90 de ani – GARDA MERGE ÎNAINTE
Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: “LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”,
sub conducerea mea.
Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat.
Să rămână în afară cel ce are îndoieli.Corneliu Zelea Codreanu
Aceste cuvinte au fost citite la câteva minute după ce au fost scrise de către Corneliu Zelea Codreanu, ca un Ordin de zi, numerotat cu Nr.1, într-o ședință a Naționaliștilor-Creștini, convocată la Iași, Str. Florilor, Nr. 20. Se întemeia astfel, în urmă cu 90 de ani, cadrul organizat al Naționaliștilor-Creștini din România, cunoscuți după aceea ca „Legionari”… Înainte de această dată, sub conducerea aceluiași Codreanu, liderul incontestabil al Naționaliștilor Români, lider a cărui lumină de martir strălucește peste ani în conștiințele Românilor, care, cu bună credință recunosc măreția „Căpitanului”, au mai fost însă și alte Ligi și Asociații cu caracter Naționalist, dat fiind perioada imediată după primul război mondial, când se făcea o politică ostilă neamului, în diverse domenii.
La 9 februarie, se tipărește la Iași „Garda conștiinței naționale”, gazetă în paginile căreia se publică „Crezul socialismului național creștin”, alcătuit de Căpitan și Constantin Pancu. Trebuie menționat faptul că această tipăritură a aparținut unei organizații a muncitorilor ieșeni, liderul acestora fiind Constantin Pancu, muncitor cu numai patru clase primare (instalator de apă și electricitate), dar cu extraordinare calități de lider, atât ca organizator, dar și ca „vorbitor de mâna întâi”. La 20 mai 1922, Codreanu înființează „Asociația studenților creștini”. „Frățiile de cruce” au luat ființă în 8 noiembrie 1923, în închisoarea Văcărești.
După înființarea Legiunii, la 1 iulie 1927 se cimentiază cel dintâi legământ legionar la București, Cluj, Câmpulung, Focșani. Vedem așadar că, la doar o săptămână de la adunarea care a consfințit înființarea Legiunii în centrele din toată țara, au început acțiuni de răspândire a Naționalismului, ca manifestări pentru apărarea intereselor Românismului, interese care, în acea perioadă a istoriei neamului, erau neglijate în favoarea unor interese materiale, de grup.
Primul „cuvânt scris” al Legiunii a apărut în foaia proprie „Pământ strămoșesc”, revistă bilunară care apare cu începere din 1 august 1927. După apariția primelor numere, greutățile în tipărirea revistei au început să apară. Motivele? Cam aceleași pe care le întâmpină în ziua de azi reviste care urmează linia Naționalismului Românesc.
Acest text nu se vrea deloc o schiță a istoriei Mișcării Legionare. Considerăm că, mai mult ca oricând, după atâția ani de tăcere sau de răstignire a Naționalismului Românesc, care continuă și astăzi, într-un „astăzi” în care se trâmbițează libertatea cuvântului, în timp ce Mișcarea Legionară este ținută sub obroc, istorici înveșmântați în virtutea nefricii de a scoate adevărul la lumină ar trebui să purceadă degrabă, neleneși în a săvârși îndreptarea neadevărurilor ce ne-au urmărit atâta amar de vreme.
Se vor aceste rânduri o aducere aminte a ceea ce a fost o tentativă de Reînviere a Neamului Românesc dintr-o stare ce părea că-i este fatală, în anii imediat după Marea Unire… O aducere aminte care să se constituie în una din marile sărbători ale Neamului, știind că tot ce s-a săvârșit în acea seară de 24 iunie 1927 a fost sub semnul Iubirii de Patrie.
„România de Azi” Anul V Nr. 113-114 12-07-2000
Gheorghe Moruț, din volumul „Jurnal în Tranziție” (publicistică 1999 – 2002)
În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.
În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.
La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti“ s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi. Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu n0. 1:
„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.
Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare. Chiar si pentru cei din grupul “Vacaresti” am lasat timp de gandire si de cercetare a constiintei lor, pentru a vedea daca nu au vreo indoiala sau rezerva deoarece pasind aici vor trebui toata viata lor sa mearga inainte fara nici o sovaire.
Intima noastra stare sufleteasca din care s-a nascut Legiunea a fost aceasta: nu ne intereseaza daca vom birui, daca vom cadea infranti sau daca vom muri. Scopul nostru este altul: de a merge inainte, uniti. Mergand impreuna, uniti, cu Dumnezeu inainte si cu dreptatea neamului romanesc, orice soarta ne-ar fi daruita, infrangerea sau moartea, ea va fi binecuvantata si va da roade pentru neamul nostru. Sunt infrangeri si sunt morti care trezesc un neam la viata, dupa cum sunt si biruinte dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odata. Ne-am strans si mai mult in jurul icoanei.
Si cu cat greutatile ne vor asalta si loviturile vor curge mai grele peste noi, cu atat vom sta mai mult sub scutul Arhanghelului Mihail si la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoana, ci il simteam viu. Acolo la icoana, faceam de garda cu schimbul, zi si noapte, cu candela aprinsa.”
Corneliu Zelea Codreanu, “Pentru legionari”, Ed. Vestemean, Sibiu, 1936
Părintele Justin Pârvu
Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.
Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.
Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.
Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.
Părintele Arsenie Papacioc
Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.
Paăintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.
Parintele Ilarion Felea
Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:
1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.
Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:
extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu
IPS Bartolomeu Anania
Nicolae Steinhardt despre legionari:
“N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor”
“Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.
Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii”. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.
Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.
Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”.
| Jurnalul Fericirii
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
