CANONUL 1 sin. I-II (ÎNTEMEIEREA MĂNĂSTIRILOR. NEÎNSTRĂINAREA AVERILOR LOR. MĂNĂSTIRI PATRONALE)
Zidirea mănăstirilor, lucru atât de venerabil şi de cinstit, şi din vechime bine chibzuit de fericiţii şi cuvioşii noştri Părinţi, astăzi se vede rău făcându-se. Căci unii, punând nume de mănăstire averilor şi proprietăţilor lor şi făgăduind că le afierosesc lui Dumnezeu, se înscriu pe sine stăpâni ai celor afierosite şi socotesc că meşteşugind (înşelând) amăgesc pe Dumnezeu numai cu numirea. Căci nu se ruşinează a-şi însuşi şi după afierosire aceeaşi stăpânire, pe care mai înainte nu erau opriţi de a odeţine. Şi atâta precupeţie (negustorie) fac din acest lucru, încât multe din cele afierosite se văd vânzându-se de înşişi cei ce le-au afierosit, spaimă şi scârbă pricinuind celor ce le văd. Şi nu numai că nu se pocăiesc în privinţa celor odată afierosite lui Dumnezeu, permiţându-şi lor înşişi stăpânirea asupra acelora, ci încă fără sfială şi altora o transmit. Deci pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie iertat a zidi mănăstire fără de ştirea şi învoirea episcopului. Şi după ce acela a luat Ia cunoştinţă şi şi-a dat învoirea şi a săvârşit rugăciunea trebuincioasă, precum cei din vechime cu iubire de Dumnezeu s-a legiuit, să se zidească mănăstirea, apoi toate cele ce se cuvin ei împreună cu ea însăşi să se scrie în condică şi să se aşeze în arhivele episcopeşti; dar cel ce le-a afierosit nicidecum să nu aibă voie, fără învoirea episcopului, a se aşeza egumen pe sine, sau pe altul în locul său. Căci dacă cineva nu poate fi stăpân peste cele ce le-a dăruit unui om, cum se va admite a se răpi stăpânirea asupra celor ce cineva le consfinţeşte şi le dedică lui Dumnezeu?
(4, 8, 24 sin. IV ec; 49 Trul; 12, 13, 14, 17 sin. VII ec.)
CANONUL 2 sin. I-II (CĂLUGĂRII SĂ STEA ÎN MĂNĂSTIRE)
Fiindcă unii se îmbracă la aparenţă cu viaţa monahicească, nu ca să slujească Iui Dumnezeu cu curăţenie, ci numai pentru ca cu cucernicia chipului să dobândească faima evlaviei şi, prin aceasta, să găsească îmbelşugată plăcere în voluptăţile lor proprii, căci tunzându-şi numai părul locuiesc în casele lor, neîndeplinind nici una dintre regulile şi aşezămintele monahilor; Sfântul Sinod a hotărât ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească fără de prezenţa celui ce este dator să-1 primească la ascultare şi să aibă stăpânire peste el şi să tăgăduiască că va purta grijă de mântuirea sufletului lui, fiind acela, fireşte, bărbat iubitor de Dumnezeu şi proestos de mănăstire şi destoinic de a mântui sufletul adus de curând lui Dumnezeu. Iar dacă cineva se va vădi că a tuns pe vreunul fără de fiinţa de faţă a egumenului, care are datoria de a-1 primi sub ascultare, acela să sesupună caterisirii, ca unul care nu se supune Canoanelor şi strică buna rânduială monahicească, iar cel ce s-a tuns fără de socotinţă şi fără de rân-duială să se dea în ascultarea şi în mănăstirea în care episcopul localnic va socoti. Căci tunderile cele fără de judecată şi greşite necinstesc atât schima monahală, cât şi fac să se hulească numele lui Hristos.
