Zilele de 5 şi 6 ianuarie au fost pentru Stelică Rodică Dina probabil cele mai grele clipe de încercare pe care i-a fost dat să le trăiască până acum. Tatăl argeşean lăsat fără fiu de către Serviciul norvegian de Protecţia Copilului de mai bine de un an a avut de suportat două zile de intensă presiune psihică, fiindcă s-a judecat procesul în urma căruia s-a decis că fiul său – Andrei Kadîr Dina – nu-i va fi înapoiat, ci se vor începe proceduri de dare în adopţie. Anterior procesului s-a luat în calcul varianta de încredinţare a copilului în grija unei rude din partea tătălui. Persoanei în cauză i s-a făcut anchetă specială printr-o comisie delegată de autorităţile competente, în urma căreia s-a constatat că este eligibilă pentru a-l lua în custodie pe micuţ. Însă cei de la Protecţia Copilului din Norvegia nu s-au lăsat cu una, cu două, şi au tras de timp în aşa fel încât Andrei să atingă vârsta la care să poată decide singur, respectiv 13 ani. Între timp, cei mai buni psihologi ai Barnevernet au lucrat cu viclenie la mintea şi conştiinţa copilului până ce au reuşit să-l întoarcă împotriva tatălui său.

Procesul a fost anevoios şi a excelat în injusteţe. În timp ce din partea organizaţiei de Protecţia Copilului Barnevernet au fost acceptaţi nu mai puţin de şase martori, lui Stelică i s-a permis să aducă în sală unul singur. În plus, i s-a dat dreptul la cuvânt pentru foarte puţin timp, ca să nu mai punem la socoteală că nu se ştie cât la sută din discursul său i-a fost tradus de cei doi traducători sau cu ce acurateţe. La proces, lui Stelică Dina i s-a spus, printre altele, că fiul nu-şi doreşte să-l mai vadă vreodată, ba chiar că nu şi l-ar mai aminti bine şi că ar fi uitat limba română, excelând în schimb la asimilarea limbii norvegiene. Tatăl ne-a declarat epuizat psihic că pur şi simplu nu s-a putut pune cu ei: „A fost ca un război psihologic. Indiferent ce aş fi spus eu, aveau contraargumente! Iar minciuni au curs fără număr din partea martorilor… Mi-au zis că băiatul meu nu mai are vreo amintire cu mine şi că nu-şi mai cunoaşte rudele. Bazându-se pe această afirmaţie, au concluzionat că nu i-l pot încredinţa rudei mele, pentru că nu ar cunoaşte-o şi nu s-ar putea adapta. De parcă, dacă-l vor da altcuiva în adopţie, îl cunoaşte dinainte!… Aberaţii! Între martori s-a aflat şi bărbatul care-l are acum pe fiul meu în custodie, dar şi câţiva psihologi, dintre care doi de la centrul pentru femei unde a stat fosta nevastă. Bărbatul ăsta a declarat că Andrei m-a uitat complet, iar cei doi de la centru au spus că aş fi violent, însă n-a ţinut nimeni seama de faptul că s-a dovedit cu acte că nu eu am fost cel violent. Că doar de-aia are poliţia lor să-mi plătească daune morale! Dar s-au făcut că nu există dovezi!”

