Pe 9/22 ianuarie, Biserica lui Hristos îl prăznuiește pe sfîntul mucenic Polieuct, în viața căruia se găsește un aspect mai deosebit al săvîrșirii Tainei Botezului în condiții excepționale:
În vremea lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), împăraţii Romei, erau doi ostaşi cinstiţi, Nearh şi Polieuct, din cetatea Melitinei, pămîntul Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atîta dragoste unul către altul, încît nici între fraţi nu se afla aşa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său îşi are viaţa şi sufletul.
Nearh era creştin dreptcredincios şi în legea Domnului desăvîrşit, iar alesul Polieuct era elin (păgîn), neluminat cu credinţa cea adevărată, însă avea obiceiurile cele creştineşti şi se împodobea cu toate faptele bune, fiind în toate ca un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa Domnului (Biserică). Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credinţa creştinească, adeseori citindu-i dumnezeieştile Scripturi şi arătîndu-i deşertăciunea şi urîciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui şi al mîntuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, pînă ce s-a auzit prin tîrguri şi prin uliţe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgînilor împăraţi, care îi silea pe toţi la închinarea zeilor lor, şi-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus şi neascultător.
Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a început a se mîhni pentru prietenul său Polieuct, crezînd că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viaţa creştinească se va teme de porunca şi îngrozirea împărătească şi va fi întru păgînătatea elinească pînă în sfîrşit, şi deci astfel i se va închide calea spre mîntuire. De aceea, întristîndu-se foarte şi în taină plîngînd pentru pierderea fratelui, se schimbase la faţă, încît se părea că este tulburat şi mîhnit.
Polieuct, văzînd pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricina mîhnirii lui, iar acela nespunîndu-i, s-a mîhnit şi Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare şi în tulburare. Deci, stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: „Oare, întru ce te-am mîhnit? Care este greşeala mea împotriva ta? Ce lucru atît de greu ţi-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?”. Nearh, umplîndu-şi ochii de lacrimi şi din adîncul inimii suspinînd, i-a zis: „Cînd mă gîndesc, prietene, la despărţirea şi zădărnicirea dragostei noastre şi a prieteşugului, mă mîhnesc şi se întristează în mine duhul meu”.
Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima şi a zis: „Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăieşti nişte cuvinte ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărţirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne despartă?” Nearh zise: „O! Prea iubitule prietene, tare mă mîhneşti, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărţirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decît moartea cea firească”.
Polieuct, încă neînţelegîndu-i cuvîntul, s-a sculat degrabă şi cuprinzînd cu dragoste pe fratele său, îl ruga cu osîrdie, zicîndu-i: „Spune-mi, Nearh, spune-mi pe faţă şi mă încredinţează, cum va fi acea despărţire a noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea şi nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcînd mort la pămînt fără suflet”.
Atunci Nearh a început a grăi: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citeşte, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că eu mă ţin de credinţa creştinească, iar tu de păgînătatea elinească; şi cînd mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine şi mă vei lăsa”.
Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminîndu-se, a început a gîndi la cele dumnezeieşti; apoi şi-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu cîteva zile, şi a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărţire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujeşti, apropiindu-se de mine şi, luîndu-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu putinţă a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi şi cal înaripat mi-a dat”.
Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat şi tîlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi şi îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea sa într-o viaţă mai bună; apoi i-a zis: „Se cade ţie să laşi păgînătatea elinească şi să te îmbraci întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să ştii că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Şi a mai zis către Polieuct: „Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Iar el a zis: „Dar cînd nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima cînd îmi spuneai despre El? Cînd îmi citeai Sfînta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creştinesc nu-l aveam, dar cu osîrdia şi cu inima eram creştin; că totdeauna cu rîvnă cugetam ca, lăsînd idolii cei deşerţi, să slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm şi nu mărturisim pe faţă credinţa noastră cea întru Hristos?”.
Nearh cu dulceaţă ascultînd cuvintele lui, se înveselea cu duhul; şi temîndu-se să nu înceapă a dori averi, femei şi copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dînsul despre deşertăciunea acestei lumi, a-i spune de bunătăţile cele nevăzute şi de slava care este în ceruri, zicînd: „Mie, Polieucte, nici bogăţiile, nici slava, nici cinstea ostăşească, nici orice lucru din cele lumeşti nu-mi este mai cinstit şi mai dorit decît viaţa cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sînt de nimic”.