(4, 24 sin. TV ec; 40-49, 85 TruL; 17-21 sin. VII ec; 3 Gang.; 63 Cartag.; 3-7sin.l-ll)
CANONUL 3 sin. I-II (STAREŢUL SĂ-ŞI CAUTE CĂLUGĂRII FUGIŢI. OSÂNDA STAREŢULUI CARE NU-ŞI CAUTĂ CĂLUGĂRII FUGIŢI)
S-a socotit să dobândească îndreptare şi ceea ce se face rău, dar şi ce se trece cu vederea prin neglijenţă şi lenevirc. Că dacă vreun proestos de mănăstire, pe monahii cei subordonaţi Iui care fug din mănăstire nu i-ar căuta cu multă stăruinţă, şi aflându-i nu i-ar lua cu sine şi nu s-ar învoi a-i câştiga şi a-i însănătoşi cu doctrina potrivită şi cuvenită greşelii, – Sfântul Sinod a hotărât ca aceasta să se supună afurisirii. Căci dacă acela căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă a dobitoacelor celor necuvântătoare, şi neglijând turma, nu se lasă nepedepsit; apoi acela căruia i s-a încredinţat conducerea pastorală a turmelor lui Hristos, şi vânzând mântuirea lor cutrândăvie şi cu lenevie, cum nu va lua pedeapsa faptei lui îndrăzneţe?
(4 sin. IVec; 46 TruL; 21 sin. VII ec; 80 Cartag.; 2, 4 sin. I-II)
CANONUL 4 sin. I-II (CĂLUGĂRUL FUGIT. OSÂNDA CĂLUGĂRULUI CARE FUGE DIN MĂNĂSTIRE. MAI-MARELE CĂLUGĂRILOR ESTE EPISCOPUL)
Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului celui de mai înainte. Că monahii părăsindu-şi mănăstirile lor de sila eresului, unii (se duceau) Ia alte (mănăstiri), iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. însă ceea ce pe dânşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă, în nărav nebunesc căzând, îi face de râs. Acum dreapta credinţă răspândindu-se şi Biserica liberându-se de sminteli, totuşi părăsindu-şi mănăstirile lor şi, ca un râu cu Anciravoie de oprit, încoace şi încolo învârtindu-se şi strămutându-se şi de multă nepodoaba umplu mănăstirile, dar şi multă nerânduială îşi adună întru sine şi cinstea supunerii o rup şi o strică. Că Sfântul Sinod, curmând nestatornicia pornirii acestora şi nesupuserea, a hotărât că dacă vreun monah, fugind din mănăstirea sa, s-ar duce sau în altă mănăstire sau în locuinţă lumească ar intra, şi el, şi cel ce 1-a primit să fie afurisiţi, până ce fugarul s-ar înapoia în mănăstirea din care rău a fugit. Iar dacă episcopul pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstea vieţii ar voi să-i mute în altă mănăstire în scopul statornicirii (vieţii) mănăstireşti, sau şi în casă lumească va socoti a-i aşeza spre mântuirea celor ce locuiesc într-însa, sau aiurea (în altă parte) va binevoi să-i pună, această împrejurare nu face vinovaţi nici pe cei ce-i primesc, nici pe monahi.
(4, 23 sin. IV ec; 23, 41 TruL; 13, 21 sin. VII ec; 80 Cartag.)
CANONUL 5 sin. I-II (NOVICIATUL ŞI ISPITIREA CELOR CE SE CĂLUGĂRESC)
Găsim că lepădările de lume cele ce se fac fără judecată şi fără multă ispitire mult strică monahiceasca bună rânduială. Căci unii, aruncân-du-se pripit pe sineşi în viaţa monahicească şi neglijând asprimea şi osteneala înfrânării monahiceşti, iarăşi se întorc cu ticăloşie la viaţa cea iubitoare de trup şi voluptuoasă. Pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească înainte de s-ar dovedi pe sine potriviţi şi vrednici de acest fel de viaţă prin timpul cel de trei ani, rânduit pentru ei spre cercare. Şi sinodul a poruncit ca aceasta să se ţină în tot chipul; afară de cazul când o boală grea căzând asupră-i, va sili să se scurteze timpul cercării; sau de cumva ar fi vreun bărbat evlavios, care şi în lumescul chip a petrecut viaţă monahicească. Căci la un bărbat ca acesta ajunge şi timpul de şase luni pentru ispitirea deplină. Iar de va proceda cineva împotriva acestora, apoi egumenul căzând din egumenie, să-şi afle pedeapsa neascultării în petrecerea sub ascultare; iar cel ce s-a făcut monah să se dea în altă mănăstire, în care se păzeşte desăvârşit rânduială monahicească.
