5:13 am - duminică, 24 septembrie, 2017

MUZICA CLASICA si MASONERIA

Iul 12, 2017 39363 vizualizări 12 comentarii goo.gl/3prS34

Va place? E frumos?

E vorba de „Alla turca”, popular cunoscuta ca „Turkish March” compusa de Wolfgang Amadeus Mozart:

Credeti ca lui Dumnezeu ii place?

Iata cateva fragmente din excelentul material SCURTĂ PRIVIRE TEOLOGICĂ ASUPRA MUZICII. scris de parintele Dan Badulescu:

[…]

Aceste concepţii morale şi estetice înalte au fost desăvârşite în duhul creştin de către Sfinţii Părinţi: ,,nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune divină, nu-l face să dispreţuiască cele de jos, precum muzica şi accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.”

Creaţia muzicală se leagă de credinţă şi este determinată (fie şi la modul inconştient) de aceasta. De aceea putem observa de exemplu, că barocul german este o reflectare a protestantismului sec. al XVIII- lea, că este chiar expresia sonoră a conţinutului acestuia. Lucrul acesta poate fi urmărit şi în pictură, sculptură şi arhitectură, ce reflectă vizual concepţiile respective.

[…]

Dintre miturile şi legendele muzicale antice şi medievale vom reţine binecunoscutul mit al lui Ulysse şi sirenele, mit ce ne înfăţişează puterea vrăjită a muzicii de atragere a oamenilor, în special a tinerilor. În drum spre casă după istovitorul război troian, eroul grec Ulysse trebuia să treacă cu corabia pe lângă insula fatalelor sirene. Acestea sunt cunoscute că prin cântecul lor vrăjit îi atrag pe corăbieri şi le sfărâmă corăbiile iar pe ei îi îneacă. Oasele de oameni împrăştiate pe mal dădeau mărturie despre cruzimea sirenelor. Ulysse ştia de la vrăjitoarea Circe că nici un om, oricât ar fi fost de avertizat, nu putea rezista cântecului lor.

Deci a pus ceară în urechile corăbierilor iar pe el l-au legat de catarg, fără dopuri de ceară căci dorea totuşi să asculte acest cântec. Ispita curiozităţii era puternică, dar înţeleptul Ulysse are prevederea să poruncească oamenilor lui să nu-l asculte de le va cere să fie slobozit din legături. Într-adevăr sirenele îl învăluiesc pe Ulysse cu cântecul lor vrăjit, îi cântă despre isprăvile eroice din război iar Ulysse se zbate urlând să fie eliberat.

Un alt exemplu despre puterea magică a muzicii asupra tinerilor ni-l prezintă povestea germană din 1284 a flautistului vrăjitor din Hameln. Iată pe scurt subiectul: locuitorii târguşorului Hameln de pe malul râului Wesen se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au altă soluţie decât să apeleze la un flautist ciudat ce îi poate scăpa de pacoste. Acesta consimte contra sumei considerabile de 1000 de guldeni, şi, într-adevăr, la sunetele vrăjite ale flautului său şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Bucuria este mare, dar odată scăpaţi de necaz, burghezii se tocmesc şi nu mai vor să plătească întreaga sumă cu care s-au înţeles şi-l alungă pe flautist. Acesta urzeşte o răzbunare amarnică: la data de 27 iunie când târgoveţii erau adunaţi în biserică spre a sărbători pe sfinţii Ioan Botezătorul şi Pavel, sunetele vrăjite ale flautului adună acum pe copiii târgului ce dispar. Zdrobiţi de năpastă locuitorii sunt gata de orice sacrificiu pentru eliberarea copiilor, dar prea târziu. Morala acestei povestiri are o actualitate stringentă: copiii şi tinerii de astăzi sunt atraşi irezistibil de sunetele rockului cu toate variantele lui.

