Ioan Ianolide – Schimonahul Agaton – ”Strălucea în cuvânt”
O figură de excepţie a fost Sandu Tudor, tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniel şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet şi publicist celebru. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii.
Înţelegând cerebral frumuseţile duhovniceşti ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască dar nu a reuşit să pună în acord toată fiinţa sa cu trăirea în Duhul Sfânt.
A fost un temperament vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor şi om de acţiune. Un impetuos care a năvălit cu elanuri mari în viaţa monahală. Strălucea în cuvânt. A scris nişte Acatiste de mare frumuseţe. Dar această activitate el a desfăşurat-o sub guvernarea ateismului de stat şi nu a fost iertat. În 1958 au fost arestaţi şi condamnaţi toţi membrii „Rugului Aprins”. Părintele Agaton a înfruntat temniţa şi a murit la Aiud.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 326-327)
Virgil Maxim – Smerenia părintelui Daniil – „Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”
Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.
Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator. Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.
Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.
Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.
Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca. – Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pag. 257-258)