(40, 41 TruL; 126 Cartag.; 18 Vasile cel Mare; 2 sin. I-II)
CANONUL 6 sin. I-II (FĂGĂDUINŢA SĂRĂCIEI)
Monahii sunt obligaţi să nu aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le atribuie mănăstirii. Căci fericitul Luca zice despre cei ce cred în Hris-tos şi închipuiesc vieţuirea monahilor ,,că nici unul nu zicea că din a saavere este ceva al său, ci totul le era de obşte” (F. Ap. 4, 32). Pentru aceea celor ce voiesc să fie monahi li se dă voie, în privinţa averilor lor, să ia dispoziţii mai înainte şi să transmită averile lor oricăror persoAne ar voi care, fireşte, nu sunt oprite prin lege. Căci după ce se vor face monahi, mănăstirea are stăpânire peste toate ce le aparţin lor şi nu li se îngăduie lor ca să poarte grijă şi să facă dispoziţii asupra bunurilor lor. Iar de se va vădi că vreunul îşi va însuşi oarecare avere care nu s-a atribuit mănăstirii şi se va robi patimei iubirii de câştig, aceea să se ia de la dânsul de cătreegumen sau de către episcop, şi vânzându-se în prezenţa multora, să se împartă celor săraci şi lipsiţi. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere ca oarecând Anania, Sfântul Sinod a hotărât să se înţelepţească cu certare potrivită. Şi este lămurit că cele canonisite de Sfântul Sinod pentru monahii bărbaţi, a hotărât să aibă vigoare şi pentru monahiile femei.
(40 ap.; 22 sin. IV ec; 35 Trul; 19 sin. VII ec; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.; 4 sin. I-II)
CANONUL 7 sin. I-II (EPISCOPII SA NU RIDICE MĂNĂSTIRI PATRONALE)
Vedem că multe episcopii se prăbuşesc şi se primejduiesc a se desfiinţa cu totul, fiindcă cei ce stau în fruntea lor toată grija şi silinţa o întrebuinţează pentru a zidi mănăstiri noi; şi pe acelea nimicindu-le şi meşteşugind acapararea veniturilor, lucrează pentru folosul acestora. Deci pentru aceasta a hotărât Sfântul Sinod că nici unuia dintre episcopi nu-i este iertat să zidească din nou mănăstire spre distrugerea episcopiei sale. Iar de se va vădi cineva îndrăznind să facă aceasta, acela să se supună certării cuvenite, iar cea zidită din nou de el, ca şi cum de la început nici nu ar fi câştigat drept de mănăstire, să se atribuie episcopiei ca un drept câştigat de sine. Căci nimic din cele înfiinţate împotriva legilor şi fără rânduială nu poate aduce prejudiciu celor aşezate canoniceşte.
(38 ap.; 26 sin. IV ce; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Carlag.; 10 Te of. Alex.; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 8 sin. I-II (OSÂNDA CELOR CE-ŞI IAU SINGURI BĂRBĂŢIA SAU O IAU ALTORA)
Dumnezeiescul şi sfântul canon al Apostolilor pe cei ce se taie pe sine însuşi îi judecă de sinucigaşi; şi fiind ierei, îi cateriseşte; iar nefiind ierei, îi opreşte de la înaintarea la preoţie; clar este că din cauza aceasta s-a hotărât că dacă cel ce se taie pe sine este sinucigaş, apoi cel ce taie pe altul ucigaş este. Căci cu dreptate l-ar privi cineva pe unul ca acesta chiar ca pe un violator al făpturii însăşi. Pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât că, dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon s-ar pârî că castrează pe cineva, sau cu mâna sa proprie, sau prin poruncă, acela să se supună caterisirii, iar de ar fi mirean, să se afurisească; afară de cumva căzând în vreo boală ar fi silit să taie membrul cel ce pătimeşte. Că precum canonul prim al sinodului de la Niceea pe cei ce în boală sau chirurgisit nu-i pedepseşte din pricina bolii, aşa şi noi nu osândim pe preoţii cei ce poruncesc a se face eunuci cei bolnavi, dar nici pe mirenii cei ce întrebuinţează mâna lorproprie la tăiere nu-i învinovăţim; căci aceasta o socotim vindecare a bolii, iar nu ca viclenie împotriva creaţii sau ca violare a făpturii.
