Exclusiv: Ukraine on Fire, un nou documentar despre criza din Ucraina, ar putea schimba modul în care oamenii din Occident percep conflictul, dar este puțin probabil să se obțină multă distribuție, deoarece contestă relatările oficiale dominante, scrie James DiEugenio.
Articol de James DiEugenio
Nu de foarte multe ori un film documentar poate stabili o nouă înțelegere despre un eveniment recent, să nu mai zicem de unul care este încă în curs de desfășurare. Dar noul film „Ukraine on Fire” (Ucraina pe Foc) are potențialul acesta – numai dacă mulți oameni vor ajunge să-l vizioneze.
De obicei, documentarele – chiar și cele bune – prezintă informațiile cunoscute într-o formă stilizată. Dacă acest lucru se face cu pricepere, atunci informația ne poate călăuzi într-un mod diferit decât dacă doar am citi despre ea.
Un bun exemplu în acest sens ar fi puternicul documentar al lui Peter Davis despre implicarea SUA în Vietnam, Hearts and Minds (Inimi și Minți). Deja în 1974, majoritatea americanilor au înțeles cât de rău a fost războiul din Vietnam, dar prin combinația sunetelor cu imagini, care ar fi putut fi realizată doar prin intermediul filmului, acel documentar a creat o mare vâlvă, prin care s-au eliminat ultimele obstacole care opreau America să părăsească Indochina.
Ukraine on Fire are același potențial și ar putea produce un efect mai mare decât ce a făcut filmul lui Davis, deoarece se prezentau foarte puține noutăți în Hearts and Minds. Mai ales pentru publicul american și al Europei de Vest, Ukraine on Fire ar putea aduce lumină în această situație (a Ucrainei) prin faptul că oferă o explicație istorică pentru adâncile diviziuni din Ucraina și prezintă informații despre criza actuală care provoacă mass-media în modul cum prezintă informațiile, care dă vina pe Rusia ca fiind singura vinovată pentru pentru conflict.
Cei mai importanți oameni implicați în producția filmului sunt regizorul Igor Lopatonok, editorul Alex Chavez, și scriitoarea Vanessa Dean, al căror scenariu conține o mare cantitate de informații istorice, precum și informații recente privind felul în care Ucraina a devenit o astfel de căldare plină de violență și ură. Oliver Stone a fost producătorul executiv și a luat câteva interviuri la nivel înalt, cu președintele rus, Vladimir Putin, și cu Președintele ucrainean demis, Viktor Ianukovici.
Filmul începe cu imagini captivante ale violenței care a erupt prin capitala Kiev, atât în timpul Revoluției Portocaliilor din 2004 cât și înlăturarea lui Ianukovici din 2014. Apoi, se întoarce înapoi în timp pentru a oferi o perspectivă care a lipsit din știrile despre aceste evenimente ale mass-mediei oficiale și chiar și din mass-media alternativă.
Un pion de multă vreme
Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost tratată ca un pion încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. În 1918, Ucraina a fost făcută protectorat german prin Tratatul de la Brest Litovsk. Ucraina a fost, de asemenea, parte a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, semnat între Germania și Rusia, dar încălcat de Adolf Hitler, când naziștii au invadat Uniunea Sovietică, în vara anului 1941.
Reacția multora din Ucraina la agresiunea lui Hitler nu a fost la fel cum a fost în restul Uniunii Sovietice. Unii ucraineni i-au primit pe naziști. Cel mai semnificativ grup naționalist din Ucraina, Organizația Ucrainienilor Naționaliști (OUN), au fost înființat în 1929. Mulți dintre membrii săi au colaborat cu naziștii, unii s-au înrolat chiar și în Waffen SS și naționaliștii ucraineni au participat la masacrarea a peste 33.000 de evrei la văgăuna Babi Yar din Kiev, în septembrie 1941. Potrivit savantului Anders Pers Rudling, numărul naționaliștilor ucraineni implicați în măcel era de 4 ori mai mare decât cel al germanilor.