De aici tragem mari învăţăminte şi anume: muzica vrăjită – cum suna ea oare? – respingător, oribil, cacofonic? De bună seamă că nu, ci dimpotrivă, artistic, estetic, atrăgător şi înşelător. Mulţi oameni îşi apără preferinţele muzicale folosind acel principiu estetic hedonist după care ce e plăcut e şi bun.

[…]

Din punct de vedere creştin se ştie că diavolul se poate înfăţişa ca înger de lumină (II Cor. XI, 14), ceea ce înseamnă că şi poate cânta îngereşte. El prezintă întotdeauna la început păcatul ca fiind plăcut, uşor, atrăgător, frumos şi logic. Aceasta o poate face numai în mod iluzoriu în amintirea vremurilor când era într-adevăr înger de lumină şi poseda frumosul divin pe care l-a pierdut din mândrie devenind diavol întunecat.

[…]

Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul – care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru – să fie dată la o parte.” Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,… Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate… De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate.”

Obiectul studiului nostru poate lăsa din punctul de vedere al culturii laice impresia de ,,iconoclasm”.

Dar judecăţile teologice urmăresc alte criterii. Începând cu 1700 în Europa de apus, în Anglia şi Franţa mai ales se instalează la vedere lojile francmasonice. Lucrarea lor se amplifică şi cuprinde şi alte spaţii: ,,lumea nouă”, Europa de răsărit şi apoi restul lumii. La noi în ţară ele se instaurează după 1848, când România devine stat modern capitalist, democrat, industrializat, înglobat culturii apusene – după cerinţele masonice ale vremii.

Revenind acum la muzică să vedem concret şi cu exemple cum s-a manifestat această lucrare ce a atins apogeul ce-l trăim. Francmasonii secolului al XVIII-lea aveau ca sprijin al ideologiei lor gnozele şi filosofiile păgâne, ereziile condamnate la sinoadele ecumenice. Aceste mentalităţi au influenţat în mod deosebit viaţa culturală şi artistică a secolului, şi chiar ulterior, astfel încât în numele ,,iluminării” şi a ,,liberei cugetări” filosofii idealişti inventau sistem după sistem contrazicându-se reciproc. Astfel Hegel foloseşte noţiuni ca ,,spiritul lumii” (cu rezonanţe hinduse) sau metoda dialectică preluată de la grecii antici: teza urmată de antiteză ce vor da naştere ,,sintezei purtătoare de progres”. Această gândire dialectică ruptă de adevăr – adică de Hristos – a exercitat o influenţă covârşitoare ce se manifestă încă şi în zilele noastre în lumea ,,întâia” a ţărilor dezvoltate. Culturnicul sovietic Lunacearski (Nachmannson) a observat pe bună dreptate corespondenţa muzicală a dialecticii hegeliene: forma de sonată şi deci şi a simfoniei clasice apărută în lumea austro-germană din vremea lui Hegel. Acest lucru a fost aplicat mai conştient şi consecvent de către Beethoven.

Sub influenţa nefastă a masoneriei cu tendinţe anticlericale şi în final ateiste, arta – deci şi muzica – se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Biserică, şi devine tot mai mult magie. Desigur că magia a existat şi înainte şi în zona de care ne ocupăm. În Europa odată cu creştinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creştine. Si atunci a existat muzică profană atât la sate cât şi la curţile nobilimii – dar duhul era mai mult creştin decât păgân. Muzica religioasă continuă în baroc, dar compozitorii Bach şi Händel ies din duhul Bisericii şi se îndreaptă spre perspectiva omenească. Acest fenomen repetă desfăşurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fără izbândă împăratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepădarea de creştinism şi revenirea la păgânismul cultivat al vechii Elade, numită mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfăşurat în asemenea durată, acest proces a fost mult mai greu de sesizat şi de combătut, ceea ce i-a dat şansa reuşitei pe care o constatăm astăzi.

