Doctorul Dumitru Uţă a fost unul dintre Sfinţii închisorilor comuniste, un adevărat doctor fără de arginţi. A stat închis la Aiud din ’41 sau ’42 până în 1964. Din ’47 – ’48 a stat în Zarcă (clădirea celor ne-reeducabili) până la eliberare. Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.
Fusese lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică chelie şi mustaţa tunsă scurt… După ce l-a vindecat pe directorul închisorii Aiud, maiorul Munteanu, de tifos, a devenit vocea cea mai cu greutate după director din închisoare, asta până în ’47 – ’48. Aşa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi altele, şi se întorcea de fiecare dată foarte încărcat, cu sacii plini. Odată chiar a tulburat conducerea cu câte a putut să strângă, medicamente străine, ş.a., aproape un vagon. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi toată funcţionărimea îl chemau frecvent la ei, pe acasă, pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.
Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză… Veronica atât a fost de mişcată de acest om încât l-a aşteptat 20 de ani să se elibereze. Prin 1967 s-au căsătorit, după ce ea l-a căutat. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, dr. Uţă nu se gândea deloc la căsătorie. S-a căsătorit cu Veronica numai pentru a-i răsplăti aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum ea va spune mai târziu, un adevărat ”părinte sufletesc’”. Dumitru Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uita pur şi simplu să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau…
În timpul epidemiilor era atît de dăruit încît lăsase toate şi asistenţii săi, care voiau să-l ajute, aveau de făcut câte o mie de vaccinuri pe zi.
Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna Miercurea sau Vinerea.
La un moment dat s-a ivit ocazia de a se putea face recurs şi a fi astfel eliberaţi, lucru pe care l-au cerut mulţi.
I s-a propus şi doctorului Uţă aceasta, la care el a răspuns: ”Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?” Şi a rămas în închisoare. A stat în celulă un an de zile cu Părintele Marcu şi cu Alexandru Ştefănescu, care-şi aminteşte cum împreună au citit Sf. Scriptură în întregime. Doctorul era cel care citea cu voce tare pentru toţi. Doctorul Uţă îşi fabricase singur tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care opera în închisoare. S-au întîmplat cazuri cînd medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud ca să înveţe de la el medicină. La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic, la ţară. Toată ziua era la „spital” pe care singur şi-l dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit, preţuit peste toate satele din împrejurimi. Nu primea nici o plată pentru munca lui. Şi cît ar fi vrut oamenii să-şi arate cumva recunoştinţa! Numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, ci numai fructe, dar nici de acestea nu primea… Sătenii s-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o cale mai discretă de a-i dărui câte ceva: îşi deşertau în grădină, pe neobservate, traistele cu fructe. Şi astfel toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă. Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase.
S-a hotărât de sus, ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă ”aura”’…
– doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel
pe o poziţie mai umilă…
Însă s-a impus prin marea lui dăruire şi competenţă, încât toţi îi spuneau ”doctorul cel mare” – aici îl găseşte Veronica prin ’67.
Vor avea un fiu, Mircea. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. A lăsat soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele, totul, ca pentru Hristos. Veronica a continuat să-i scrie cu regularitate Părintelui Marcu cerându-i mereu sfatul.
(Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu – Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la Sihăstria, Editura Petru Vodă, 2007, pag. 43-45; Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 31)
Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia
La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (…) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.
Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.
– Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!
Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.
Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. (…)
Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi. (…)
Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi… Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii. (…)
A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.
Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi.
O intervenție pentru salvarea fizică și morală a deținutilor de drept comun
Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.
Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.
Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi. Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.
Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi… un „şantaj sfânt”
Primele victime [ale epidemiei de tifos din inchisoarea Aiud] au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.
S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.
– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.
După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.
– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
– Fac orice, se agita Mareş.
– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
– Îmi ceri prea mult.
– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!
Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.
Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:
– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.
Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:
– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.
Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 97,99-100,129, 131-132)