Dar nu au fost doar evreii aceia pe care naționaliștii ucraineni i-au măcelărit. Ei au participat, de asemenea, la masacrarea polonezilor din regiunea vestică a Ucrainei, Galicia, din martie 1943 până la sfârșitul anului 1944. Iarăși, principalii agresori nu erau germanii, ci ucraineni.
Potrivit autorului Ryazard Szawlowksi, în primul rând naționaliștii ucraineni i-au amăgit pe polonezii să creadă că sunt prietenii lor, apoi s-au întors asupra lor cu o barbaritate și o ferocitate pe care nici măcar naziștii ar putea-o egala, torturându-și victimele cu fierăstraiele și topoarele. Documentarul estimează numărul morților la 36750, dar Szawlowski estimează că acest număr poate fi de două sau de trei ori mai mare.
Membrii OUN au participat la aceste măceluri în scopul purificării etnice, dorind ca Ucraina să fie păstrată pentru ceea ce OUN consideră ca fiind ucrainenii nativi. De asemenea, ei se așteptau ca Ucraina să fie independentă la sfârșitul războiului, atât de dominația germană cât și de cea rusă. Cei doi lideri principali din OUN care au colaborat cu naziștii au fost Stepan Bandera și Mykola Lebed. Bandera a fost un puternic anti-semit, iar Lebed turba asupra polonezilor, care și participă la măcelul lor.
După război, atât Bandera cât și Lebed au fost protejați de serviciile de informații americane, care i-a ocrotit de procesele din Nuremburg. Instituția ce a precedat CIA, Central Intelligence Group (Grupul Central de Informații), voia să-i folosească pentru colectarea de informații și alte operațiuni împotriva Uniunii Sovietice. Serviciile engleze MI6 s-a folosit de Bandera chiar mai mult decât a făcut CIA, dar în cele din urmă KGB-ul l-a prins pe Bandera și l-au asasinat în Munchen, în 1959. Lebed a fost adus în America și s-a adresat organizațiilor anti-comuniste ucrainene din SUA și Canada. CIA l-a ocrotit de autoritățile care se ocupă cu imigrarea, care altfel l-ar fi deportat ca un criminal de război.
Istoria Războiului Rece nu a fost niciodată prea ascunsă în contextul politicii ucrainene, și nici din cadrul diasporei care a fugit în Vest după ce Armata Roșie i-a învins pe naziști, și mulți dintre colaboratorii lor ucraineni au emigrat în Statele Unite și Canada. În Occident, ei au constituit un organism de propagandă anticomunistă feroce, care a câștigat o mai mare influență după ce Ronald Reagan a fost ales în 1980.
Istorie importantă
Acest istoric este o parte importanta a prologului lui Dean pentru cuprinsul filmului Ukraine on Fire și este o parte esențială pentru oricine caută să înțeleagă ce sa întâmplat acolo de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991. De exemplu, candidatul sprijinit de SUA pentru președinte al Ucrainei din 2004 – Viktor Iușcenko – a decretat, că atât Bandera și Lebed să fie eroi naționali în Ucraina.
Bandera, în special, a devenit un simbol pentru naționaliștii ucrainieni de după al doilea război mondial. Unul dintre urmașii săi a fost Dmytro Donțov, care a cerut instaurarea „omului nou”, care ar distruge fără milă dușmanii etnici ai Ucrainei.
Mișcarea lui Bandera a fost, de asemenea, ținută în viață de către Yaroslav Stetsko, adjunctul lui Bandera din exil. Stetsko a sprijinit pe deplin antisemitismul lui Bandera și, de asemenea, încercarea nazistă de exterminare a evreilor din Europa. Stetsko, de asemenea, a fost folosit de CIA în timpul Războiului Rece și a fost onorat de Iuscenko, care a plasat o placă în onoarea lui la casa unde a murit în Munchen, în 1986. Soția lui Stetsko, Slava, s-a întors în Ucraina în 1991 și a candidat pentru parlament în 2002 din partea partidului lui Iușcenko, Ucraina Noastră.