Muzica europeană apuseană a luat din secolul al XIII-lea o turnură parsifaliană dată de masonii rozicrucieni de unde se revendică printre alţii şi Rudolf Steiner, părintele antroposofiei şi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creştinătatea apuseană de acum o mie de ani au pătruns germenii unor erezii ca filioque şi celelalte studiate de teologia dogmatică simbolică. Pe tărâm muzical au apărut în consecinţă abateri, încă în biserică şi în cult. Aceste scăderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau – cu excepţia glasurilor şi a cadenţelor – aceleaşi ca şi în răsărit: monodie strict vocală, fără instrumente. Pr. lector Vasile Vlad a explicat într-o manieră profundă fenomenul teologic ce a stat în spatele evoluţiei muzicale apusene: ,,În Italia, Franţa, Spania, procesul impunerii cu forţa a cântului gregorian pare a birui spre sfârşitul secolului al XI-lea. Dar biruinţa este iluzorie-precum artificial este tot creştinismul apusean secularizat al vremii noastre. Când ,,frâul” este aşezat deasupra unei realităţi date, oricât ar fi fost el din ,,aur” dacă nu-şi asimilează natural prin metabolismul enipostazierii, acesta se obiectivează şi se limitează apoi la crearea unui raport juridic exterior. La fel şi muzica gregoriană, chiar dacă constituia etosul creştin autentic, chiar dacă reprezenta valorile divine, dacă aceasta nu şi-a conjugat sieşi şi libertatea şi puterea creatoare a specificului etnic căruia s-a îmbiat, s-a transformat repede în literă ,şi cânt mort cu caracter limitat prin epuizarea posibilităţilor de a se întrupa în realitatea vie a bisericilor locale.” În secolul al VIII-lea biserica apuseană a deschis poarta nefericită a inovaţiilor cultice ce au măcinat-o şi au produs atâtea schisme şi erezii mai târziu. După secolul XII apare polifonia vocală şi se introduce treptat orga ca suport al corului. În 1600 orchestra a intervenit în biserica romano-catolică, realizându-se astfel o messă barocă cu arii solo, coruri şi orchestră. E drept că apariţia oratoriului în secolul al XVII-lea datorată lui G. Carissimi se încadra în curentul catolic al contrareformei, deci oarecum ,,de dreapta”, prin care se luau măsuri de stăvilire a marşului protestant.

Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane şi psalmilor calvineşti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicală, dogmatică şi lingvistică mare priză în rândul credincioşilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzică creştină, ci cel mult de una religioasă, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectă o împuţinare a credinţei, o decădere. Această muzică religioasă, ca şi arta religioasă în general, se caracterizează prin faptul abordării subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor şi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele şi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadrează aici, de asemenea în spaţiul protestant cântările pietiste şi apoi sectare ce caracterizează astăzi chiar şi cultul acestora. Această practică se poate deja din secolul al IV-lea, după cum relatează W. Fleming în Arte şi idei: ,,Arie, fondatorul sectei ariene, a fost acuzat că îşi strecura ideile religioase în mintea adepţilor săi cu ajutorul imnurilor cântate pe melodii provenind din muzica de ospăţ şi de teatru.

Aceste imnuri nu erau agreate în cercurile ortodoxe, deoarece semănau prea mult cu muzica populară.”

