Aceşti 12 sfinţi mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc şi apostolesc, dar şi de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întîi, cu numărul şi cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrîn, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu rîvna dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.
În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osîndiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sînt şi de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valens şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgînului tiran Firmilian.
Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînşii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul şi despre prietenii săi că sînt creştini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădînd aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.
Firmilian, ighemonul, neînţelegînd numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor„. Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: „V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc„. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre şi cu ţărînă şi punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.
Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întîi.
Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.
Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflînd că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.
Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigat din popor: „Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pămînt”. Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd şi aflînd că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia şi cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.
Înfigînd un par şi legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.
Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfîrşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzînd aceea şi cunoscîndu-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.
După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrîneţile sale, pentru că el a trăit pînă şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creştin. Întrebîndu-l ighemonul şi aflînd adevărul, s-a mîniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.
După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfîrşite de la Hristos. Ostaşii care pîndeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate şi sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.
Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei şi a luptat şi el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie şi Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă şi triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie şi călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras şi moartea.
Sfântul Ierarh Flavian a fost un mare ostaş al Împăratului Hristos şi viteaz apărător şi mărturisitor al Ortodoxiei.