Cartea lui Stetsko, intitulată Doua Revoluții, a devenit piatra de temelie ideologică pentru modernul partid politic ucrainean Svoboda, fondat de Oleg Tiagnibok, care este ilustrat în film numindu-i pe evrei „jidanilor” în public, iar acesta este unul dintre motivele pentru care Centrul Simon Wiesenthal l-a clasificat ca unul dintre cele mai periculoși antisemiții din lume.
Un alt urmaș al Bandera este Dymytro Yarosh, care are reputația de a conduce brațul paramilitar al unei organizații politice, chiar mai puternice în Ucraina numită Right Sektor (Sectorul Dreptei). Yarosh a spus odată că el controlează o forță paramilitară de aproximativ 7.000 de oameni care erau folosiți atât la răsturnarea lui Ianukovici în Kiev, în februarie 2014, dar și pentru reprimarea revoltei de la Odessa câteva luni mai târziu, ambele(evenimente) fiind pe deplin descrise in film.
Acest preludiu istoric precum și fuzionarea acestuia cu războiul civil actual, este un apel pentru trezire, care a fost în mare parte ascuns de mass-media occidentală, care a minimalizat sau ignorat legăturile tulburătoare dintre acești rasiști naționaliști ucraineni și forțele politice, sprijinite de SUA, care s-au întrecut pentru putere după ce Ucraina a devenit independentă în 1991.
Ridicarea unei drepte radicale
În același an, Tyahnybok a format Svoboda. Trei ani mai târziu, Yarosh a fondat Trident, o ramură a Svoboda, care în cele din urmă a evoluat în Right Sektor. Cu alte cuvinte, urmașii lui Bandera și Lebed au început să se organizeze imediat după colapsul sovietic.
În această perioadă de timp, Ucraina a avut doi lideri pro ruși care au fost aleși în 1991 și 1994, Leonid Kravciuk, și Leonid Kucima. Dar trecerea în grabă la o economie de „piață liberă” nu a mers bine pentru cei mai mulți ucraineni sau ruși deoarece oligarhi cu relații la nivel înalt au confiscat o mare parte din bogăție și au ajuns să domine procesul politic prin corupție masivă și achiziționarea canalelor mass-media de știri. Astfel, pentru cetățenii obișnuiți, nivelul de trai a scăzut în mod dramatic, deschizând ușa pentru partidele de extremă dreapta și pentru imixtiuni străine.
În 2004, Viktor Ianukovici, a cărui bază electorală a fost cea mai puternică în rândul etnicilor ruși din est și sud, a câștigat alegerile prezidențiale cu trei puncte procentuale față de Viktor Iușcenko favorizat de SUA, a cărui bază electorală a fost în cea mai mare parte din vestul țării, unde naționaliștii ucraineni sunt cei mai puternici.
Imediat, susținătorii lui Iușcenko au acuzat fraudă citând exit poll-urile care au fost organizate de un grup de opt națiuni occidentale și patru organizații non-guvernamentale sau ONG-uri, inclusiv Fundația Renașterii fondată de miliardarul speculant financiar George Soros. Dick Morris, consilierul politic al fostului președinte Bill Clinton, s-a întâlnit în mod clandestin cu echipa lui Iușcenko și i-a sfătuit că exit-poll-urile nu ar ajuta doar în acuzații de fraudă, dar ar putea scoate și protestatari în stradă. (Analiza Cambridge a Afacerilor Internaționale – Cambridge Review of International Affairs, Vol. 19, numărul 1, p. 26)
Freedom House(Casa Libertății), un alt ONG proeminent care primește finanțare substanțială din SUA-prin proiectul finanțat de guvern Fondul Național pentru Democrație (NED – National Endowment for Democracy), care a pregătit tineri activiști care apoi au condus protestatarii în ceea ce apoi a devenit cunoscută cu numele de Revoluția Portocalie, una dintre așa-numitele „revoluții colorate”, pe care mass-media Occidentală le-a îndrăgit. Aceasta a forțat o reluare a alegerilor pe care Iușcenko le-a câștigat.