Totodată, după declaraţiile celor şase martori – despre care tatăl ne-a spus că au avut discursuri aproape identice, ca şi cum s-ar fi vorbit înainte – fiul nu şi-ar mai aduce aminte nici unde stătea în România. În mod cert, un copil în vârstă de 10 ani n-ar avea cum să uite limba maternă în doar un an şi nici cum să înveţe alta nouă la perfecţie în acelaşi timp. Dar şi mai mult, este de necrezut să-şi uite tatăl cu care are atât de multe amintiri, iar dovezile se află în fotografiile pe care cei doi le au împreună şi în care băiatul apare foarte fericit alături de tatăl lui. Poate numai dacă este lovit de vreo amnezie… „Eu cred că sunt pure invenţii ca să poată câştiga ei! Este imposibil ca Andrei să mă uite aşa de repede sau să nu mai ştie româneşte! Doar nu este bolnav!… Eu ştiu că nu era bolnav când l-au luat. Deşi mi-au zis la final de proces, aşa, ca un motiv în plus să-l las în seama lor, că băiatul meu ar avea probleme psihice şi mi-au dat de înţeles că mai bine i-ar fi în Norvegia, că oricum acum ştie şi limba lor. Din nou, minciuni, fiindcă nu au adus nici măcar o dovadă! Poate l-au îmbolnăvit ei cu psihologii lor, vă daţi seama cât s-or fi jucat cu mintea lui! Dar nu au nici măcar o hârtie de la un medic oarecare din care să reiasă că fiul meu este bolnav! Ei se bazează doar pe spuse şi nu le-a cerut judecătorul vreo dovadă! Nu cred că este corect aşa ceva! Cum nu este admisibil nici că nu s-au deranajat să dovedească faptul că Andrei m-a uitat sau că nu mai ştie limba română. Vreau să mă conving, să aducă dovezi! Să-l pună în faţa mea, să mă lase să discut eu cu el să văd dacă este aşa sau nu! Dar nu vor face asta! Mi-au zis că abia la vârsta de 16 ani îl pot înfăţişa la un proces”, ne-a mai spus tatăl intrigat de modul lor de acţiune.

„Voi continua lupta pentru copilul meu!”

Mai mult decât atât, la finalul judecăţii nu s-a dat un verdict concret, urmând ca acesta să-i fie trimis, în scris, săptămâna aceasta. Însă, din cele discutate cu avocata, Stelică Dina a pierdut procesul şi îşi va pierde definitiv copilul dacă nu face un recurs. Cea care l-a apărat în instanţă i-a spus că acesta poate dura între şase luni şi un an, iar şansele de recuperare scad direct proporţional cu timpul care va trece, căci psihologii lor nu vor sta degeaba. Stelică este deprimat şi încercat de mari regrete. Durerea din sufletul său este greu de cuprins în cuvinte, iar gândul că nu mai are dreptul să-şi vadă şi să-şi îmbrăţişeze propriul copil îl chinuie zi şi noapte. „Pot să facă ce vor, eu nu mă las aşa, voi lupta până nu mai pot, până am să mă văd la pământ! Nu accept şi nu mă resemnez, cu toate legile lor, nu au dreptul să-mi ia copilul! N-a stat decât un an acolo şi mi l-au şi luat! M-au văzut slab, s-au interesat şi au aflat că nu am pe nimeni care să-mi susţină cauza şi care să lupte pentru mine. Şi ce-au zis: <<Pe-ăsta-l facem praf uşor, că e amărât, n-are cine-l ajuta!>> O fi aşa, dar ei nu ştiu de ce e în stare un tată pentru copilul lui! Voi lupta cu tot ce pot!”, a încheiat Stelică hotărât.

Acest părinte este disperat şi se agaţă de orice speranţă, căci nimic nu este acum mai important decât să fie din nou împreună cu fiul său, pe care l-a crescut cu dragoste şi căruia i-a purtat de grijă până când i-a fost luat fără prea multe explicaţii de către reprezentanţii acestei organizaţii ale cărei acţiuni ridică multe semne de întrebare. În acest sens, a lansat şi o petiţie, nădăjduind că poate cazul său va ajunge la urechile cui trebuie şi va fi ajutat. Dintre conaţionali, puţini sunt cei care au acordat atenţie cazului său şi care s-au implicat pentru a-l ajuta să izbândească. Tânărul tată este, aşadar, destul de singur în lupta pe care o duce împotriva unui întreg sistem, într-o ţară străină. „Eu nu am cuvinte să vă explic ce simt fără el… ce frică am de faptul că poate n-o să-l mai văd vreodată sau că, poate, foarte rar voi mai da ochii cu el…”, s-a plâns tatăl deznădăjduit. Ne întrebăm şi noi, pentru a doua oară: oare chiar nu este nimeni în ţara asta mare care să-l poată ajuta pe acest om să-şi ia copilul înapoi acasă? Nu observă nimeni că aceste ţări profită de slăbiciunile compatrioţilor noştri plecaţi la muncă pentru un trai mai bun şi îi lasă fără copii? Să fie aceasta o strategie bine pusă la punct pentru a stârni frica şi a reduce în acest fel numărul de străini care vin să le facă munca de jos sau este vorba despre acţiuni care au la bază interese oculte?