Implicarea societăţii civile în stoparea cererilor abuzive ale Institutului „Elie Wiesel”, prin care numele unor mari intelectuali români să nu mai apară în nomenclaturile stradale, iar statuile acestora să fie demolate, spune multe despre caracterul intelectualilor de astăzi. Vă prezentăm mai jos un exemplu concludent.
Cotidianul a prezentat pe larg Petiţiile şi Protestele iniţiate de foştii deţinuţi politici, scriitori, academicieni, oameni de cultură, jurnalişti, semnate apoi de mii de oameni simpli, care au reacţionat la ultimele isprăvi ale lui Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”, trecut în subordinea Guvernului prin decizia lui Victor Ponta.
În lista trimisă către Ministerul de Interne şi distribuită mai multor prefecturi din ţară, numele filosofului Mircea Vulcănescu este cel mai des întîlnit, cerîndu-se:
– schimbarea denumirii străzii „Mircea Vulcănescu” din sectorul 1 Bucureşti
– schimbarea numelui Liceului tehnologic „Mircea Vulcănescu” din Bucureşti
– schimbarea numelui „Grupului şcolar economic administrativ „Mircea Vulcănescu” din Bucureşti
– schimbarea numelui Şcolii gimnaziale „Mircea Vulcănescu” din comuna Bârsana, judeţul Maramureş
– demolarea bustului lui „Mircea Vulcănescu” din sectorul 2 Bucureşti!
În mod surprinzător, în listele cu semnături pentru stoparea acestor abuzuri nu am întîlnit numele unora dintre cei mai mediatizaţi oameni de cultură, aceştia preferînd tăcerea pentru ca nu cumva să se supere cineva pe ei, tăindu-le „subvenţiile” de care beneficiază de ani de zile, sub diferite forme.
Prietenul nostru Marian Ilie din Constanţa ne semnalează însă faptul că în ziua de 24 februarie 1990, deci la numai două luni de la Revoluţie, mai mulţi intelectuali au semnat împreună un „Memoriu” adresat procurorului general al României, în care cereau eliberarea lui Gogu Rădulescu, descris ca „Preşedinte al Curţii Superioare de Control Financiar şi înalt demnitar al PCR”! Documentul, cu semnăturile olografe ale unor scriitori, artişti, istorici, jurnalişti, îl prezentăm în finalul articolului pentru a nu exista vreo bănuială că nu ar fi autentic. Iată conţinutul lui şi lista de semnături:
„Domnule procuror general,
Ne adresăm dvs. în legătură cu Gogu Rădulescu, fost, până în 22 decembrie 1989, Preşedinte al Curţii Superioare de Control Financiar şi înalt demnitar al PCR. Avem încredere în discernământul procuraturii şi nu dorim în nici un fel să influenţăm mersul anchetei. Dacă totuşi vă scriem aceste rânduri, este pentru a vă atrage luarea aminte asupra unei laturi a personalităţii lui Gogu Rădulescu de care, ea nefiind propriu-zis publică, nu toată lumea a avut cunoştinţă. Dar cum însuşi procesul instituit de procuratură implică în cazul lui Gogu Rădulescu o obligatorie componentă morală, credem util a vă semnala tocmai această latură.
Gogu Rădulescu se numără printre extrem de rarii membri ai clasei politice româneşti aflată până deunăzi la putere care s-a comportat, în raporturile lor sociale, nu numai firesc şi demn, dar cu o mare generozitate. În pofida blocării, în faşă, de către dictator a relaţiilor personale ale majorităţii conducătorilor politici ai ţării, mai ales în ultimul deceniu, Gogu Rădulescu le-a continuat pe ale sale, cu o seamă de intelectuali marcanţi, unii dintre ei chiar disidenţi, ajutându-i după puterile sale şi într-un mod absolut dezinteresat. Pentru cei care l-au cunoscut nu constituie un secret sprijinul acordat de el şi în trecutul mai îndepărtat unor personalităţi ale culturii naţionale marginalizate sau oprimate de către regim, cum ar fi Arghezi, Noica, Maria Tănase, Victor Slăvescu, Şerban Cioculescu şi numeroşi alţii.
Există scrisori de la unii dintre aceştia, care conţin dovada clară a acestui sprijin. Unora, Gogu Rădulescu le-a salvat viaţa, în sensul cel mai propriu al expresiei. În anii din urmă, zeci de scriitori, pictori, muzicieni au beneficiat de generoasa lui atitudine, fie reuşind să onoreze invitaţii în străinătate graţie semnăturii puse de Gogu Rădulescu pe cererile lor, în mod repetat respinse de către serviciul de paşapoarte, fie obţinând prin intervenţia lui soluţionarea unor grele şi câteodată dramatice probleme de viaţă. Pentru noi, cei care semnăm această scrisoare, ca şi pentru alţii, pe care nu i-am găsit la vreme, dar care ni s-ar fi alăturat cu siguranţă, Gogu Rădulescu a reprezentat un fel de instituţie neoficială, care îndrepta, ori de câte ori îi stătea în putinţă, erorile comise de o administraţie obtuză şi anticulturală.
Niciodată Gogu Rădulescu n-a abuzat de funcţia sa în stat pentru a face apropiaţilor săi favoruri: ceea ce făcea el era cu mult mai mult, şi anume să acorde unor oameni valoroşi, destui dintre ei personalităţi de seamă ale ţării, acea asistenţă morală şi materială, pe care oficialitatea le-o refuza, tot mai des în ultima vreme şi, am zice, din principiu.