Dar, președinția lui Iușcenko nu a reușit să facă prea multe pentru a îmbunătăți starea poporului ucrainean și scăzut din ce în ce mai mult în popularitate. În 2010, Iuscenko nu a reușit să treacă de primul tur al alegerilor și rivalul său Ianukovici a fost ales președinte, iar desfășurarea procesului de vot a fost considerat de observatorii externi ca liber și corect.
Jocurile marilor puteri
Dacă toate aceste evenimente s-au desfășurat din cauza unor factori proprii poporului Ucrainei, s-ar fi putut trece cu vederea ca o națiune tânără care experimentează dureri specifice unei națiuni în creștere. Dar, precum filmul subliniază, nu aceasta a fost situația. Ucraina a continuat să fie un pion în jocurile marilor puteri, în care mai mulți oficiali occidentali au sperat în a atrage țara departe de influența rusă în staulul NATO și al Uniunii Europene.
Într-unul dintre interviurile din Ukraine on Fire, jurnalistul și autorul Robert Parry explică modul în care Fondul Național pentru Democrație (NED) și multe ONG-uri politice subvenționate de stat au apărut în anii ’80 pentru a înlocui sau suplimenta ceea ce a făcut în mod tradițional CIA, în ceea ce privește influențarea direcției în care se îndreaptă țările vizate.
Pe parcursul investigațiilor Comitetului Bisericii din anii 1970, aparatul de „acțiune politică” al CIA pentru îndepărtarea liderilor străini a fost dezvăluit. Deci, pentru a ascunde aceste eforturi, directorul CIA William Casey, Casa Albă a lui Reagan și aliații din Congres au creat NED pentru a finanța o varietate de ONG-uri politice și mass-media.
După cum Parry a remarcat în documentar, multe ONG-uri tradiționale împlinesc o sarcină valoroasă în ajutorarea țărilor sărăcite și în curs de dezvoltare, dar acest neam de activism/propagandă a ONG-urilor promovate de obiectivele geopolitice din străinătate ale SUA – și NED a finanțat zeci de astfel de proiecte în interiorul Ucrainei în perioada premergătoare a crizei din 2014.
Ukraine on Fire prinde viteză atunci când istorisește evenimentele care au avut loc în 2014, ducând la răsturnarea violentă a președintelui Ianukovici și dezlănțuirea războiul civil, care încă fierbe. La alegerile 2010, când Iuscenko nu a putut obține nici măcar la zece procente, Ianukovici s-a confruntat și a învins-o pe Iulia Timoșenko, un oligarh bogat care a slujit ca prim-ministru al lui Iușcenko.
După alegerea sa, Ianukovici a abrogat din titlul lui Bandera de erou național. Cu toate acestea, din cauza problemelor economice purulente, noul președinte a început a căuta un partener economic care ar fi putut oferi un împrumut mare. El a negociat mai întâi cu Uniunea Europeană, dar aceste negocieri împotmolit din cauza cererilor draconice tipice Fondului Monetar Internațional.
Așa că, în noiembrie 2013 Ianukovici a început să negocieze cu președintele rus Putin, care a oferit condiții mai generoase. Dar, decizia lui Ianukovici de a amâna acordul de asociere cu U.E. a provocat proteste de stradă în Kiev în special de la oamenii din vestul Ucrainei.
După cum Ukraine on Fire subliniază, și alte evenimente neobișnuite, de asemenea, au avut loc, inclusiv apariția a trei noi canale TV – Spilno TV, Espreso TV și Hromadske TV – difuzând pentru prima dată între 21 noiembrie și 24, cu finanțare parțială din partea Ambasadei SUA și a lui George Soros.