Aici este cazul să semnalăm ecouri ale acestei practici şi în cazul grupărilor ortodoxe pietiste ,,Oastea Domnului” şi ,,visarioniştii”, caracterizate tocmai prin acest gen de cântări, gen ce nu mai are nici o legătură cu muzica bisericească! Muzica visarioniştilor este cunoscută îndeobşte prin casetele răspândite de aceştia în anii 90. Se remarcă folosirea acordeonului, flautului, chitarei şi viorii, cu rezonanţe de folclor orăşenesc şi chiar de muzică folk. Rezultatele artistice sunt dubioase sau de-a dreptul stângace, iar efectul lor misionar pozitiv de moment nu compensează aceste scăderi. La ora aceasta se pare că mişcarea stagnează, iar o parte din membrii ei râvnitori s-au integrat rânduielilor cultului şi muzicii bisericeşti ortodoxe. Muzica de cult creştină a continuat desigur până în zilele noastre în biserica romano-catolică. În ceea ce priveşte ramura profană care s-a născut în acel spaţiu apusean să-l luăm de exemplu pe celebrul W. A. Mozart. Acesta a făcut parte dintr-o lojă francmasonică – este un fapt clar documentat: la data de 14 decembrie 1784 el devenea membru în loja vieneză Zur Wohlthătigheit, fiind sub protecţia membrilor familiei Esterházy, mecenaţi francmasoni celebri cu ramificaţii până în Transilvania, ce i-au susţinut şi pe

Haydn şi Beethoven. Tatăl lui Wolfgang, Leopold Mozart, a fost iniţiat în lojă la data de 28 martie 1785.

La 22 aprilie el căpăta gradul al treilea în loja Zum wahren Eintrach unde pe 24 aprilie s-a executat cantata Die Maurerfreunde (K. 471) a lui W. A. Mozart. La moartea unui frate mason, Georg August, Mozart a compus cea mai importantă creaţie masonică a sa Maurerische Trauermusik (K. 477), ca muzică funerară în loja Zum gekrönten Hoffnung în care deţinea gradul al treilea sau maestru francmason. În această lucrare Mozart a încercat o sinteză de romano-catolicism austro-german cu francmasonerie.

Acesta este de fapt duhul muzicii clasice! Căci nu e după cum spunea Socrate în dialogul lui Platon Statul, şi anume că schimbarea modurilor muzicale determină schimbări în societate, ci dimpotrivă, ideile respective sunt cele ce au dus până la exprimarea sonoră cunoscută sub numele de muzică clasică: monodia acompaniată, sonata, stilul armonic deosebit de perioada anterioară polifonică barocă de tip iluminist protestant. În anii 1784-1786 loja din Paris Les Amis réunis tipărea simfoniile lui Haydn – acesta fiind la rândul său coleg de lojă cu L. Mozart. Împreună cu fratele său de lojă Schikaneder, W. A. Mozart a compus în 1791 celebra operă masonică ,,Flautul fermecat”. După 1792 autorităţile imperiale austriece au luat măsuri drastice ce au dus la intrarea lojilor ,,în adormire” – formula specifică a masoneriei – până în 1918 când imperiul s-a destrămat. ,,Se vede că în cadrul francmasoneriei Mozart şi-a găsit un grup de bărbaţi cu vederi asemănătoare, cu idei şi scopuri ce corespundeau cu ale sale, drept care a devenit francmason fervent. El va compune o sumedenie de piese pentru fraţii săi de lojă. Francmasonii aveau o mare influenţă asupra vieţii şi gândirii lui Mozart. S-a întâmplat ca în cadrul unei întruniri de lojă din noiembrie 1791 unde s-a cântat ultima lucrare completă a sa Eine kleine Freymaurer Kantate K 623… el a contractat acea infecţie care printr-un lanţ de complicaţii medicale va conduce la moartea sa prematură printr-o comă renală peste trei săptămîni mai târziu.” Această explicaţie este cu siguranţă mult mai puţin cunoscută decât legendele popularizate şi prin unele filme ca cel al lui Milos Forman. La fel se va întâmpla mai târziu cu cei ca Jim Morrison şi Jimmi Hendrix, morţi în floarea vârstei sub loviturile drogurilor.

Toate acestea au fost la vremea lor secrete, după modul ocult în care lucrează aceste societăţi, dar se scapă din vedere faptul că: ,,… nu e nimic ascuns care să nu se dea pe faţă: nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare.” (Mt. X,26; Lc. XII,2).