(22, 23, 24 ap.; 1 sin. I ce.)
CANONUL 9 sin. I-II (CLERICII SA NU BATA)
Deoarece apostolescul şi dumnezeiescul canon supune caterisirii pe iereii care se apucă să bată pe credincioşii cei ce au păcătuit sau pe necredincioşii cei ce au făcut nedreptăţi, cei ce meşteşugind slujesc mâniei lor şi, falsificând aşezămintele apostoliceşti, au înţeles sub acei ierei numai pe cei ce bat cu mâinile lor, deşi nici canonul nu are acest înţeles, nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Dar cu adevărat zadarnic şi foarte greşit lucru ar fi să se caterisească numai cel ce de trei ori sau de patru ori lovind ar bate cu mâna sa, dar să rămână nepedepsit acela care, dându-i-se voie ca prin porunca ce o dă să bată, continuă răzbunarea brutal şi până la moarte. Pentru aceasta, deoarece canonul opreşte în general de a bate, şi noi împreună aşa hotărâm. Căci preotul Iui Dumnezeu trebuie să povăţuiască pe cel ce nu se supune legilor prin învăţături şi sfaturi, câteodată însă şi cu certări bisericeşti, dar să nu se folosească de bice şi lovituri asupra trupurilor oamenilor, iar dacă unii nicidecum nu s-ar supune şi n-ar da ascultare corectării certărilor, nimeni nu opreşte ca aceştia să se înţelepţească prin acuzarea lor Ia dregătorii locului. Căci şi canonul al cincilea al sinodului de la Antiohia a canonisit ca cei ce bagă în Biserică gâlcevi şi tulburări să se îndrepte prin mâna cea dinafară.
(27 ap.; 5 Antioh.; 55 Vasile cel Marc)
CANONUL 10 sin. I-II (LUCRURILE SFINTE NU SE ÎNSTRĂINEAZĂ. OSÂNDA PENTRU ÎNSTRĂINAREA LUCRURILOR SFINTE)
Cei ce s-au arătat pe sine dedaţi patimilor nu numai că nu se înfricoşează de pedeapsa sfintelor Canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor pătimaşă; pentru că, după cum zice Grigore Teologul, potrivit râvnei lor pătimaşe, nu numai socotesc că răutatea lor este iresponsabilă, ci să se socoteascăchiar ca ceva dumnezeiesc, căci apostolescul canon zice: „Vas de aur sau de argint sfinţit sau pânză nimeni să nu-şi mai însuşească spre folosire acasă, căci este potrivnic legilor; iar de s-ar prinde cineva, să se pedepsească cu afurisire”. Deci acest canon înţelegându-1 spre ajutorul nelegiuirilor lor, zic că nu trebuie să se judece ca vrednici de caterisire cei cetransformă cinstita îmbrăcăminte a sfintei mese în haină a lor sau în vreo altă îmbrăcăminte; şi încă nici chiar cei ce sfântul potir — o ce păgânătate! – sau cinstitul disc sau cele asemenea acestora folosindu-le pentru trebuinţele proprii le murdăresc, fiindcă, zic ei, canonul a hotărât să-i supună afurisirii pe cei ce cad întru aceasta, iar nu caterisirii. Dar cine ar putea suferi mărimea unei stricăciuni şi păgânătăţi de acest fel? Căci pe când canonul supune afurisirii pe cei ce-şi însuşesc obiectul sfinţit numai spre folosinţă, dar nu spre răpire desăvârşită, aceia si pe cei ce răpescsfintele sfintelor şi comit sacrilegiu faţă de ele îi liberează de caterisire, şi nu-i consideră vrednici de caterisire pe cei ce, chiar şi după judecata lor, cinstitele discuri şi sfintele potire le murdăresc spre slujba mâncărurilor; cu toate că vădită se face spurcăciunea şi este clar că cei ce făptuiesc unele ca acestea cad nu numai sub caterisire, ci şi în vinovăţia păgânătăţii celeiextreme. Din cauza aceasta Sfântul Sinod a hotărât să se supună caterisirii celei desăvârşite cei ce răpesc spre folosul propriu sau întrebuinţează spre folosire nesfinţită sfântul potir, sau discul, sau lingura, sau cinstita îmbrăcăminte, sau cel ce se zice aer, sau, în genere, orice dintre cele sfinte din altar sau din vasele sau veşmintele sfinte. Căci una este a spurca şi alta a fura cele sfinte. Astfel, pe cei ce iau afară din altar vasele sfinţite sau veşmintele spre nesfinţită întrebuinţare a lor sau le dau altora, pe aceştia canonul îi afuriseşte şi noi împreună îi afurisim. Iar pe cei ce le răpesc desăvârşit îi supunem osândirii sacrilegilor.
(25, 38, 72, 73 ap.; 25 Antioh.; 8 Grig. Nyssa; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 11 sin. I-II (ÎNDELETNICIRI NEPOTRIVITEPENTRU CLER. INCOMPATIBILITĂŢI)
Dumnezeieştile şi sfintele Canoane supun caterisirii pe presbiterii ori diaconii care primesc asupră-Ie dregătorii sau îndeletniciri lumeşti, sau cele ce se zic purtări de grijă în casele dregătorilor. Deci şi noi, întărind aceasta, hotărâm şi în privinţa celorlalţi care se numără în cler: că dacă vreunul dintre ei s-ar îndeletnici cu dregătorii lumeşti sau ar primi asu^prăşi cele ce se zic purtări de grijă în casele sau moşiile dregătorilor, acela să se alunge din clerul său; căci nimeni nu poate sluji la doi domni, după cuvântul nemincinos al lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu (Matei 6, 24).
(6, 20, 81, 83 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.)
CANONUL 12 sin. I-II (RANDUIALA PENTRU PARACLISELE DIN CASE PARTICULARE)
Deoarece sfântul şi ecumenicul sinod al Vl-lea supune caterisirii pe clericii care liturghisesc sau botează în paraclisele care sunt înlăuntrul casei, fără învoirea episcopului, şi noi împreună o hotărâm aceasta, căci pe când Sfânta Biserică arată calea cea dreaptă şi dă întâietate cuvântului celui adevărat şi păstrează şi învaţă venerabilitatea vieţuirii, apoi esteurât şi necuvios să se permită ca cei ce vieţuiesc împreună în brutalitate şi neascultare, furişându-se în case, să rupă buna ei rânduială, şi să o umple de multă tulburare şi de sminteli. Pentru aceea sfântul şi de Dumnezeu ajutatul sinod de acum, de acord cu ecumenicul şi Sfântul Sinod al Vl-lea, a hotărât să fie lepădaţi din cler cei ce liturghisesc în paraclisele ce sunt prin case, lepădarea din cler făcându-se, fireşte, de către episcopul locului. Iar dacă unii afară de aceştia pătrunzând în case, vor îndrăzni să se atingă de liturghie, fără de învoirea episcopului, aceştia să se caterisească, iar cei ce sunt părtaşi comuniunii acestora să se supună afurisirii.
(31 ap.; 18, 31 sin. IV ec; 31, 34, 59 TruL; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang,; 5 Antioh.; 53 Laod.; 12 Cartag.)
