„LIGA NATIUNILOR – IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA EI”. Conferinta tinuta de IONEL MOTA in 1929

ian. 23, 2018 3470 0 http://bit.ly/2qFuSco

Imagini pentru League of Nations logo

Introducere

Textul conferinței, ce a fost ținută cu 83 de ani în urmă, este și astăzi un text-reper pentru înțelegerea situației internaționale și interne în care viețuim noi, cei de astăzi. Sigur că Liga Națiunilor sau Societatea Națiunilor și-a schimbat între timp numele – în Organizația Națiunilor Unite, ONU – și, tot așa de sigur că între timp conducătorii acestui organism supra-statal (aceiași de la înființarea acestei societăți și până în prezent) au creat un cadru butaforic de legalitate și au făcut pași importanți spre atingerea scopului lor. Ceea ce ne apare, însă, ca deosebit de important este faptul că textul lui Ionel Moța și-a păstrat actualitatea – scopul lor este același de la înființare până acum, este scopul enunțat cu mare luciditate, în textul de față. Mai mult, cred că se poate spune, fără pericolul de a greși, că această conferință este fundamentală pentru înțelegerea mecanismelor care generează mișcările internaționale de astăzi, și care explică și clarifică asupra mobilului și scopului pentru care a fost creată și în care funcționează Uniunea Europeană – în textele iudeofrancmasoneriei apare cu numele Statele Unite ale Europei, fiindcă așa se vorbea și se scria în actele interne ale societăților oculte, referitor la acest pseudoconstruct dizolvant pentru națiile care intră în colaborare, sau mai bine spus, care intră sub sclavia acestei organizații politice iudeofrancmasonice supra-statale.Analiza pe care o face unul dintre eroii de la Majadahonda – cel care împreună cu avocatul Vasile Marin și-a dat viața pentru Hristos, pe front, în războiul civil din Spania – este fără replică: ce este? și ce pretinde a fi, fără să fie, Liga Națiunilor?; de ce nu este ceea ce pretinde a fi? Care este scopul și cine se află în spatele acestei organizații?, precum și ce este de făcut acum? – este vorba atât despre acum-ul din 15 decembrie 1929, precum și despre acel acum al momentului, în care citim noi rândurile de mai jos; acestea sunt întrebările la care răspunde conferențiarul. Claritatea și obiectivitatea cu care pledează doctorul în drept Ionel Moța, nu mai dau loc la nici un fel de comentarii: este prezentată și analizată din punct de vedere principial și din punct de vedere de drept, Liga Națiunilor, care s-a dovedit că este nimic altceva decât o stafie, o nouă păcăleală a unui sistem care inițiază și susține lupta împotriva Bisericii lui Hristos și care pregătește înființarea statului mondial, deasupra căruia se va așeza Antihrist.

Lucru care ni se pare, deasemenea, foarte important de observat este că paralizia sufletească și intelectuală – despre care vorbește Ionel Moța referindu-se la perioada contemporană lui – caracterizează întru totul și perioada noastră, astăzi, după 83 de ani.

Dintr-o altă perspectivă, acest text surprinde prin spulberarea raportului temporal linear, cu care am fost obișnuiți, între noi și cei dinaintea noastră: pare că Ionel Moța a ținut această conferință ieri, pentru noi, pentru aceia dintre noi care nu pun mai presus de Hristos propriul lor confort sau „echilibrul”– cât va fi fiind el.

Pe 13 ianuarie se împlinesc 75 de ani de la plecarea la Hristos a celor doi eroi – Ionel Moța și Vasile Marin – de pe frontul din Spania, unde Mișcarea Legionară a înțeles să își trimită spre sacrificiu cei mai buni români – spălând astfel rușinea și pata de sânge pe care alți „români” care luptau împotriva lui Hristos, le-au adus asupra noastră.

Dumnezeu să-i odihnească!

Mugur Vasiliu.

 

Doamnelor și Domnilor,

Cu riscul de a părea exagerat, voi începe făcând clar și categoric o afirmație, mai bine zis repetând o afirmație făcută înaintea mea de alții mai competenți, ca de pildă Vasile Conta – și anume: națiunea noastră merge spre pieire, dacă nu ne vom opri de pe calea pe care o batem azi. Am spus că e foarte probabil ca asemenea cuvinte să vă pară exagerate, cu toată realitatea ce ne stă zilnic în fața ochilor. Căci mă gândesc la un adevăr psihologic asupra căruia ne-a atras atenția, nouă creștinilor europeni, miraculosul predicator creștin indian Sadhu Sundar Singh, când ne-a caracterizat spunând că-i facem impresia unor leproși. Într-adevăr, spune acesta, e îndeobște știut că leprosul, deși e năpăstuit de cea mai cumplită nenorocire și-și vede corpul hidos acoperit de bube și putrezindu-i lent, an de an, totuși el nu-și dă seama de grozăvia realității, iar hâzenia lui, prin banalizare, i se pare ceva aproape normal și, în orice caz, suportabil. Iar noi creștinii, spune neofitul misionar indian, tot astfel, facem impresia că nu suntem prea emoționați și deranjați de pierzania morală a materialismului, a dominației cărnii suverane, în care am ajuns. Ni se pare că așa e normal, așa trebuie să fie omul și suntem foarte severi față de exagerările „maniacilor unei morale creștine perimate”. Aceeași psihologie caracterizează pe om și în raporturile sale cu sentimentul național, cu realitatea vieții naționale. E drept că în toate orașele noii Românii, suntem sistematic și progresiv înlocuiți de către străini, îndeosebi jidani, care au ajuns să stăpânească aproape în întregime comerțul, industria și băncile, să domine presa și indirect politica, iar prin numărul lor mare din Universități să constituie un real pericol pentru cultura noastră.

E incontestabil că acești străini ne sunt dușmani și că totul merge agravându-se, totuși, nu ne place să ne zdruncine cineva micile noastre echilibruri personale, relativa noastră liniște și pace, spunându-ne lucruri atât de alarmante și concluzii atât de deprimante, cu evidențierea anumitor sacrificii ale acestui echilibru prezent pentru salvarea zilei de mâine. Nu ne plac asemenea vorbe, preferăm să fim lăsați să ne vedem de bubele noastre, care în definitiv poate n-or fi chiar atât de hidoase cum s-ar părea, și de aceea ne calmăm ușor, taxând drept exagerare afirmații ca cea pe care am făcut-o, chiar dacă ea vine de la un cap ca a lui Conta.

Totuși, realitatea e aceasta: vom pieri. Vom pieri, evident, dacă nu vom lua măsurile necesare de salvare, pe care azi nu le vedem nicăieri. Și nici nu este exact a zice că „vom pieri”, ci: pierim încă de pe acum și tot mai mult. Căci un neam nu piere într-un moment, printr-o ultimă suflare, ca un om, ci se descompune lent, printr-o moarte ce poate dura veacuri întregi. Astfel, azi e aproape iremediabil pierit neamul românesc din nordul Bucovinei, din Maramureș, din multe orașe și din atâtea părți ale țării. În aceste părți, românismul trebuie înviat, replantat, căci e aproape dispărut. Procesul extrem de grav, continuă și, dacă-l lăsăm neîmpiedicat, ei bine, s-o știm cu toate că n-am vrea să ni-o spunem prea brutal și convingător: vom pieri complet, trecând în prealabil printr-o robie la străini mai mult sau mai puțin lungă. Mai e nevoie de exemple, când exemplul e la ușă, la fiecare pas al banalei vieți cotidiene? Citiți într-o lucrare a doctorului Nicolae Paulescu, numele comercianților români din str. Lipscani, din București, la 1880, când toate firmele, afară de 2-3, erau românești, și vedeți ce e azi. Priviți ce e azi până și în încrezutele orașe ale Olteniei dârze și veți primi, cred, de astă dată fără a o taxa de exagerată, afirmația primejdiei mortale în care ne aflăm.

Și, cercetând mai atent această amplă și multilaterală nenorocire în care am căzut, cercetând-o în mod sistematic, vom vedea că viața neamului e atât de amenințată și compromisă, din cauza că un imens, un apocaliptic complot s-a urzit contra întregii lumi, a tuturor națiunilor, mai ales creștine. El tinde a ataca cele două temelii de existență a unei națiuni: naționalitatea și spiritualitatea religioasă, creștină. Iar urzitorii sunt, evident, cei ce profită, cei ce se înstăpânesc în locul nostru, deasupra noastra: Jidanii, ajutați de francmasonerie.

Înainte de a mă izola, pentru a trata în amanunte subiectul meu: Societatea, sau „Liga” Națiunilor, trebuie să integrez acest subiect în cadrul din care face parte, adică în complotul mai sus amintit. O voi face în puține cuvinte. Așadar, atacând naționalitatea și disciplina spirituală creștină a unei națiuni, o dezarmezi, o robești și o distrugi.

Căci, Doamnelor și Domnilor, naționalitatea e un fenomen social tot atât de „natural”, de independent de viața omului, ca și toate fenomenele naturii. Aceasta nu însemnează că fenomenul ruperii omenirii în grupuri izolate, naționale, e o realitate naturală actuală, pe care n-o putem ignora și desființa, printr-un act de voință. Aceste grupuri umane individualizate prin sângele rasei, prin limbă, obiceiuri, aspirații comune și pe deasupra tuturor, printr-o solidaritate egoistă și exclusivistă ce tinde să întărească o colectivitate etnică, neținând seama, ba manifestându-se uneori, cum e cazul Jidanilor, împotriva celorlalte, aceste grupuri – națiunile – sunt o realitate: ele există. E un truism, un lucru ce pare a nu mai avea nevoie de o demonstrație: existența națiunilor ca entități izolate, individualizate, care caută a se dezvolta pe sine în mod exclusiv și, foarte adesea, în paguba altora. E cazul Ungurilor, care totdeauna au tins, tind și probabil vor tinde a servi naționalitatea lor, nedreptățindu-ne pe noi Românii și pe alți vecini. E cazul Rușilor, al Bulgarilor, al altora, pe deasupra tuturor, al Jidanilor. Naționalitatea apare astfel ca singura forță capabilă a rezista acestor grupări naționale adverse: păstrarea naționalității ca centru de forță, de agregare, de solidaritate și rezistență, e condiția ființării noastre ca națiune independentă. Fără forța naționalității ne descompunem, ne pulverizăm, pentru a cădea apoi pradă națiunilor viguroase și conservate.

Pe de altă parte, dacă în domeniul vieții temporale naționalitatea e coloana vertebrală a vieții, această viață a națiunii nu e posibilă și asigurată fără o ordine spirituală sănătoasă, fără o moralizare și spiritualizare a indivizilor din națiune. Disciplina religioasă, în speță creștină, e un al doilea element indispensabil vieții. Naționalitatea și spiritualitatea morală, creștină, se complectează, se angrenează, aducând echilibrul vieții omenești și putința ei de păstrare.

Ei bine, de o serie de decenii asistăm, cum am spus, la desfășurarea unui imens complot, ce se întinde aproape asupra tuturor națiunilor și care tinde a slăbi, a compromite, a altera până la desființare naționalitatea și creștinismul. Pentru a ne mărgini la ceeace se petrece în țara noastră, constatăm o serie întreagă de inițiative și societăți, mai mult sau mai puțin triunghiulare, puse sub patronaje, durere, adesea atât de auguste – diferite asociații de educație a tineretului, societăți zise creștine – în care totuși intră și chiar conduc mulți străini (cazurile Y.M.C.A., „triunghiul Albastru”, „Tineretul conștient român”, etc. și până și Cercetășia și altele dintre care nu lipsește nici „Institutul Social Român”) – toate aceste înjghebări exercită o influență educatoare puternică asupra românilor, educându-i în toate direcțiile: sport, filantropie, simțăminte nobile, din care însă lipsește în mod foarte suspect și sistematic orice educație a sentimentului național și orice slăvire a lui Iisus. Se tinde să se dovedească, posibilitatea existenței unei spiritualități în afară de creștinism și a unei vieți în afară de naționalitate și chiar contra ei. Să mai amintim de francmasonerie, de presa noastră scrisă de Jidani, care, ne hrănește zi de zi, ne formează sufletul? Apoi literatura anumită, arta și toate celelalte manifestări ale activității omenești? E suficient să facem o privire sinceră înăuntrul nostru al fiecăruia, să constatăm câtă lumină creștină ne mai stăpânește, câtă castitate și să ne mărturisim că sufletul nostru e aproape gol de aceste simțăminte de care se rușinează (cine îndrăznește azi, dintre noi, a mai afirma valoarea cuvântului lui Iisus și, mai ales, a-l urma?) – e suficient acest lucru pentru a constata uriașele efecte, cumplitele victorii spirituale ale acestor atacuri antihristice. E suficient apoi să constatăm (ceeace am făcut adineauri) cum se îndeplinește pieirea în ordinea temporală, materială, a ființei noastre ca neam – fără ca cei ce conduc Statul român, să ia măsurile necesare dictate de instinctul și conștiința conservării naționale – pentru a ne da seama de descompunerea acestei forțe, care e naționalitatea noastră, în urma atacurilor iudeo-masonice.

Liga Națiunilor e doar una din aceste multiple forme de conspirație antinațională și anticreștină, care are tendința de a fi mijlocul suprem de încoronare și definitivare a rezultatelor deja obținute de iudeo-masonerie până acum în întreaga lume. Acest lucru, pe care știu că nu e suficient să-l afirmăm, ne vom strădui acum a-l dovedi.

Să vedem așadar ce este „Liga Națiunilor”? Ceva destul de simplu: ea este guvernul dictatorial al lumii, stăpânul națiunilor. Cel puțin juridicește, ea este aceasta. În fapt, nu îndrăznește să-și exercite însă, până acum, toate aceste drepturi. Dar ceeace este esențial, e ceea ce este Liga Națiunilor juridicește și poate deci deveni oricând în fapt (dacă națiunile își vor respecta angajamentul luat față de Ligă). Așadar, azi putem spune fără nici-o exagerare, că există un Stat mondial a cărui conducere și forță publică este încredințată „Ligii Națiunilor”. Statele componente ale acestui Stat mondial și-au pierdut în bună parte suveranitatea, în folosul acestui supra-Stat.

Iată ce este „Liga Națiunilor” (căreia i se potrivește mai bine numele francez de „Societate a Națiunilor”, deoarece o societate e o individualitate, o unitate în care dispar elementele componente, în timp ce o ligă e o simplă întrunire a unor unități disparate, ceeace nu e cazul pentru „Liga Națiunilor”).

Care e scopul, idealul acestei „Ligi”? Acest scop e în strânsă legătură cu mentalitatea postbelică, fiind foarte explicabil ca pretutindeni să se ridice, a doua zi după armistițiul din 1918, o ură contra războiului, contra carnajului, contra sălbăticiei omenești. Acest substrat psihologic a fost utilizat de către adevarații creatori ai Ligii Națiunilor (și vom vedea la urmă cine sunt) spre a lansa, a crea această instituție, dându-i ca scop aparent (tot la urmă vom vedea și scopul adevărat dar ascuns): înlăturarea arbitrarului, a bunului plac războinic, a forței brutale din viața națiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea războiului, deoarece ea însăși admite că sunt cazuri de războaie drepte, necesare – ci scopul e ca războiul nedrept, arbitrarul vieții internaționale, să dispară.

N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, dacă-l considerăm în sine, independent de posibilitățile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducător mai ales pentru spiritul superior al arianului, al creștinului iubitor de ideal, de distilare spirituală.
Dar de îndată ce examinăm problemele teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat în fapt acest scop constatăm o nesfârșită serie de vicii.

Aceste vicii ne dovedesc că un scop nu e suficient să fie nobil, când intră în domeniul realizării, ci trebuie să fie realizabil, deoarece în caz contrar sistemul de realizare se va întoarce exact contra scopului, în loc de a-l servi. Și, vom dovedi că exact acesta este cazul Societatii Națiunilor.

Într-adevăr, trebuie să constatăm că într-o societate omenească arbitrarul n-a putut fi niciodată înlăturat decât printr-un singur dizolvant al său: prin regula de drept, prim juridicizarea vieții sociale, adică prin încadrarea activității membrilor componenți în limite juridice. Fără o sistematizare juridică a vieții, nu e cu putință înlăturarea arbitrarului. Căci într-adevăr, ce este regula de drept, norma juridică? Ea este o reglementare obiectivă, prealabilă și unică a diferitelor raporturi și fenomene sociale. Se stabilește deci, pentru cazuri încă nenăscute, care va fi poziția forței publice în diferitele raporturi și conflicte dintre oameni. Prin însăși această calitate de reglementare prealabilă a situațiilor viitoare, regula juridică e imparțială, obiectivă, iar nu o soluție de circumstanță, subiectivă și personală. Iar prin calitatea ei de a-și exercita forța conținutului său în același fel, în toate cazurile similare la care se referă, regula de drept exclude și mai radical arbitrarul bunului plac, al agentului forței publice a Statului. Se prevede, de exemplu, prin regula de drept care creează și pedepsește delictul de furt, ca ori de câte ori, oricine ar fi, își însușește, în anumite condiții, lucrul altuia, va fi pedepsit într-un fel anumit. E astfel exclus arbitrarul dintre oameni prin putința ce li se dă, de a apela la intervenția forței publice, în soluționarea conflictului. De asemenea, e exclus arbitrarul judecătoresc, deoarece cel care judecă, cel ce exercită forța publică, e limitat de regula juridică de lege, de cod. E suficient să ne gândim ce ar fi un Stat, în care pe de o parte nu s-ar putea apela la intervenția forței publice pentru soluționarea unui conflict, iar pe de altă parte organele și autoritățile forței Statului – magistrații și administratorii, agenții executivi, etc – nu ar fi încadrați și limitați, în executarea puterii lor, de către legi, pentru a ne da seama că numai regula juridică poate desființa arbitrarul.