Urmând unei metodologii curente ne vom referi şi în continuare la perimetrul cultural al Europei apusene în care se constată apariţia germenilor masonici (lucrativi, laicizare, secularizare) în secolul al XIII-lea, iar renaşterea păgânismului a fost urmată de influenţa iudeo-arabă şi a gnosticismului elenist.

Apariţia orgii şi a polifoniei vocale în biserica romano-catolică, apariţia operei în secolul al XVI-lea, apoi barocul, pot fi considerate ca puncte de referinţă pe traseul secularizării muzicii. De-a lungul istoriei credinţa creştină şi Biserica au fost atacate cu ,,arme” potrivite fiecărei epoci, arme ci şi-au dovedit o eficacitate limitată, dar din nefericire reală. În perioada modernă, francmasoneria de tip Cain – a corporaţiilor de zidari liberi au lucrat catedralele gotice, fiind oarecum încă în slujba bisericii. Dar în perioada cuprinsă între 1650 şi 1750, numită a barocului, masoneria a pus stăpânire pe arte, păgânizându-le treptat, dându-le o autonomie şi scoţându-le de sub tutela bisericii. Prin urmare şi muzica este de acum înainte folosită în acest război nevăzut, concertele muzicale şi operele tinzând să facă o concurenţă sfintelor slujbe, devenind alternative (alter-natus, din nou născut), sau înlocuitori (ersatz) ai acestora în sufletele oamenilor. Anul 1717 marchează – oficial – apariţia masoneriei speculative, adică a trecerii de la artă (desigur fără a o abandona), la ideologie, astfel luând naştere iluminismul, secularizarea, capitalismul, burghezia, republica, democraţia, economia de piaţă, drepturile omului, revoluţia franceză, apariţia S.U.A.

Acum se desparte cultura de cult, cultura devine din ce în ce mai laică, mai profană, mai păgână, mai îndepărtată de Dumnezeu. Biserica protestantă este cu timpul penetrată intens de masonerie, în apus apărând un fel de falie cultural-confesională: la nord, protestantism şi capitalism – la sud catolicism şi feudalism. Observaţia se aplică desigur şi la formele muzicale specifice muzicii ,,culte” baroce, acestea reprezentând imaginea muzicală a concepţiilor masonice (nu spunem iudeo-masonice, deoarece iudeii nebotezaţi nu sunt deocamdată admişi în masonerie). Aici se încadrează fuga, concertul grosso, sonata, apoi muzica aşa-zisă clasică a iluminismului (o continuare a procesului de apostazie şi repăgânizare a Europei) cu formele ei, simfonia şi concertul instrumental. Secolul următor aduce romantismul, sinteză de romano-catolicism, cu secularizare şi misticism masonic, revoluţiile burghezo-democratice naţionale, apariţia mişcărilor de stânga, socialiste şi comuniste. Romantismul şi naţionalismul pun în prim plan o schimbare a puterii: dacă în secolul trecut masoneria era aristocrată şi anti-monarhică (dar totuşi cu un soi de credinţă deistă), acum apare burghezia atee într-o ţară catolică, Franţa (!), şi sectară în ţările protestante. Şcolile naţionale romantice şi poemele simfonice sunt produse ale acestei activităţi masonice.