Polieuct, ca şi cum ispitindu-l, a zis: „Apoi, oare nu iubeşti cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?” Nearh a răspuns: „Socotesc că încă nu ştii, Polieucte, cinstea şi slava cea adevărată şi fericirea cea nesfîrşită, pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi”. Polieuct a zis: „Tu crezi că eu nu ştiu de acele măriri şi fericiri care sînt la Hristos, în ceruri. Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cereşti, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ţi-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creştineşti, a se apropia cineva de Hristos şi a se face ostaş al Lui?” Nearh a răspuns: „Să nu te îndoieşti despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dînsul, nu-i închide uşa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca şi celor ce au lucrat toată ziua. Aşa şi tîlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul şi pentru puţină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alţii au vărsat multe sudori„. Auzind aceasta Polieuct, a zis: „Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate cele deşarte ale lumii şi mărturisesc că sînt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge şi voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creştinilor şi asupra Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos”.
Zicînd astfel, s-a dus în tîrg şi, citind scrisoarea cea împărătească înaintea tuturor, a defăimat-o şi a rupt-o în bucăţi. Întor-cîndu-se, a văzut ducînd pe idoli în templu şi oameni închinîndu-se lor; deci, mai întîi a rîs de nebunia păgînească, apoi, ca şi cum mergea spre închinăciune, a pornit către idoli, şi apropiindu-se de ei, apuca cîte un idol şi-l trîntea la pămînt, sfărîmîndu-i pe toţi ca pe nişte vase; aşa că a zdrobit atunci doisprezece zei elineşti.
Săvîrşind aceasta, a venit la dînsul tatăl femeii sale, anume Felix, care era rînduit de împăraţi pentru a chinui pe creştini, şi văzînd sfărîmarea idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mîhnit foarte mult, zicînd: „Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără de veste rămîn fără dînşii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea”.
Polieuct, dănţuind pentru sfărîmarea celor neînsufleţiţi, a zis către socrul său: „De ce te întristezi, tată? Iată cum pe faţă am arătat cît sînt de neputincioşi zeii voştri şi dacă sînt mai mulţi de aceştia, să se aducă aici în mijloc, şi vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc”.
Felix a zis: „Atotputernicii împăraţii noştri au poruncit ca pe unii ca aceştia să-i ucidem, şi de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul uciderii tale a sosit şi în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va schimba. Îţi îngădui numai ca să mergi în casa ta şi să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii şi fiilor tăi”. Sfîntul a zis: „Ce grijă am eu de femeie şi copii, cînd acum nu iau în seamă cele pămînteşti, ci caut spre cele cereşti şi gîndesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voştri”.
Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plîns pentru dînsul, zicînd: „Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că şi pe tine te-a înşelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare”. Sfîntul Polieuct a zis: „Aceasta nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoştinţa adevărului pentru El, cu dumnezeiasca Sa dreaptă cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi din rătăcire m-a povăţuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi şi a fi ostaş al Lui”.
Sfîntul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii şi l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plîns pentru dînsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfîntul zicea către socrul său: „O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necuraţi, pentru ce te sîrguieşti cu lacrimile tale cele înşelătoare şi cu ale fiicei tale, ca să mă abaţi de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plîngi pe Polieuct, cînd se cade ca mai mult pentru tine să plîngi? Căci slujind vremelnicilor împăraţi, veşnicului foc te vei da”. Femeia sfîntului, anume Paulina, tînguindu-se, zicea către dînsul: „Ce ţi s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit şi te-ai pornit ca să sfărîmi pe cei doisprezece zei ai noştri?”
Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: „Dacă am biruit şi am sfărîmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, şi cunoaşte pe unul, adevăratul Dumnezeu, Carele este în ceruri şi Aceluia să te închini şi te sîrguieşte ca să schimbi viaţa aceasta vremelnică cu cea veşnică”.
Acestea şi mai multe grăind sfîntul către femeie, mulţi din cei necredincioşi stînd împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui şi cunoscînd puterea tainei s-au umilit şi au crezut în Hristos. Apoi, adunîndu-se judecătorii cetăţii cu toţi sfetnicii, au pus pe Sfîntul Polieuct înaintea judecăţii lor şi pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sîrguiau ca iarăşi să-l întoarcă la păgînătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărît asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfîrşit prin sabie.
Atunci, sfîntul, mergînd la moarte cu bucurie nespusă, încredinţa poporul care mergea împrejur că vorbeşte cu un tînăr prea luminat, care îl întăreşte şi-i porunceşte să uite toate cele lumeşti; dar nimeni nu putea să vadă pe acel tînăr decît numai sfîntul mucenic. Apoi, văzînd între popor pe fericitul Nearh, prietenul său, şi după Dumnezeu, tată, a strigat către dînsul: „Mîntuieşte-te, iubitul meu prieten, şi să-ţi aduci aminte de aşezămîntul dragostei cel întărit de noi”.
Zicînd acest din urmă cuvînt, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi s-a botezat în sângele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfînt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulţirea Bisericii luptătoare şi pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea şi mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinstea şi slava în vecii nesfîrşiţi. Amin.