CANONUL 13 sin. I-II (OSÂNDA CELOR SCHISMATICI. SCHISMA FAŢĂ DE EPISCOP)
Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa neghinei eretice, şi acestea văzându-Ie tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această viclenie a lui, a hotărât că dacă de acum înainte vreun presbiter saudiacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de si-nodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-1 va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticeasca. Căci cel ce este rânduit în ceata presbiteriala şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi osândeşte însuşi mai înainte de judecată, după chibzuinţă sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă din demnitatea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce Ia episcopul lor propriu.
(31, 55 ap.: 6 sin. II ec; 3 sin. UI ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 14, 15 sin. I-II; 10, 11 Cartag.)
CANONUL 14 sin. I-II (OSÂNDA EPISCOPULUI SCHISMATIC) (SCHISMA FAŢĂ DE MITROPOLIT)
Dacă vreun episcop, sub pretext că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de cercetarea sinodului, s-ar depărta pe sine de la comuniunea cu el şi nu ar pomeni numele lui după obicei Ia dumnezeiasca slujbă tainică (Sf. Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă, dezbinându-se de mitropolitul său, ar face schismă. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsura datoriilor sale, şi nici presbiterul să nu-1 defaime pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 15 sin. 1-11)
CANONUL 15 sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI). SCHISMA FAŢĂ DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE SCHISMĂ?)
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 14 sin. I-II)
CANONUL 16 sin. I-II (RETRAGEREA DIN SCAUN. PIERDEREA SCAUNULUI PRIN LIPSĂ NECANONICĂ MAI MARE DE ŞASE LUNI DIN EPARHIE)
In privinţa gâlcevilor şi tulburărilor, cele ce se întâmplă în Biserica lui Dumnezeu, este nevoie să se hotărască şi aceasta: cu nici un chip să nu se aşeze episcop în biserica al cărei întâişezător trăieşte şi se află în demnitatea sa, decât numai dacă el de bunăvoie va renunţa la episcopie. Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sf. Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie. Iar dacă vreunul dintre episcopi, aflându-se în demnitatea sa, nu ar voi nici să renunţe la episcopie, nici să-şi păstorească propriul său popor, ci depărtându-se de episcopia sa, va zăbovi mai mult de şase luni în alt loc, nesupunându-se nici poruncii împărăteşti, niciîndeplinind slujba patriarhului său şi nici chinuit fiind de vreo boală cumplită, care-i pricinuieşte nemişcare desăvârşită; deci dacă unul ca acesta, care nu este împiedicat de nici una din pricinile menţionate, se depărtează de la episcopia sa şi mai mult de şase luni petrece într-alt loc, să se înstrăineze desăvârşit de cinstea şi demnitatea de episcop. Căci în privinţa celui ce se leneveşte în privinţa purtării de grijă a turmei ce i s-a încredinţat şi zăboveşte într-alt loc mai mult de şase luni, Sfântul Sinod a hotărât să se facă desăvârşit străin de arhieria prin care s-a rânduit a păstori şi la locul episcopiei lui să se rânduiască altul în locul lui.
(9 sin. 111 ec; 17 Antioh.; 12 Sard.; 71 Cartag.; 10 Petru Alex.; 3 Chiril Alex.)
CANONUL 17 sin. I-II (SĂ SE ŢINĂ RÂNDUIALA URCĂRII TREPTELOR PREOŢEŞTI)
Îngrijind întru toate de buna rânduială bisericească, am socotit că este de nevoie a hotărî şi aceasta: de acum înainte nici unul dintre mireni saumonahi să nu se ridice deodată Ia înălţimea episcopiei, ci mai întâi cerce-tându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei.Căci, deşi până acum unii dintre mireni sau monahi, cerând nevoia, îndată s-au învrednicit de demnitatea episcopiei, fiindcă au excelat prin virtute şi au înălţat bisericile lor, dar nicidecum impunând Bisericii rara întâmplare drept lege, hotărâm ca de acum înainte să nu se mai întâmpleacest lucru; decât numai dacă cel ce se hirotoneşte potrivit rânduielii bisericeşti va trece prin treptele ierarhicesti, împlinind în fiecare stare timpul hotărât prin lege.
(80 ap.; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 4 Chirii Alex.)