindeni o învăţătură aşa-zisă laică. Astfel ea transmise noilor generaţii doctrinele sale… şi îmbâcsi lumea întreagă de ateism şi materialism.
   În plus, după Revoluţie, ea făcu ca această instruc¬ţie să fie gratuită şi obligatorie, – în scopul de a lua şi educaţia, nimicind astfel orice urmă de învăţă¬tură creştină.
   În modul ăsta fu creat învăţământul de Stat, diri¬jat de către Francma¬sonerie.
   Sub Bonaparte, Concordatul restabili cultul cato¬lic în Franţa, – dar nu şi învăţământul creştin, căci Masoneria se opuse la aceasta din toate puterile. De altfel, Napoleon era adeptul său şi, când a creat Universitatea de Stat, el i-a urmat planul,… dar întors, de data asta, în profitul său personal.
   De atunci, toate şcolile din Franţa, de la cele pri¬mare şi până la facul¬tăţi, – adică întreg învăţămân¬tul public, – este în stăpânirea francmasonilor.
   Şi exemplul Franţei a fost urmat de toate celelalte ţări ale Europei.

Înţelegeţi acum, de ce atâtea generaţii, înşelate de Francmasonerie, au încercat, cu o ardoare de necre¬zut, să susţină doctrinele sofistice ale ateismului inept şi ale materialismului degradator, – sisteme copilăreşti şi ab-surde, care trebuia să le sufoce – şi care ar fi fost bune, cel mult, pentru o rasă înapoiată ca jidovimea.
Înţelegeţi acum de ce mulţimea profesorilor, demi-savanţi vanitoşi, au avut oroare să pronunţe numele lui Dumnezeu în faţa elevilor, care îi crezură pe cuvânt şi se lăsară să fie convinşi că Natura, – care nu e cauză, ci efect, – este agentul creator al Universu¬lui.
Înţelegeţi acum de ce aceşti dascăli stupizi au ne¬gat, ridiculizând-o, ideea de suflet, susţinând că în natură nu există decât materie dotată de energie şi că noţiunea de scop nu se găseşte decât în imaginaţia creştinilor, abru-tizaţi de obscurantism. Şi orbiţi de Francmasonerie, ei nu-şi dau seama că marii şi adevăraţii savanţi, fundatorii şi gloriile ştiinţei, – după cum am ară¬tat altădată prin numeroase citaţii, – au admis toţi şi au proclamat existenţa cauzei primare sau Dumnezeu, – şi în observaţiile şi în experienţele lor, la fiinţele vieţuitoare, au întâlnit întotdeauna scopuri manifeste, ceea ce indica exis¬tenţa unei cauze secunde sau sufletul.
Înţelegeţi acum la ce serveşte doctrina Generaţiei spontanee, – la ce serveşte Darwinismul, adică ipoteza nedemonstrată şi nedemonstrabilă (pentru că e falsă) a Evoluţiei, la ce serveşte Monismul materialist al franc-masonului Haeckel , etc, etc…
Dar mai e şi altceva.
Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adap¬tează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis, toate cunoş¬tinţele omeneşti, – această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie.
În oarba lor ură, Masonii n-au văzut că, privând ştiinţa de adevărata şi unica sa limbă, – căci ştiinţa este una, – ei au distrus orice mijloc de apropiere a savanţilor de astăzi între ei şi, în plus, i-au izolat şi de trecut care, pentru mulţi dintr-înşii, nu mai are nici un sens.
Şi pentru ce atâta sacrificiu?
Pur şi simplu pentru că limba latină este în acelaşi timp şi limba Bisericii Ca¬tolice.
Dar, a pune mâna pe învăţământ, – ai alte cu¬vinte, a ascunde oameni¬lor adevărul, pentru ca o rasă netrebnică să poată ajunge să-i subjuge,… este crima cea mai oribilă, – crima de lese-omenire.
Şi această din urmă crimă, a fost comisă de franc-masonerie, sub ordi¬nul jidovilor.

CONCLUZIE

În rezumat, Talmudul, – legislaţia politico-reli¬gioasa a ovreilor, – în loc să combată, ca Evanghelia, patimile de proprietate şi de dominaţie, el îm¬pinge, din contră, aceste vicii la o culme nemaipome¬nită, pentru ca să rea-lizeze visul lui Iuda de a fi, în acelaşi timp, şi proprietarul întregului pământ şi stăpânul întregii omeniri.
Dar, – pe când Apostolii creştini predicară idealul lor în faţa cerului, – Talmudul se ascunde; iar cele două apendice ale sale, Cahalul şi Francma¬soneria, sunt încă şi mai invizibile ca dânsul.
Tustrei întrebuinţează, pentru a rămâne în întune¬ric, un mijloc scârbos şi blestemat, – adică minciuna.
Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, – că¬ruia i se poate zice: „vor¬beşti, deci minţi” .
Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, – anume: Ade¬vărul.
Or, Adevărul este trăsătura distinctivă a Creştinis¬mului. Hristos a zis:. Eu sunt Adevărul – şi de aceea doctrina Lui este în execraţie înaintea lui Israel.
Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se nu¬meşte Spiritul răului sau Diavolul. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise :
„Voi din tatăl Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela uci¬gător de oameni a fost dintru început şi întru Adevăr n-a stat, căci nu este Adevăr întru dânsul.
Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei”.

Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor Săi o armă invincibilă, – adică Duhul Său… Duhul divin al Adevărului care va apăra în veci omenirea, în contra Duhului diavolesc al minciunii.
Înaintea acestui Duh al Adevărului mă închin, stri¬gând din adâncul su¬fletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!

Medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar con-fidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l as¬cultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cu¬noaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia soci¬ală, care combate aceste patimi, – adică să răspândească şi să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.
Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.
Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un sa¬vant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jert¬feşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi ne¬demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.
Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medi¬cale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.

Doctor Nicolae Paulescu