Sancţionat pentru mărturisire, Părintele Cosmin Tripon răspunde: “Dojana, lipsită de temei canonic, nepomenirea continuă”

Sancţionat pentru mărturisire, Părintele Cosmin Tripon răspunde: “Dojana, lipsită de temei canonic, nepomenirea continuă”

Preasfinţia Voastră

Cu tristeţe în suflet am luat la cunoştinţă de Decizia Chiriarhală nr. 170/1 februarie 2017, prin care îmi comunicaţi că sunt sancţionat cu dojană arhierească pentru fapte pretins neconforme cu
prevederile Sfintelor Canoane şi cu regulamentele bisericeşti.

Din coroborarea prevederilor invocate ale articolului 159 al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care permite clericului deferit unei instanţe de judecată să solicite să fie apărat de un avocat bisericesc acreditat, şi art. 11 (1) din Regulamentul Autorităţilor Canonice Disciplinare şi al Instanţelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care defineşte abaterea dogmatică de schismă, deduc că sunt acuzat de schismă şi sunt deja deferit unei instanţe de judecată.

Dojana este motivată prin invocarea canoanelor 31 şi 39 apostolice, 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic şi 13 I-II Constantinopol. Faţă de această motivare, doresc să fac următoarele precizări:

1. Canonul 31 apostolic prevede caterisirea preotului care se face vinovat de schismă, ca urmare a întreruperii comuniunii cu ierarhul pentru orice motiv, în afara cazului în care “îl vădeşte cu ceva vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii”¹. În tâlcuirea canonului, profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că “şi complicii clericilor cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă vreun preot constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de episcopul său fără nicio formalitate (canon 15 I-II), pentru că nu se desparte de episcop, ci de o erezie” (s.n.)². Prin urmare, canonul 31 apostolic invocat arată că de fapt eu am avut dreptate să întrerup pomenirea Preasfinţiei Voastre, ca urmare a faptului că aţi achiesat la deciziile sinodului eretic din Creta, care a oficializat ecumenismul, erezia ereziilor, ca “atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştinii”³, idee eretică ce desfiinţează orice graniţă între ortodocşi şi eretici, tratându-i pe toţi drept “creştini”, între care nu ar exista decât diferenţe minore, iar nu diferenţa fundamentală că ortodocşii se află în Biserică, în timp ce ceilalţi sunt în afara ei.

2. Canonul 39 apostolic vorbeşte despre obligaţia preotului de a nu face nimic fără încuviinţarea episcopului. Tâlcuirea sa din Pidalion arată ce fel de fapte nu poate săvârşi preotul fără încuviinţarea episcopului locului (a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc…, a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare…, a nu hirotonisi anagnost, sau monahi şi altele asemenea)⁴. Interpretarea pe care o dă acestui canon profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că dependenţa strictă faţă de episcop din vremea în care a fost scris acest canon se datora condiţiilor Bisericii primare, în care “preoţii şi diaconii îndeplineau funcţii sacerdotale în dependenţă strictă faţă de episcop”. Profesorul continuă: “Când mai târziu, preoţii au dobândit unităţi pastorale, pe care le cârmuiau pe proprie răspundere, aşa cum este situaţia de azi, această dependenţă strictă de episcop cu privire la orice lucrare a preoţiei a încetat, ei rămânând totuşi supuşi supravegherii şi controlului din partea episcopului, căruia îi datorează ascultare canonică”⁵ (s.n.). Ascultarea canonică pe care preotul o datorează episcopului este explicată de către profesorul Floca într-o notă de subsol, în care spune: “Canonul nu trebuie înţeles în sens unilateral, adică în sensul că într-adevăr preoţii şi diaconii nu ar putea să săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, ci în acel sens mai larg în care canonul 34 apostolic îi obligă pe episcopi să nu săvârşească nimic mai important fără încuviinţarea întâistătătorului lor, mitropolit, arhiepiscop etc. Preotul însuşi este un păstor, deţinând puterea harică şi misiunea de a sfinţi viaţa credincioşilor şi de a-i duce la mântuire, iar această lucrare o desfăşoară pe baza dreptului său propriu, şi nu numai ca simplu delegat al episcopului” (s.n.). Această interpretare, care desfiinţează viziunea episcopocentrică şi, pe alocuri, episcopolatră, cu privire la relaţia dintre episcop şi preot, arată că eu, în calitate de preot, am dreptul, în baza puterii harice conferite mie şi misiunii de a sfinţi vieţile credincioşilor şi a-i duce la mântuire, să iau decizii personale, mai ales în situaţii ca cea de faţă, în care erezia pune în pericol mântuirea credincioşilor. Prin urmare, invocarea canonului 39 apostolic mă exonerează de învinuirea de schismă care mi se aduce.

3. Canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic, care reglementează modul în care se introduc acţiuni juridice împotriva episcopilor, nu are nicio legătură cu acuzaţia de schismă adusă mie, deoarece eu nu am introdus nicio pâră sau acţiune bisericească împotriva Preasfinţiei Voastre. Prin acţiunea mea, eu m-am îngrădit de erezie prin nepomenirea Preasfinţiei Voastre la slujbe, iar poziţia mea publică are ca scop explicarea motivării pentru care am luat această decizie, pentru a nu cădea sub prevederile canonice care condamnă schisma pentru orice pricină în afară de schismă. Simplul fapt că am explicat motivele pentru care am întrerupt pomenirea nu înseamnă că am introdus o acţiune contra Preasfinţiei Voastre. Chiar dacă ar fi fost aşa, potrivit canonului 6, mă încadram fără probleme în criteriile care îmi permiteau să fac astfel de acţiune juridică. Având în vedere că nu am reclamat nici instanţelor bisericeşti, nici celor statele, nu văd rostul invocării acestui canon în speţa mea.

4. Canonul 13 I-II pedepseşte ca schismatic pe preotul care se desparte de episcopul său “pentru oarece vinovăţie” înainte de judecarea şi condamnarea episcopului de către un sinod. În tâlcuirea canonului 15 I-II, Pidalionul explică natura acestor vinovăţii invocate: “Însă aceasta să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele Sfinte) şi altele ca acestea s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâistătătorul său”⁶ (s.n.). După care, Pidalionul introduce o excepţie: “iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru asta se despart de ei înainte de sinodiceasca judecată, pentru eresul acela, unii ca aceştia, despărţindu-se de aceia, nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici”⁷ (s.n.). Canonul 13 I-II nu poate fi interpretat fără partea a doua a canonului 15 I-II, deoarece canonul 15 I-II “întregeşte canoanele 13 şi 14”⁸. Despre raportul dintre ele, profesorul Floca spune: “având în vedere prevederile canoanelor 13 şi 15, se menţionează că acestea prevăd numai situaţia când cei vizaţi provoacă schisma faţă de superiorul lor, invocând anumite delicte săvârşite de acesta, dar nedovedite. În cazul în care însă superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior”⁹ (s.n.). Condiţia de propovăduire a ereziei este îndeplinită, deoarece aţi profesat-o în faţa întregii planete, împreună cu ceilalţi episcopi care au semnat documentele de la Creta. Ecumenismul, prin natura sa, este osândit avant la lettre şi de către Sinoadele Ecumenice, care au condamnat în deciziile lor “dialogul spiritual şi cooperarea” cu cei ce se opun deciziilor dogmatice ale Bisericii, cu cei ce l-au proclamat pe episcopul Romei ca locţiitor al lui Hristos pe pământ, cu cei ce hulesc pe Sfânta Fecioară Maria, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfintele Moaşte, Sfânta Preoţie, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc., dar şi de către învăţăturile Sfinţilor Părinţi, întrucât, exprimând consensus Patrum cu Sfinţii din veacuri, toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe din secolul XX au condamnat ecumenismul, erezia epocii în care au vieţuit, considerându-o “erezia ereziilor”, “panerezie”, unii dintre ei (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Sfântul Paisie Aghioritul) luând exact măsura pe care o iau eu acum, de oprire a pomenirii ierarhului eretic şi primind cununa sfinţeniei prin recunoaştere sinodală din partea Bisericilor ai căror patriarhi i-au nepomenit la un moment dat. În consecinţă, datorită naturii speciale a motivului înteruperii pomenirii de către mine, invocarea canonului 13 I-II Constantinopol este lipsită de temei.