Neo-păgânismul continuă mai ales prin Richard Wagner. Cultura intră pe o pantă decadentă, porţile răsăritului ortodox se deschid în 1848 şi se trece la secularizarea acestuia: romantism, capitalism, stat modern etc. Astfel se ajunge la o descreştinare mai mult sau mai puţin intensivă a tuturor statelor europene. Istoricul P.P.Negulescu a analizat în studiul său Destinul omenirii: ,,…cauzele obiective ale anarhiei intelectuale şi ale decadenţei morale. Între acestea înşiră: democraţia, care prin Declaraţia drepturilor omului de la 1789 şi prin acţiunea ei excitantă trezeşte ambiţiile, stimulează energiile, contribuie în mare măsură la creşterea imoralităţii şi la înmulţirea delictelor şi crimelor. Exodul sătenilor spre oraş, care corupe şi înghite din ei tot ce e bun, vagabondajul oamenilor fără avere şi meserie, din sânul cărora se recrutează majoritatea delicvenţilor şi criminalilor, libertatea presei şi a publicaţiilor care pun pe piaţă romane pornografice şi poliţiste pline de sugestii criminale şi amănunte senzaţionale; cinematografele demoralizante, liberalismul politic, economic şi moral, alegerile parlamentare, reclamele, concurenţa, fraudele şi alte moravuri americane etc.” Acestea reprezintă un punct culminant al masoneriei şi vor duce la apariţia ocultă în cadrul teosofiei a new age-ului, mişcarea Vărsătorului ce va nega întreaga perioadă de civilizaţie şi cultură – 2160 de ani – a Peştilor. Mişcarea este radicală şi se îndreaptă deopotrivă contra ortodoxiei, catolicismului, iudaismului, islamului, feudalismului, monarhiei, republicii, Evului Mediu, Renaşterii, barocului, clasicismului, romantismului, naţionalismului, democraţiei (cu toate că deocamdată aceasta din urmă pare a fi susţinută), capitalismului, socialismului, comunismului.

Secolul al XX-lea poate fi împărţit astfel: prima jumătate este dirijată ocult de iudeo-masoni (iudeii se impun în masonerie) şi avem ca expresii culturale impresionismul, apărut de la sfârşitul secolului XIX (în muzică C. Debussy cu După-amiaza unui faun, Daphnis şi Chloe etc.) ce nu este altceva decât neopăgânism, avangardismul, expresionismul, atonalismul-o expresie muzicală a psihanalizei, dodecafonismul, sinteze eleniste cu iudaism decadent, apariţia discului, radioului şi cinematografului.

Neopăgânismul ajunge la neobarbarie prin apariţia bolşevismului ateu marxist-leninist şi a mişcărilor fascisto-naziste. Acestea au fost îndreptate şi împotriva iudeo-masoneriei (a ,,democraţiilor occidentale”), care a câştigat totuşi a doua confruntare mondială. Timp de 30 de ani am asistat la produsele culturale decăzute ale acesteia: muzica de estradă, divertisment, uşoară, jazz, o sinteză a elementelor neo- protestante de culoare din S.U.A, şi apoi rockul, sinteză a ateismului negrilor şi albilor americani. În acelaşi timp în America de sud se manifestau tangoul, samba şi celelalte dansuri, sinteze ale catolicismului şi practicilor magice naturiste. În Europa se practica ,,muzica uşoară”, mai ales ca gen italian şi francez.

Începând cu 1975 conducerea este preluată de reprezentanţii new-age (ai neo-masoneriei). La sate a existat tot timpul în umbră o subcultură locală agrară. La început cultura era intim legată de civilizaţie – de cetăţi, de oraşe – acolo era mediul în care ea se năştea şi se dezvolta. În afara oraşelor – deci a civilizaţiei – erau sate sau pădurea. Aici se desfăşura o sub-cultură naturală cu un caracter de naivitate (pictura naivă contemporană subliniază tocmai acest caracter), de ingenuitate, de inocenţă. A se observa faptul ca în materialele de specialitate din occident termenul subcultură are o dimensiune exclusiv orizontală, ca un sector al culturii, fără nici o relatare la dimensiunea vertical calitativă, element tipic al viziunii nivelatoare şi relativiste a post-modernismului. În revista suedeză pentru tineret Ottar se afirmă următoarele: ,,Cercetătorii culturii de tineret susţin că trebuie să existe patru elemente speciale pentru ca un stil să poată fi numit subcultural: comportarea (felul de a te mişca şi comporta de ex. la dans; activităţi specifice ca de ex. a picta grafitti), înfăţisare (haine, machiaj, tatuaje, frizuri etc.), limbaj verbal: jargon, slang, ,,secrete”, limba ,,cifrată” şi muzica.” Iniţial subcultura este şi ea o cultură de un nivel inferior. Vom vedea cum în sec. al XX-lea subcultura industrial-urbană este impusă zdrobitor în dauna culturii tot mai decăzute şi a cultului slăbit, lucrând negativ şi îndepărtând pe oameni de Dumnezeu mai mult decât o făcuse cultura.