Protestele Pro-U.E. în piața Maidan din centrul Kievului au devenit, de asemenea, mai violente când au început să apară luptătorii de stradă ultra-naționaliști din Lviv și din alte zone vestice, care au început a se antrena în provocări, dintre care mulți au fost sponsorizați de Right Sektor a lui Yarosh. Atacurile s-au intensificat, din marșuri cu torțe care erau similare cu ceea ce se făcea pe vremurile naziste până la aruncarea de cocktailuri Molotov spre poliție și la conducerea de tractoare mari în liniile de polițiști – toate prezentate în mod lămurit în film. După cum Ianukovici îi povestește lui Stone, atunci când s-a întâmplat această intensificare, a devenit imposibil ca el să negocieze cu mulțimea din Maidan.
Una dintre cele mai interesante interviuri ale filmului este cu Vitaliy Zakharchenko, care a fost Ministru de Interne la acel momentul, fiind responsabil pentru aplicarea legii și conducerea poliției. El cercetează intensificarea atacurilor de la 24 până la 30 Noiembrie, care a culminat cu o ciocnire între poliție și protestatari în jurul transportului unui brad uriaș de Crăciun în Maidan. Zakharchenko a spus că acum crede că această confruntare a fost aprobată în secret de Serhiy Lyovochkin, un prieten apropiat al Ambasadorului SUA Geoffrey Pyatt, ca un pretext pentru a spori violența.
În acest punct, filmul abordează implicarea directă a politicienilor și a diplomaților americani. În perioada crizei, politicienii americani au vizitat Maidan-ul, iar atât republicanii cât și democrații, precum senatorii John McCain, R-Arizona, și Chris Murphy, D-Connecticut, au întărâtat mulțimile. Ianukovici, de asemenea, a spus că a fost în contact telefonic cu vicepreședintele Joe Biden, pe care îl acuză că l-a indus în eroare cu privire la modul în care să se ocupe de criză.
Filmul subliniază faptul că centrul real al influenței americane în demonstrațiile din Kiev a fost cu ambasadorul Pyatt și asistentul secretarului de stat pentru afaceri europene Victoria Nuland. După cum Parry subliniază, deși Nuland slujea sub președintele Obama, alianțele ei erau într-adevăr cu mișcarea neoconservatoare, aceasta fiind de obicei asociată cu Partidul Republican.
Soțul ei este Robert Kagan, care a lucrat ca un propagandist al Departamentului de Stat în timpul războaielor din America Centrală din anii 1980 și a fost co-fondator al Proiectului New American Century (Noul secol American), în anii 1990, grupul care a organizat presiuni politice și mass-media pentru invazia SUA din Irak, din 2003. Kagan a fost, de asemenea, consilier de politică externă al lui McCain la alegerile prezidențiale din 2008 (deși el și-a acordat sprijinul său lui Hillary Clinton în cursa din 2016).
Manipulatori versați
După cum a explicat Parry, neoconservatorii au devenit destul de versați în ascunderea adevăratelor lor țeluri și au aliați puternici în presa mainstream. Aceasta combinație le-a permis să împingă dezbaterea despre politica externă la asemenea extreme, astfel încât atunci când oricine are vreo obiecție, poate fi imediat catalogat ca „apologetul” lui Putin sau al lui Ianukovici.
Astfel, întâlnirile frecvente ale lui Pyatt cu demonstranți în ambasadă și Nuland împărțind prăjituri protestatarilor din Maidan, nu au fost criticate ca interferență americană într-un stat suveran, dar au fost mai ales lăudate ca fiind „promovarea democrației” în străinătate. Cu toate acestea, pe măsură ce criza Maidan s-a accentuat, ultra-naționaliști ucrainieni s-au mutat în față, întețind atacurilor lor asupra poliției. Mulți dintre acești extremiști erau ucenici ai lui Bandera și Lebed. Deja în februarie 2014, erau înarmați cu puști și pistoale semiautomate.
Pe 20 februarie 2014, un lunetist misterios, părând a trage dintr-o clădire controlată de Right Sektor (Sectorul Dreptei), a împușcat atât polițiști cât și protestatari, care până la sfârșitul zilei de violență a ucis aproximativ 14 de polițiști și circa 70 de protestatari.
