Diferite prescripții canonice

CANONUL 1: (CEI RÂNDUIŢI NECANONIC NU SUNT EPISCOPI)

Ce lucru îngrozitor am suferit noi, decât poate că este dureros că nu am suferit nimic şi că nu ne-am socotit a fi vrednici de patimile lui Hristos? (F. Ap. 5, 41). Dacă sunteţi îndureraţi că voi sub cerul liber văînchinaţi Creatorului cerului şi al pământului, din cauză că locaşul de rugăciuni a fost cuprins de primejdie, gândiţi-vă că cei unsprezece uceni­ci erau închişi într-o cameră, iar cei ce au răstignit pe Hristos săvârşeau serviciul divinic iudaic în templul celebru. Dar poate că şi Iuda, cel ce a preferat moartea prin spânzurare vieţii ruşinoase, s-a arătat mai ales decât cei ce astăzi nu se ruşinează de orice învinovăţire a oamenilor, şi astfel sunt gata în chip neruşinat pentru fapte imorale. Nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele lor mincinoase, când afirmă că propovăduiesc credinţacea dreaptă. Căci aceia nu sunt creştini, ci de cei ce fac comerţ din creştinism, deoarece dânşii totdeauna preferă ceea ce le aduce lor folos în viaţă vieţuirii după adevăr. Când au crezut că vor câştiga degeaba aceaîntâietate, atunci au consimţit cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar când au văzut că poporul se înfurie, iarăşi făţărnicesc dreapta credinţă. Eu nu ştiu dacă aceia sunt episcopi, şi niciodată nu voi socoti între preoţii lui Hristos pe cel ce prin mâini murdare a fost aşezat la conducere spre distrugerea credinţei. Aşa judec eu. Iar dacă voi sunteţi ceva de partea noastră, fireşte că veţi judeca aşa ca noi; iar dacă veţi judeca singuri, fiecare va fi stăpân asupra părerii sale; iar noi suntem nevinovaţi de sângele aceluia.

Prescripţia 1. Prescripţia aceasta este un extras dintr-o Epistolă (240 al. 192) a Sfântului Vasile cel Mare, adresată presbiterilor din Nicopole, în anul 376, în legătură cu un oarecare Fronton, care a fost ilegal instituit episcop şicare persecuta pe presbiterii care nu-1 recunoşteau. în cazul acestuia, arătând că norma canonică generală ce se aplică aici este că cei rânduiţi necanonic nu sunt episcopi, îndeamnă pe presbiterii persecutaţi să nu-1 accepte pe episcopul instituit necanonic şi să nu descurajeze sufleteşte, ci să nădăjduiască în aju­torul lui Dumnezeu, care-i va scăpa de acel om, despre care Sfântul Vasile de­clară că nu-I recunoaşte ca episcop canonic instituit.

CANONUL 2: (RÂNDUIALA PENTRU TIMPUL ŞI CHIPULCUMINECĂRII)

Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi dumneze-ieştile taine, căci însuşi Hristos zice: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (loan 6, 54). Dar noi ne împărtăşim de pa­tru ori în fiecare săptămână, duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt.

Este de prisos a dovedi că nicidecum nu greşeşte cineva, dacă în vre­muri de prigoană, în lipsă de preot sau de liturghisitor, este constrâns să primească împărtăşania cu mâna sa proprie, deoarece aceasta se do­vedeşte prin însăşi faptele din obiceiul îndelungat. Căci toţi care vieţuiesc în pustietăţi, unde nu se găseşte preot, păstrând cuminecătura acasă, seîmpărtăşesc singuri. Iar în Alexandria şi în Egipt, foarte adeseori, chiar fiecare dintre laici are în casa sa cuminecătură şi când doreşte se împărtă­şeşte; căci după ce preotul a adus deja jertfa şi a dat-o în primire, apoi cel ce o primeşte trebuie să creadă că se împărtăşeşte ca de la preot. Căci

chiar şi în biserică, preotul dă părticica din cuminecătură, şi cel ce o pri­meşte o ţine cu toată puterea, şi apoi cu mâna sa proprie o duce la gură.Deci aceeaşi valoare are ori de primeşte cineva o singură părticică din cuminecătură de la preot, ori dacă primeşte mai multe părticele deodată.

Prescripţia 2. Această prescripţie este un extras din epistola 93, al. 289, a Sfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul şi chipul cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtăşim şi dacă, în lipsa preotului, cre­dinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea şi can. 58 şi 101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.

CANONUL 3: (POVAŢUIRE CĂTRE PREOŢI PENTRU SLUJIREASF. LITURGHII ŞI PENTRU CUMINECARE)

Străduieşte-te, o, preotule, să fii lucrător fără de ruşine, drept îndrep­tând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmăşie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te şi citeşte până la ceasul în care trebuie să săvârşeşti dumnezeias­ca slujbă tainică, şi astfel să păşeşti la sfântul altar cu pocăinţă şi cu inimă :urată, neprivind încoace şi încolo, ci cu frică şi cu cutremur să stai înFaţa împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza pur­tării de grijă omeneşti şi nu ţine seama de faţa oamenilor, ci priveşte nu­mai la împăratul cel ce stă de faţă şi la puterile cereşti care stau împrejur. Fii vrednic îndeplinitor al sfintelor Canoane Nu liturghisi împreună cu :ei ce sunt opriţi de a liturghisi. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum li-turghiseşti şi pe cine împărtăşeşti. Nu uita porunca Domnului şi a Sfinţi­lor Apostoli care zice: „Nu daţi sfintele câinilor şi nu aruncaţi mărgări­tarele înaintea porcilor” (Mt. 7, 6). Păziţi-vă de astfel de câini şi de celelal­te. Vezi să nu cazi de frica oamenilor; nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor. Nu te teme în acel ceas de careva dintre cei slăviţi îi pământului, nici de cel ce poartă coroană. Celor care sunt vrednici de lumnezeiasca împărtăşanie, să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai pri-mit-o. Să nu o dai celor ce nu li se permite de dumnezeieştile Canoane, căci îi se socotesc a fi ca păgânii; şi dacă nu se convertesc, vai atât lor, cât şi icelor care îi împărtăşesc. Bagă de seamă (nu mă priveşte pe mine, ci pe ine) ca nu cumva din neglijenţa ta şoarece sau altceva să atingă SfinteleFaine, nici să se umezească sau să se afume, sau să umble cu ele cei profani şi nevrednici. Dacă vei ţine seama de acestea şi de unele ca acestea, te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei ce ascultă de tine.

Prescripţia 3. Conţinutul acestei prescripţii îl constituie îndrumarea sau povăţuirea alcătuită de Sfântul Vasile de la anul 375, pe care acela o dădea fie­cărui preot în momentul hirotonirii, cu privire la modul cum trebuie să săvâr­şească Sfânta Liturghie şi să împărtăşească pe credincioşii săi.

CANONUL 4: (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNICI)

Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să se aibă în vedere şi intenţia celor ce păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, şi străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare; căci cei bolnavi şi cei distraţi, dar mai ales cei dedaţi voluptăţii lumeşti, precum şi cei ce se fălesc cu ori­ginea şi puterea lor, cu încetul şi puţină atenţie dau păcatelor lor, toţi aceştia pot, deşi nu deplin, ci numai în parte, să se libereze de răutăţile care îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea, foarteuşor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ce este adus în stare de a fi fără de ruşine, cade în disperare; şi atunci nu mai ascultă nici de cu­vinte blânde, nici prin ameninţare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldeşte, ci devine mult mai rău decât acea cetate despre care proro-cul zice dojenind-o: „faţa ta s-a făcut ca cea a desfrânatei şi de nimic nu teruşinezi”. Din cauza aceasta, păstorul trebuie să aibă multă pricepere ca să cerceteze din toate părţile starea sufletului. Căci precum mulţi sunt cuprinşi de nebunie şi cad în disperare cu privire la mântuirea lor, deoa­rece nu au putut să suporte doctoriile amare, astfel sunt şi cei care nu dau atenţie celor sufleteşti; din cauză că nu li s-a dat pedeapsă potrivit păca­telor, şi devin mult mai răi şi mai mult păcătuiesc. Prin urmare, nimic dinacestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cu dea-mănuntul, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduinţa lui să fie zadarnică.

Prescripţia 4. Această prescripţie cuprinde îndrumările adresate duhovni­cilor de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A se vedea şi canonul 11 sin. I ecume­nic, şi N. Milaş,Canoanele, partea I, voi. I, p. 63.

CANONUL 5: (POVĂŢUIRE PENTRU CUMINECARE)

Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât şi legii, de­cât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie tim­pul sfintei Patruzecimi şi a Paştilor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Dar nu trebuie să se ţină numai sărbătorile, ci să se cu­reţe conştiinţa şi apoi să se împărtăşească; căci cel necurat şi cel nevred­nic nici la sărbătoare nu este îndreptăţit a se împărtăşi cu sfântul şipreaînfricoşatul Trup. Căci gândeşte-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă; şi mai înainte se curăţau şi în toate privinţele erau curaţi. Iar tu, când te apropii de Jertfă, de care şi îngerii tremură, hotărăşti lucrarea potrivit împrejurărilor de timp şi cu mâini şi buze murdare îndrăzneşti să te apropii de Trupul şi Sângele lui Hristos? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruţi când îţi miroase gura; iar pe împăratul cerurilor îl săruţi cu sufletul mirositor? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, dacă nu eşti vrednic de împărtăşanie, nu eşti dintre cei vrednici nici de rugăciune şi de situaţia ta. Ascultă de Domnul, care zice: „Cei ce se pocăiesc se apropie de împărtăşanie; iar cei ce nu se împărtăşesc nici nu se pocăiesc”.

Prescripţia 5. Prescripţia aceasta, povăţuire pentru cuminecare, cuprinde o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie să se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur despre Epistola Sfântului Pavel către Efeseni.

CANONUL 6: (CUMINECAREA DEASA SAU RARA?)

Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de două ori; alţii mai des; şi către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată, sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă este irepro­şabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce? Fiindcă aceştia primescasupra lor judecata şi osânda, cât şi pedepsirea şi pedeapsa; şi nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ajunge în sucuristricăcioase, distruge şi strică totul, şi cauzează boală, tot astfel şi Sfintele Taine. Tu te desfătezi la masă duhovnicească şi apoi iarăşi îţi întinezi gu­ra cu noroi? Ungi cu mir binemirositor şi apoi iarăşi umpli de putoare, împărtăşindu-te după un an? Crezi că îţi ajung patruzeci de zile spre a te curaţi de păcatele comise timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele de mai înainte? Spune-mi ori de vindecându-te în patruzeci de zile de boala îndelungată şi apoi iarăşi înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte, cât ţi-ai şi stricat mai mult? Căci dacă cele fireşti se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voinţă. Tu dai patruzeci de zile pentru sănătatea sufletului, şi oare să nu aştepţi nici patruzeci pentru ca Dum­nezeu să te ierte. Spune-mi, glumeşti? Pentru aceea şi diaconul rosteşte zicând: „Sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt.

Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţineSfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea deasă sau rară.

CANONUL 7: (CUMINECAREA SA SE FACĂ CU VREDNICIE)

Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăşi, mai des sau mai rar?

Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevredniciemănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înşine, nu am fi osândiţi, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiţi cu lumea lao­laltă” (I Cor. 11, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne liberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului şi a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel: „Fiecare om din seminţia voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, şi necurăţia lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet” (Lev. 22, 3). Şi iarăşi: „Curăţiţi pe fiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu întineze locaşul Meu” (Lev. 15, 31). Din cauza aceastaApostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtăşesc, precum s-a zis mai sus: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm” (I Cor. 11, 30), adică sunt bolnavi şi trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât şi cei ce erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David ori de sunt curaţi de patul femeii, şi atunci le-a dat lor pâinile” (I împ. 21, 4-5).

Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când şi cum trebuie mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că totdeauna să se primească Sfânta împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului”. Despre această chestiune se tratează şi în Canoanele anterioare 2, 5, 6.

Scroll Up