Vă scriu, domnule procuror general, nişte oameni care îl cunosc de mult de omul cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricând gata a întinde o mână de ajutor celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădulescu – vă scriu nu pentru a vă solicita clemenţă, ci pentru că socotesc de datoria lor să lumineze un aspect moral esenţial al personalităţii acestuia.
Primiţi, vă rugăm, domnule procuror general, expresia sentimentelor noastre de consideraţie.
Geo Bogza, Augustin Buzura (scriitor), Z. Ornea (scriitor), Nicolae Manolescu (scriitor), Mihai Giugariu (scriitor), Prof. N.D. Stelacec, Ana Blandiana, Eugen Simion (scriitor), Dan Hăulică (scriitor), Dan Grigore (pianist, directorul Filarmonicii “George Enescu”, Bucureşti), Cristian Mandeal (dirijor), Valentin Gheorghiu (pianist), Ştefan Gheorghiu (violonist, profesor), Romulus Rusan (scriitor), Cristina Anghelescu (violonistă), Cristian Popişteanu (istoric), Valeria Seciu (actriţă), Adina Darian (critic de film), Voichiţa Ivaşcu Paris (ziaristă), Ing.Horia Cosma, Oradea, Dr. F. Boeraş (oftalmolog), Gabriel Dimisianu (scriitor), Horia Andreescu (dirijor), Al. Paleologu (ambasadorul României în Franţa), Radu Cosaşu (scriitor), Dan C. Mihăilescu (scriitor), Tania Radu (cercetător – sotia lui DCM), Ion Ianoşi (scriitor), A. Latzina (scriitoare germană), Szasz Ianos (scriitor maghiar), Mircea Dinescu (preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Marin Sorescu (scriitor), Marta Camarache (critic muzical), Dinu Cernescu (regizor teatru)”.
Unii dintre semnatari au părăsit această lume, alţii, însă, sînt în viaţă. Au semnat acest Memoriu prin care cereau eliberarea lui Gogu Rădulescu, considerat nr. 2 în conducerea PCR, pentru că le-a oferit lor unele avantaje în timpul comunismului. Nu insistăm aici în analiza acestui demers sau a ipocriziei care stă în spatele lui.
Ne uimeşte însă că numele acestor intelectuali nu se regăseşte pe nici una dintre Petiţiile lansate în apărarea lui Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Vintilă Horia, mitropolitului Basarabiei Visarion Puiu şi a altor martiri ai închisorilor comuniste!
Deci, pentru Gogu Rădulescu, chiar după Revoluţia anticomunistă, au semnat acel „Memoriu”, deşi Gogu a fost unul dintre stîlpii comunismului, dar pentru cei cărora le-au putrezit oasele în închisori prin sentinţe date tocmai de comunişti, nu mişcă un deget! Nu au nimic împotrivă că una din străzile din comuna Comana se numeşte chiar „Gogu Rădulescu”, însă acceptă senini ştergerea numelui lui Mircea Vulcănescu de pe frontispiciul unor instituţii!
Poate că tinerii de azi nu ştiu cine a fost Gogu Rădulescu şi, văzînd ce scriu aceşti oameni de cultură despre „personalitatea” acestuia, ar putea să creadă că a fost vreun disident sau coleg de celulă cu Mircea Vulcănescu! Pentru ştiinţa lor, cităm dintr-un articol semnat de Tania Radu, soţia criticului Dan C. Mihăilescu (ambii semnatari ai „Memoriului”), atunci cînd Gogu Rădulescu a fost decorat de Nicolae Ceauşescu:
„Marţi, 4 septembrie, în cadrul unei emoţionante festivităţi care a avut loc la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, a inmânat tovăraşului Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, vicepreşedintele Consiliului de Stat, Ordinul «Steaua RSR», clasa I-a, conferit prin decret prezidenţial, pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.(…) Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă: 70 de ani. (…) Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire, a rostit cu acest prilej secretarul general al partidului, tovăraşul Nicolae Ceauşescu, exprimându-se atât în numele Consiliului de Stat şi guvernului, precum şi al său personal (…). Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoritului i s-au făcut urări de viaţă lungă, sănătate, putere de muncă şi noi succese în activitatea sa” (Tania Radu, “Solemnitatea decorării tovarăşului Gheorghe Rădulescu”, „Flacăra”, anul XXXIII, 7 septembrie 1984, p. 3).
Şi iată-l pe Gogu Rădulescu într-o imagine semnificativă, alături de Nicolae Ceauşescu, probabil într-un moment de „disidenţă”:
Pentru comparaţie, iată ce pot găsi tinerii de azi pe Wikipedia despre Mircea Vulcănescu:
„La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46. Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”.
Această comparaţie între atitudinea acestor intelectuali faţă de Gogu Rădulescu şi cea faţă de Mircea Vulcănescu spune multe despre vremurile pe care le trăim, cînd spunem că am avut o Revoluţie anticomunistă şi că am condamnat comunismul ca regim politic criminal. În schimb, victimele instanţelor comuniste sînt acum din nou condamnate, numele lor dorindu-se să fie şters de pe frontispiciul unor instituţii, de pe plăcuţele străzilor şi, dacă s-ar putea, să fie chiar şterse definitiv din istorie, doar pentru că aşa vrea Institutul „Elie Wiesel”! Bravo nouă!
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Bella Dod, inalt membru al Partidului comunist din SUA 1954: „Noua ordine mondiala = Comunism”
http://beforeitsnews.com/strange/2017/07/bella-dodd-the-new-world-order-is-communism-2-2468359.html