Când Kievul scăpa de sub control, Ianukovici a fost forțat să negocieze cu reprezentanți din Franța, Polonia și Germania. Pe data de 21 februarie, el a fost de acord să programeze alegeri anticipate și să accepte reducerea puterii sale administrative. La insistentele vicepreședintelui Biden, Ianukovici, de asemenea, a retras forțele de ordine.
Dar acordul – deși garantat de națiunile europene – a fost încălcat rapid de noile atacuri din partea Right Sektor și luptătorii săi de stradă care au capturat clădiri guvernamentale. Serviciile de informații Ruse au aflat că se pregătește un complot pentru asasinarea lui Ianukovici, care a fugit pentru a-și salva viața.
Pe 24 februarie, Ianukovici a cerut permisiunea de a intra în Rusia pentru siguranța sa și a parlamentului ucrainean (sau Rada), care se afla efectiv sub controlul extremiștilor înarmați, și au votat pentru a-l elimina pe Ianukovici de la președinție într-un mod neconstituțional, deoarece instanțele nu au fost implicate, iar votul pentru a-l pune sub acuzare nu a atins pragul obligatoriu. În ciuda acestor nereguli, SUA și aliații săi europeni au recunoscut imediat noul guvern ca fiind „legitim”.
Numind lovitura de stat exact ceea ce este
Dar alungarea lui Ianukovici a avut toate semnele distinctive ale unei lovituri de stat. Un apel telefonic interceptat, aparent de la începutul lunii februarie, între Nuland și Pyatt a dezvăluit că aceștia au fost implicați direct în înlăturarea lui Ianukovici și în alegerea succesorului său. Perechea a analizat lista candidaților, iar Nuland favoriza pe Arseni Iațeniuk, declarând „Yats este tipul” și discuta cu Pyatt cum să „lipești acest lucru.” Pyatt se întreba, cum să „moșești acest lucru.” Ei păreau ca niște milionari la vârsta de aur din New York, care decideau cine să devină următorul președinte al Statelor Unite. Pe 27 februarie, Iațeniuk a devenit primul ministru al Ucrainei.
Nu toată lumea în Ucraina a fost de acord cu noul regim, de altfel. Crimeea, care a votat puternic pentru Ianukovici, a decis să organizeze un referendum cu privire la posibilitatea de a se despărți de Ucraina și să devină o parte a Rusiei. Rezultatele referendumului au fost copleșitoare. Aproximativ 96 la suta din poporul Crimeei au votat să se unească cu Rusia. Trupele rusești – staționate în Crimeea pe baza acordului de la Sevastopol pentru forțele navale – au oferit protecție împotriva forțelor Right Sektor și a altor forțe ucrainene care se opuneau întoarcerii Crimeei, deși nu au existat dovezi de intimidare a alegătorilor sau de control al alegerilor de către trupele rusești. Guvernul rus a acceptat apoi, reunificarea cu Crimeea, care făcuse parte din Rusia în urmă cu sute de ani.
De asemenea, demonstrații anti-lovitură de stat, a izbucnit în orașul Odessa la sud. Liderul naționalist ucrainean, Andrei Parubiy a mers la Odessa, iar două zile mai târziu, pe 2 mai 2014, luptătorii săi de stradă au atacat demonstranții, împingându-i în clădirea Sindicatului, care apoi a fost incendiată. Patruzeci și doi de oameni au fost uciși, dintre care unii au sărit de la înălțime, murind astfel.
„Cealaltă fațetă a poveștii”
Dacă filmul tocmai a parcurs peste această „cealaltă fațetă a poveștii,” va oferi un aport important, din moment ce, cele mai multe dintre aceste informații au fost ignorate sau distorsionate de către mass-media occidentală, care pur și simplu dă vina pe Vladimir Putin pentru criza din Ucraina. Dar, în plus față de activitatea de scenarist bine lucrată a Vanessei Dean, activitatea directorială a lui Igor Lopatonok și de editare a lui Alexis Chavez, sunt extraordinar de meșteșugite și de elegante.