Consider că invocarea, pe baza canoanelor analizate mai sus, a schismei, aşa cum este definită de către articolul 11 (1) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, este lipsită de asemenea de temei, deoarece eu nu am dat o interpretare deosebită unor norme de disciplină, morală sau cult din învăţătura şi Tradiţia Bisericii, ci am aplicat cu precizie învăţătura canonică raportată la situaţia în care Biserica este infestată de erezie. De altfel, din nota care însoţeşte în Regulament încadrarea canonică a art. 11, alin. 1, vedem care sunt considerate motivele de schismă la care se referă acest articol: legarea cu jurământ a preoţilor pentru a conspira contra episcopului (canonul 18 al sinodului al IV-lea ecumenic; can. 34 trulan); adunările organizate în afara Bisericii şi slujbele în afara Bisericii (can. 6 al sinodului din Gangra); defăimarea episcopului pentru motivele indicate de canonul 31 apostolic, altele decât erezia (can. 5 al sinodului din Antiohia); răzvrătirea preotului care a fost nedreptăţit de episcop (can. 10, 11 ale sinodului Cartagina), cu precizarea extrem de importantă a tâlcuirii canonului 11 că “trebuie să se facă cu amănuntul cercetare, nu cumva pentru drepte prihăniri şi vinovăţii ale Episcopului fuge prezbiterul de împărtăşirea lui (şi atunci rămâne nevinovat)” (s.n.)¹⁰; modul de judecare şi reprimire în Biserică a schismaticilor sau ereticilor (can. 1 al sfântului Vasile cel Mare). Din toate aceste canoane rezultă că între motivele de schismă pentru care se pot aplica pedepsele prevăzute de art. 11, alin. 1, al Regulamentului nu se află situaţia în care clericul se desparte de episcopul care se face părtăş la erezie, o astfel de situaţie nefiind reglementată în niciun fel de către Regulament, deoarece ea nu reprezintă o abatere de la comportamentul discipliniar, moral şi cultic al Bisericii Ortodoxe, ci o măsură legitimă de apărare contra ereziei.

În ceea ce priveşte neascultarea faţă de episcop, aşa cum am văzut din tâlcuirea canonului 39 apostolic, ea nu este orbească, aşa cum o învaţă doctrina papofronă a teologilor ortodocşi contemporani, ci ţine seama de conştiinţa preotului, mai ales în situaţii legate de salvarea sufletelor credincioşilor de moartea veşnică pe care o aduce cu sine erezia. Toată tradiţia Bisericii ne învaţă că ascultarea este o obligaţie, în condiţiile în care episcopul este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. În momentul în care episcopul se întinează cu oarece erezie, lui nu i se mai datorează ascultare, deoarece el, la rândul său, nu dă ascultare lui Hristos şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi, ca de foc şi ca de şarpe”. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: “Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine și să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală, privitor la cele ce ţin de Credinţă şi de Adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi”. Sfântul Marcu al Efesului: “Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”.

Consider dojana arhierească lipsită total de temei canonic, după cum am demonstrat mai sus, şi contrară prevederilor canonului 15 I-II, a cărui tâlcuire prevede că cei ce opresc pomenirea pentru erezie nu pot fi sancţionaţi, ci trebuie respectaţi: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”¹¹.

Prin urmare, vă anunţ că nepomenirea Preasfinţiei Voastre va continua până în momentul în care vă veţi dezice de deciziile eretice ale sinodului din Creta.

Beiuş, Cu deosebit respect,

06.02.2017 Pr. Cosmin Tripon

Preasfinţiei Sale, Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei