Doi SFINTI NOI introduşi de Sinodul BOR în calendarul creştin-ortodox: Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv si Sfântul Gheorghe Pelerinul

Oct 6, 2017 7177 vizualizări 0 comentarii goo.gl/XU7bgQ

În ultima şedinţă de lucru a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, din data de 5 octombrie, s-au luat două hotărâri de canonizare. Una dintre decizii îl priveşte pe un bătrân sihastru care a trăit în Piatra Neamţ la începutul secolului al XX-lea.

Întrunit joi, 5 octombrie, în şedinţă de lucru, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat mai multe hotărâri, iar două dintre ele au vizat canonizări.

La 26 ianuarie 1902 a trecut la Domnul Mitropolitul Iosif Naniescu, cel care a păstorit Moldova mai bine de un sfert de secol, între 1875-1902.

Pruncul Ioan, cum se numea din botez viitorul mitropolit, s-a născut la 15 iulie 1818 în Răzălăi, judeţul Soroca, şi a fost educat într-un mediu profund religios. Tatăl său, Anania Mihalache, era preot, iar mama, Teodosia, era fiica preotului Vasile Fornea din satul Răzălăi, ocolul Răutului. În familie, mai mulţi membri au avut vocaţie monahală. Un frate al mamei, Iosif, era ierodiacon, şi tot ierodiacon era şi călugărul Teofilact din mănăstirea basarabeană Frumoasa, rudă căreia îi va fi încredinţat spre grijă tânărul Ioan, după împlinirea vârstei de 10 ani. Mama sa a intrat în monahism, luând numele de Fevronia.

Educaţia creştină primită în casa părintească a fost completată cu deprinderile pe care şi le-a format în preajma călugărului Teofilact. Cei patru ani petrecuţi la Mănăstirea „Sfântul Spiridon“ din Iaşi, între 1831-1834, l-au adus în contact cu personalităţi şi evenimente care-şi vor pune amprenta asupra vieţii sale. După o scurtă trecere pe la Mănăstirea „Sfântul Proroc Samuel“ din Focşani, îşi va completa noviciatul la Episcopia din Buzău, sub îndrumarea Episcopului Chesarie, „unul dintre cei mai mari ierarhi din trecutul Bisericii noastre“, care-l va călugări, hirotoni şi sprijini pentru a urma studii temeinice. A fost în prima generaţie care a terminat cursurile seminariale la Buzău, între 1836-1840. După absolvirea Seminarului din Buzău, ierodiaconul Iosif a urmat, între anii 1840-1847, cursurile Colegiului „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Şi-a completat aici cultura generală, a studiat ştiinţele exacte, limbi străine şi cele clasice, dobândind o pregătire intelectuală temeinică.

„Admirau în el pe profesorul cu vaste cunoştinţi între profesorii acelor vremuri“

În mai 1849, a fost numit egumen al Mănăstirii Şerbăneştii Morunglavului, judeţul Vâlcea. Cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungravlahiei, a fost hirotonit preot la 29 august 1850 în Biserica „Sfântul Ioan“ din Bucureşti, care-şi sărbătorea hramul, de către Arhiereul Timotei Troados, egumenul Bisericii Creţulescu. Peste doi ani, la 30 noiembrie 1852, Sfântul Calinic, Episcopul Râmnicului, l-a ridicat la rangul de protosinghel. În octombrie 1857, protosinghelul Iosif Naniescu a primit o nouă ascultare, aceea de egumen al Mănăstirii Găiseni din judeţul Dâmboviţa. Apreciat de Mitropolitul Nifon pentru calităţile şi activitatea sa, în 1860 a fost hirotesit arhimandrit.

Arhimandritul Iosif Naniescu a desfăşurat o activitate didactică în Bucureşti timp de nouă ani, ca profesor de religie la Gimnaziul „Gh. Lazăr“ (1864-1866), Liceul „Matei Basarab“ (1866-1873) şi la Şcoala normală „Carol I“ (1867-1873). Timp de un an, între 1870-1871, a fost director al Seminarului „Central“ din Bucureşti. „În timpul profesoratului, arhimandritul Iosif Naniescu şi-a atras iarăşi simpatiile tuturor. Admirau în el pe profesorul cu vaste cunoştinţi între profesorii acelor vremuri, şi pe omul cu experienţă strălucită izvorâtă din o înţelepciune naturală. Iar toate acestea, înveşmântate în curăţenia şi evlavia sufletului său, dădeau un prestigiu nespus de mărit. Profesorii se mândriau cu colegul lor, elevii cu profesorul de religie, iar familiile copiilor cu sprijinul părintesc pe care-l aveau în el“ (Vasile Vasilache).

La 23 aprilie 1872, Mitropolitul Nifon, cel care îi oferise până atunci toate rangurile bisericeşti, l-a hirotonit pe arhimandritul Iosif Naniescu arhiereu cu titlul de Mireon. Mai puţin de un an a trecut până a fost chemat pe o nouă treaptă a slujirii. La 18 ianuarie 1873 a fost ales episcop de Argeş, acolo unde păstorise primul ierarh al eparhiei al cărui nume îl purta de la călugărie. La 10 iunie 1875 a fost ales mitropolit al Moldovei, fiind instalat la 6 iulie.

Mitropolitul Iosif, ierarhul care citea permanent din Scriptură

Venit la Iaşi, a fost preocupat în primul rând de zidirea sufletească a credincioşilor, restaurarea diferitelor biserici ale eparhiei – între care un loc central l-au ocupat catedrala mitropolitană şi bisericile „Sfântul Nicolae Domnesc“ şi „Trei Ierarhi“, expresia văzută a zidirii Bisericii lăuntrice.

Mitropolitul Iosif nu a fost doar un propovăduitor şi mărturisitor al dreptei credinţe, ci şi un apărător al acesteia. A luat atitudine în eparhie contra unor manifestări potrivnice moralei creştine. Prin tot ce a cuvântat, a scris şi a trăit, Mitropolitul Iosif Naniescu a propovăduit „doctrina sfintei noastre Biserici şi credinţa pe care am moştenit-o noi de la părinţii şi strămoşii noştri, prin învăţătura Sfintelor scripturi şi a sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până în ziua de astăzi“.

Mitropolitul Iosif citea permanent din Scriptură. Întâlnim citate scripturistice în toate scrierile sale, pe care îşi fundamenta mesajul pe care-l transmitea. Mărturisea în testament: „Gândindu-mă pururi la eternele cuvinte ale Sfintei Scripturi că tainic şi neştiut de nimeni este ceasul când Domnul cheamă la Sine pe aleşii Săi, şi cugetând neîncetat la cuvintele Marelui Apostol al neamurilor, Pavel, că noi, credincioşii, nu trebuie să fim ca cei ce nu au credinţă în învierea şi nemurirea sufletului; ci în toată viaţa noastră să avem credinţă tare şi neclintită în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, carele suferind moartea pentru noi, iar moarte de cruce, s-a făcut pe Sine începutul învierii noastre, gândindu-mă, zic, la acestea şi aflându-mă astăzi în anul al optzeci şi unul al vieţii mele, am crezut că este bine să fac cunoscut iubiţilor mei ultima mea voinţă şi să orânduiesc eu însumi, cum trebuie a se urma, după săvârşirea mea din viaţa aceasta pământească, cu tot ce am putut agonisi şi economisi în zilele vieţii mele, servind în Biserica Dumnezeului nostru celui viu, cu dragoste, cu frică şi cu cutremur, aşa precum am învăţat de la bătrânii şi mai marii mei, care m-au introdus în Casa Domnului şi m-au povăţuit cu cuvântul şi cu fapta să fiu de folos sfintei noastre Biserici şi Scumpei noastre Patrii“.

Profesorul Constantin Erbiceanu, colaborator apropiat al Mitropolitului Iosif, a dat şi el mărturie că ierarhul citea permanent din Scriptură: „Înaltpreasfinţitul Iosif Naniescu avea calităţi mari, aş putea zice apostolice, pentru că zilnic cugeta numai la îndeplinirea datoriilor sale pastorale, grija casei Domnului. Credinţa sa era tare în Hristos Domnul, ea îl întărea în luptele vieţii, ea-i forma convingerile, ea-l îndemna la săvârşirea faptelor sale mari şi virtuoase… Totdeauna l-am găsit cetind în Sfânta Scriptură şi-mi spunea: de aici eu învăţ toate, tocmai ca şi marele ascet Antonie, care n-avea altă carte decât cerul şi pământul, contemplându-le“.

Mitropolitul Iosif a cunoscut de mic cum este viaţa orfanilor şi a văduvelor. Primele experienţe în viaţa monahală l-au pus în contact cu suferinţa umană. La „Sfântul Spiridon“ în Iaşi şi la „Proorocul Samuil“ la Focşani şi-a adus partea de contribuţie pentru alinarea durerilor celor suferinzi. În Bucureşti şi apoi ca stareţ a fost în legătură cu lumea celor suferinzi, atât Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului, cât şi Mănăstirea Găiseni aflându-se sub administraţia Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti.

Milostenia Mitropolitului Iosif, virtutea ce a rămas în coştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor

Printre virtuţile pe care le-a lucrat în viaţă, cea care a rămas în primul rând în conştiinţa contemporanilor şi apoi a urmaşilor este milostenia. A ajutat persoane şi instituţii, creştini şi necreştini, clerici şi laici, în cele mai diverse moduri şi cu diferite ocazii. Se împrumuta uneori de la apropiaţi, pentru ca nimeni să nu plece nemiluit de la uşa sa.

Cei care s-au bucurat în mod constant de ajutorul său au fost săracii din curtea catedralei mitropolitane din Iaşi. „Zilnic veneau, doar numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru  a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoşi prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuşi se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul şi ajutorându-i cu banul. El avea ca un principiu de a nu da oricărui sărac mai puţin de o pâine: bani pentru o pâne. Şi dacă se golea punga de mulţimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale, păzită de sfinţii îngeri…Iar când puterile trupeşti au mai slăbit, arunca mila sa săracilor din balconul palatului. Duminica, însă, mila Mitropolitului Iosif se împărţea altfel. Economul mitropoliei, părintele Visarion Boboc, primind blagoslovenie şi punga plină de la Stăpânul său, după sfânta slujbă, se aşeza el ca un sărac la poarta din dos a Mitropoliei, şi pe acolo trecând cei săraci, ca la o sută-două la număr, îşi primeau leafa de la Mitropolitul Iosif. Şi aşa, zilnic, milostivul mitropolit îşi împărţea leafa sa, iar nu bunul unei mitropolii sărăcite prin secularizare. Veneau la el săracii ca la vistiernicul Iosif din Egipt, să ceară hrana de toate zilele…“ (Vasile Vasilache).

A fost socotit de contemporani om cu viaţă sfântă: „Peste toate acestea covârşeşte iubirea creştină pentru cei săraci şi suferinzi, jertfelnicie pentru contemporanii săi l-au socotit un sfânt, titulatură dată de fostul Mitropolit Primat care, auzind de moartea lui Iosif Naniescu, a izbucnit în lacrămi şi a zis: – A murit un sfânt!“.

Viaţa sa sfântă a fost mărturisită chiar din aceste momente încât „când a murit Mitropolitul Iosif, pe toate buzele fluturau cuvintele: Iosif cel Sfânt, şi tot Iaşul şi Moldova toată l-au petrecut la mormânt în murmurul acestor cuvinte. Biruise viaţa lui pilduitoare şi faptele sale creştineşti“.

Aprecierea contemporanilor s-a arătat în cuvântările ţinute la înmormântare. Ministrul Spiru Haret mărturisea că „rare sunt exemplele de oameni cari zecimi de ani de-a rândul, în situaţiile cele mai modeste ca şi în cele mai înalte ale ei să fie model neclintit de virtute. Mitropolitul Iosif a avut acest privilegiu. Ca preot, ca călugăr, ca profesor, ca arhiereu, el a fost totdeauna acelaşi: bun, blând, îngăduitor şi făcător de bine“. În cuvântul primarului oraşului Iaşi vedem cum s-au raportat şi cum l-au perceput autorităţile timpului pe Mitropolitul Iosif: „Suflet bun, inimă simţitoare şi înduioşată, nenumărate sunt binefacerile, mângâierile şi alintările ce le-au adus cu cuvântul, fie cu fapta tuturor celor căror se adresau lui: Adevărat apostol al lui Christos, împărţea frăţeşte tot avutul lui. Din gura şi mâna lui, bătrâni şi tineri, femei şi copii, creştini de alte rituri, precum şi mozaici primeau mângâierea sufletului şi hrana trupului“.

Cine este Sfântul Gheorghe Pelerinul, care a murit în 1916 în Turnul lui Ştefan cel Mare

O altă hotărâre a Sinodului BOR a fost de canonizare a mireanului Gheorghe Lazăr, cu numele Sfântul Gheorghe Pelerinul, cu ziua de prăznuire la 17 august. Decizia BOR a fost, în fapt o acceptare a propunerii sinodului Mitropoliei Moldovei luată pe data de 15 iunie 2017.

Gheorghe Lazăr a fost un sihastru care a locuit vreme de 26 de ani în turnul clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan Domnesc din Piatra Neamţ, cunoscut în prezent sub numele de Turnul lui Ştefan cel Mare. Perioada în care Moş Lazăr (cum îi spuneau locuitorii urbei sihastrului) a vieţuit în turn a fost la finele secolului XIX şi începului secolului XX.

Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1846 în comuna Şugag, judeţul Alba, iar la vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu Pelaghia, soţia sa dăruindu-i cinci copii în cei aproape 20 de ani în care au trăit împreună. Până să ajungă la Piatra Neamţ, în anul 1890, Gheorghe Lazăr a fost pelerin la Ierusalim şi la Muntele Athos.

„În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei“, se arată într-un articol dedicat lui Moş Gheorghe Lazăr pe portalul crestinortodox.ro.

În Turnul lui Ştefan cel Mare, Gheorghe Lazăr a ales să ducă o viaţă privată de tentaţiile lumii. A trăit aici timp de 26 de ani neîntrerupt, şi tot aici a murit pe 15 august 1916.

Împărţea pâine săracilor

Mărturii despre viaţa lui Moş Gheorghe Lazăr au fost făcute de ucenicii sai, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ.

„Dimineaţa pleca, cu toiagul în mână şi cu Psaltirea sub braţ, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi, la amiază când se întorcea, le împărţea săracilor şi cerşetorilor din oraş care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară”.

Ucenicii săi spuneau că, după asfinţitul soarelui, Moş Gheorghe Lazăr mânca legume fierte şi se culca, dar la ora 11 noaptea, cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga singur până dimineaţă. În zori, ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci. Moşul devenise astfel o figură arhicunoscută în târgul Pietrei, dar şi în împrejurimi.

„Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte Moşu Gheorghe. Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el”

Umbla desculţ şi nu se îmbolnăvea niciodată

În ieşirile sale prin târgul Pietrei, Moşul Gheorghe Lazăr mergea desculţ fie vară, fie iarnă, şi era mereu descoperit pe cap, oricât de cald sau de ger era.

Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratic până îi cădea gheaţa dintre degete. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul”

Despre el, se mai povestea că dacă îi dadea cineva mai mult de un leu, nu voia să primeasca, ci îl sfătuia pe omul milostiv astfel:

„ Drăguţă, dă-i la săraci, că aşa ne porunceşte Dumnezeu. Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus, plângând: ,,moş gheorghe, sunt femeie  văduvă, am cinci copii la şcoală şi  n-am  nici un ban”. De cât ai nevoie? o întrebă bătrânul. Îmi trebuie o sută de lei. Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea”.

Moş Gheorghe Lazăr a murit pe 15 august 1916 şi a fost petrecut de mii de credincioşi din Piatra Neamţ până la mormântul din cimitirul oraşului. Osemintele i-au fost strămutate însă la Mănăstirea Văratec în anul 1934.

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
articole asemănătoare
Scrie un comentariu