Ajungem astfel la concluzia ca Societatea Națiunilor nu-și va putea realiza scopul ei de combatere a arbitrarului din viața internațională a națiunilor – decât dacă este o instituție bazată pe un fond de principii și reguli juridice, limitatoare a puterii sale uriașe de guvern stăpân peste națiuni, de organ al forței publice a omenirii. Așadar, se pune chestiunea dacă Liga Națiunilor este sau nu o instituție juridică, o instituție care își exercită funcția de guvernatoare a lumii (dotată cu o uriașă forță publică) pe baza unor reguli de drept, care-i limitează și reglementează atribuțiile, împiedicând intervenirea arbitrarului în hotărârile sale?

Ei bine, răspunsul este negativ: Societatea Națiunilor nu e și nu poate fi o instituție bazată pe un fond juridic, ci e o simplă instituție politică, deci arbitrară. Ceeace vom dovedi: întâi în principiu, apoi în fapt.

În principiu, zic, chiar și în principiu, Liga Națiunilor nu poate avea o structură juridică. De ce? Pentru foarte simplul motiv, că în materie de reglementare a raporturilor dintre națiuni, regula juridică nu s-a putut înstăpâni de loc. Acea parte a Dreptului care se ocupă cu aceste raporturi dintre State, adică așa zisul Drept Internațional Public, e o disciplină juridică abia născândă și foarte incompletă, care se limitează exclusiv la reglementarea juridică a raporturilor de mică importanță din viața internațională, ca de exemplu regulile juridice în materie diplomatică, consulară, sau la înșirarea unor dispoziții ale unor tratate, aproape exclusiv reguli de procedură internațională. Nu veți găsi nici-o dispoziție în Dreptul Internațional Public, relativ la marile chestiuni ale raporturilor dintre State, ca de pildă dreptul unei națiuni asupra unui teritoriu, dreptul unei națiuni la independență, cazurile războiului drept și ale celui abuziv (norme juridice penale internaționale) etc. Nimic din toate acestea nu există în Dreptul pozitiv. Dar, mai grav, nu există asemenea sistematizări juridice nici în doctrină, nici așadar în Dreptul natural. De ce oare? Evident, nu din cauza lenei cugetătorilor juriști, ci din cauză că azi cel puțin, dacă nu întotdeauna, raporturile dintre națiuni nu sun susceptibile în ceeace au ele mai important, unei încadrări juridice. Căci ceeace caracterizează regula de drept, ca și orice regulă, lege științifică, este faptul de a fi expresia, dispoziția unei soluții constante, aplicabile unor serii de fenomene identice, care se repetă. Ori de câte ori un corp este lăsat să cadă, în anumite condiții, stabilește legea științifică a gravității, el va cădea într-un anumit fel. Ori de câte ori un om ucide în anumite condiții, stabilește regula științei dreptului penal, el comite crima cutare, deci este însăși în esența regulei științifice, raportarea ei la o serie de situații identice, care sunt susceptibile a se repeta, aplicându-se în acest caz aceeași lege, regulă, prealabil stabilită pentru situații viitoare, deci obiectivă, nearbitrară.

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO necesită mult timp, foarte multă muncă, dar și resurse financiare. Veniturile obținute din publicitate sunt însa cu mult sub așteptările noastre inițiale. Chiar dacă portalul are mulți cititori, totuși, sunt foarte puțini care găsesc în produsele promovate prin reclame ceva să-i intereseze… și să dea click pe ele. Pe de altă parte, jurnalismul nu poate fi independent dacă este finanțat de vreun mogul sau organizație.

Pentru a fi independent, acesta trebuie să se bazeze strict pe cititorii săi mulți, care să sprijine fiecare cât poate această lucrare. Ca atare, de bază rămân tot clasicele conturi bancare sau varianta PayPal. Fără sprijinul vostru acest portal nu-și va mai putea continua activitatea.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Ne mai puteți sprijini și în alte modalități! Click pentru detalii.
Categorii:
articole asemănătoare
Scrie un comentariu

Scroll Up