Un document excepţional a ajuns pe Internet, mai exact pe Facebook. Nu, nu este despre agenţi sub acoperire, alegeri, spionaj, război, politică. Nici despre vreo vedetă din showbiz sau din fotbal. Nici despre bursă, afaceri, fonduri europene sau tunuri.
Documentul în cauză este foaia matricolă a unei eleve de clasa a VII-a, din satul Şona (unde a copilărit pictorul Ştefan Câlţia), în anul şcolar 1939-1940. Şona (din „Schönau”, “Lunca frumoasă”), judeţul Braşov, nu este atestat documentar din secolul al XIV-lea, dar este, totuşi, un sat.
Or, în acest sat, foaia matricolă avea menţiuni despre:
Din acest document se poate înţelege aproape totul: În primul rând, cum se făcea educaţie înainte de război şi de ce merge cum merge azi. Pentru că pe foarte puţini – şi nu este vorba doar de profesori, directori de şcoli sau autorităţi locale, ci şi despre părinţi – îi interesează cum doarme şi ce mănâncă un copil, dacă e sau nu influenţabil şi ce meserie i s-ar potrivi În al doilea rând, cum merge Sănătatea.
Cum să se numească „medic de familie” cineva care nu ştie nimic despre familia ta, despre felul în care locuieşti şi munceşti, care nu-ţi intră niciodată în casă? Poate ai igrasie, poate dormi într-o poziţie proastă, poate mănânci aiurea. Ştie medicul dv. de familie ce, când, cât şi cum mâncaţi? V-a recomandat vreodată un ceai? Trăgând linie, documentul probează rolul esenţial pe care îl juca şcoala în viaţa comunităţii şi, pe cale de consecinţă, poziţia de excepţie a Dascălului, lucru pe care de altfel îl ştim destul de bine din mărturii şi din literatură. Peste toate, această simplă (!) fişă matricolă din 1940 demonstrează ce a făcut comunismul acestei ţări (şi nu numai), ce a distrus, ce a dizolvat, ce a aruncat în aer.
Doar câţiva ani mai târziu, comuniştii fluturau peste România “grija faţă de om”. În această foaie îngălbenită de vreme, vedem ce înseamă cu adevărat o atare grijă. Printr-o frumoasă coincidenţă, doar câteva zile mai devreme am avut privilegiul de a sta de vorbă cu medicul şi profesorul Nicolae Constantinescu, acesta povestind, printre altele, că pe vremea când era elev, inspecţiile se făceau la sfârşitul orei, pe neanunţate. Inspectorul nu vorbea cu profesorul, ci doar cu elevii, pe care îi întreba ce-au înţeles şi ce-au reţinut din lecţia care abia le fusese predată şi, în funcţie de răspunsul lor, îl nota pe profesor.
De asemenea, elevul primea săptămânal un cartonaş cu note la Purtare şi… Silinţă, plus Observaţii (de tipul „se bate în clasă”), pe care trebuia să semneze tatăl, cu eventualele consecinţe de rigoare. Culmea e că nici măcar nu trebuie să reinventăm roata.