Prologul de 15 minute, în care se introduce informația despre colaborarea nazistă a lui Bandera și Lebed, este o piesă excepțională ca tehnică a realizării de filme. Se mișcă într-un ritm alert, folosind secvențe scurte și de asemenea ecrane divizate pentru a descrie fotografii și statistici în mod simultan. Lopatonok folosește, de asemenea, grafica interactivă pe parcursul filmului pentru a transmite informații într-un mod vizual și cu scop demonstrativ.
Interviurile lui Stone cu Putin și Ianukovici sunt, de asemenea, destul de interesante ca articole de știri, care prezintă o față a acestor lideri străini demonizați care a lipsit în mass-media occidentală propagandistică.
Cu toate că are o durată aproximativ două ore, imaginea are viteză iute. În caz de ceva, este necesar să se încetinească în anumite puncte, deoarece o foarte mare cantitate de informații sunt transmise. Pe de altă parte, este o placere a te uita la un documentar, care este atât de inteligent scris, și încă atât de remarcabil, de bine realizat.
Atunci când se termină filmul, întrebarea stăruitoare este similară cu cele ridicate la intervențiile americane din Vietnam și Irak. Cum Departamentul de Stat ar fi putut ști atât de puține despre ce era pe cale să dezlănțuie, având în vedere diviziunile istorice adânci ale Ucrainei și riscul de isca un conflict cu o Rusie înarmată nuclear?
În Vietnam, americanii știau puține lucruri despre lupta de decenii a țărănimii de a se elibera de colonialismul francez și japonez. Într-un fel, America a avut de gând să câștige inimile și mințile lor și să creeze o „democrație” în stil occidental, în timp ce mulți vietnamezi au văzut în aceasta, pur și simplu, extinderea imperialismului străin.
In Irak, presedintele George W. Bush și clica lui de neoconservatorii aveau să-l alunge pe Saddam Hussein și să creeze o democrație în stil occidental în Orientul Mijlociu, cu excepția faptului că Bush nu a știut diferența dintre musulmani sunniți și șiiți și despre modul în care Irakul era pregătit, mai degrabă, să se împartă între rivalitățile sectante și astfel să pună capăt așteptărilor sale.
În mod similar, mesajul filmului Ukraine on Fire este că oficialii înguști la minte, cu aspirații ambițioase și ideologice – necontrolați de superiorii lor – a creat ceva chiar mai rău decât ceea ce a existat. În timp ce corupția la nivel înalt persistă astăzi în Ucraina și poate chiar mai rău decât și decât înainte, iar nivelul de trai al Ucrainienilor s-a deteriorat.
Și, conflictul din Ucraina a reaprins războiul rece prin deplasarea forțelor geopolitice occidentale pe frontiera cea mai sensibilă a Rusiei, care, precum savantul Joshua Shifrinson a remarcat, încalcă o promisiune făcută de către secretarul de stat James Baker în februarie 1990, în timp ce Uniunea Sovietică a acceptat, în mod pașnic, retragerea influenței sale militare din Germania de Est și Europa de Est. (Los Angeles Times 5/30/2016)
Acest film, de asemenea, ne amintește că ceea ce s-a întâmplat în Ucraina a fost un efort bipartizan. A fost început sub George W. Bush și finalizat sub Barack Obama. După cum Oliver Stone a remarcat, în discuția care a urmat după premiera filmului din Los Angeles, SUA are nevoie dureros de tare de o nouă conducere asemenea lui Franklin Roosevelt și John Kennedy, oameni care să înțeleagă modul în care ambițiile geopolitice ale Americii trebuie să fie temperate de realitățile la-nivelul-solului și de nevoile mai largi ale umanității de a fi eliberată de pericolele unui război total.
James DiEugenio este un cercetător și scriitor cu privire la asasinarea președintelui John F. Kennedy și alte taine ale acelei epoci. Cartea sa cea mai recentă este Revendicarea Parkland.
https://www.youtube.com/watch?v=uqVB3qY3Qwo