NOTĂ OrtodoxInfo

W. A. Mozart, cantata Die Maurerfreunde (K. 471):

Mozart, Maurerische Trauermusik (K. 477):

Mozart, celebra operă masonică ,,Flautul fermecat”, compusa în 1791:

Mozart, Eine kleine Freimaurer Kantate K 623:

Cititi va rog si:

MUGUR VASILIU: „Suntem prea aproape de noi însine si prea departe de Dumnezeu”. Si ceva despre festivalul masonului George Enescu, care a costat enorm, din banii nostri, spre desfatarea zidarilor …

 

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
Categorii:
articole asemănătoare


12 Comentarii la “MUZICA CLASICA si MASONERIA”
Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor revine exclusiv comentatorilor.
  1. ayeaye
    # 12 iulie 2017 at 14:02

    „Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ținut între 1545 și 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă.”

  2. Coprie
    # 12 iulie 2017 at 15:27

    Eu nu cred că Lui Dumnezeu îi place când omul pentru care Și-a trimis singurul Său Fiu, să Se jertfească pentru el, pururea se răspândeste în lucruri deșarte și nu se împărtășește de bunătatea și de puterea sa nemărginită. Așadar aceasta nu este decât o deșertăciune, și o „distractie”, prin care urâtorul de oameni vrea să-l abată pe om de la adevăratul sens al vieții sale, adică dobândirea asemănării cu Dumnezeu, sau îndumnezeirea. Deci pentru cine înțelege cu adevărat aceasta, atunci acest lucru este spurcat și vrednic de lepădat. Numai prin faptul că femeile sunt îmbrăcate în chip necuviincios ar trebui să dea de gândit.

  3. eliana
    # 12 iulie 2017 at 18:26

    Si ce sa mai spunem , cand astazi, s-au inmultit concertele cu muzica clasica in biserici . Spun ca e muzica buna …

  4. eliana
    # 12 iulie 2017 at 18:33

    https://www.youtube.com/watch?v=Nb-B_fslgCI Concert in Biserica Ortodoxa

  5. Mihai
    # 12 iulie 2017 at 19:32

    Eliana ești în urmă soro, deja sa trecut la pop, folk, jazz, populara, am și postat astfel de panarame că să ai zic așa, un exemplu recent este curtea bisericii SF Ioan Domnesc din Piatra Neamț, unde au cantat, irina Times, zdop și Zdub, Anda Adam, Gabriel Cotabiță, Andreea Antonescu, și să fi văzut dobitocimea gura casca cum se uita

  6. Mihai
    # 12 iulie 2017 at 19:35

    Poate este vreun frate/ sora cunoscător de greacă
    Athanasie de limasol jucând un teatru absurd http://opaidagogos.blogspot.ro/2017/07/blog-post_12.html?m=1

  7. Dorin
    # 13 iulie 2017 at 11:31

    Poate explica ce face pantalonara asta dezbrobodită promovată de canalul youtube Apostolia TV al catedralei române din Paris? https://www.youtube.com/watch?v=DFb5D-1xL-c

Trackbacks/Pingbacks
  1. 40 000 de clujeni s-au SATANIZAT aseara la un concert DEPECHE MODE - OrtodoxINFO - 24 iulie 2017

    […] MUZICA CLASICA si MASONERIA […]

Scrie un comentariu