Iată ce putem citi pe monitorulcj.ro în articolul O stradă din Cluj, care poartă denumirea unui fost comandant legionar, își va schimba denumirea:

Consilierii locali vor decide săptămâna viitoare schimbarea denumirii unei străzi din Cluj-Napoca, după ce aceasta poartă numele unui fost comandant legionar.

Propunerea de schimbare se face ca urmare a sesizării Ministerului Afacerilor Interne de către Institutul Național pentru Studirea Holocaustului din România Elie Wiesel că nu s-ar respecta legea privind interzicerea simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.

Ce spune legea: „Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau altor locuri publice”, (OUG 31/2002).

„În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost comandant legionar și director general al teatrelor. Propunem înlocuirea denumirii «strada Radu Gyr» cu denumirea strada «Szervatiusz Jeno», denumire care a fost atribuită unei străzi proiectate în documentația de urbanism PUZ  – Gheorgheni Est – Cartodrom – ansamblul imobiliar pentru MapN, dar care între timp a fost schimbată”, se arată în referatul de aprobare a proiectului.

Szervatiusz Jeno (1903 – 1983) a fost un sculptor clujean care, datorită meritelor sale, a fost recompensat, după retrospectiva din 1964 de la București cu titlu de „artist emerit” și cu „premiul de stat”.

Legea mai sus menționată este cunoscută și sub denumirea de „legea antilegionară” sau mai bine zis o „lege ANTINAȚIONALISTĂ”. Dubios e cum SE VREA ca această lege să îngrădească dreptul românilor de-aș recunoaște valorile.

Mă întreb cum se poate ca Radu (Demetrescu) Gyr să fie considerat drept o „persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid împotriva umanității ori de crime de război”, adicătelea poate fi încadrat în acest text de lege, când se știe foarte bine de ce au fost închise personalitățile românești în perioada comunistă (și nu numai atunci), dar, în schimb, un artist plastician (maghiar, nu român și cu siguranță nu ortodox, căci, de era, înfunda și acesta pușcăriile) recunoscut în perioada comunistă ca fiind „artist emerit” și căruia i s-a acordat „premiul de stat” îl poate ÎNLOCUI.

Fără să contest calitățile de artist împlinit ale plasticianului Szervátiusz Jenő (căci nu sunt „critic de artă”), mă întreb cum se poate ca un om care poate fi pus LEJER lângă alți mari poeți români (unii dintre ei creștini desăvârșiți), precum Eminescu, Crainic, Constantin Oprișan, Valeriu Gafencu, Vasile Militaru și mulți alții ca ei, poate fi marginalizat în halul acesta? Din mărturiile deținuților supraviețuitori reiese clar că versurile lui Radu Gyr, Nechifor Crainic (și nu numai) au fost și sunt niște opere inedit din închisori, versuri care încântau, înduioșau și răscoleau sufletul.

Țin să reamintesc că persoanele care aveau funcții în stat, persoanele cărora li se publicau creațiile, cele care erau „recunoscute” în comunism erau OAMENI AI PARTIDULUI, DELATORI, puține sunt excepțiile, ele tind spre zero. Deci e normal să îi catalogheze statul (și acum) precum criminali, bandiți și toate celelalte epitete înscrise în dosarele lor întocmite de comuniști? Adicătelea ei nu înțeleg NICI MĂCAR ACUM, după toate mărturiile supraviețuitorilor gulagului românesc, după toate dovezile  aduse sau după toate minunile făcute de osemintele martirilor români ai sfârșitului de secol XX, început de secol XXI, că a fost totul o cacealma, că toate acuzațiile au fost niște INVENȚII, că „procesele” au fost mai mult decât măsluite, niște spectacole absurde într-o regie malefică, doar ca să înlăture așa-zisa „rezistență”, posibila ridicare a intelectualilor împotriva implementării ideologiei marxist-leniniste și la noi, pe pământul nostru ortodox? Toate acuzațiile întrebuințate și toate sentințele exagerate au fost date într-o perioadă în care… ei trebuiau compromiși, căci legionarii (și cei care i-au ajutat, susținut etc.) s-au bazat pe idei creștine. De aceea nu vor să fie cinstiți, recunoscuți, canonizați…

Chiar dacă le-a expirat pedeapsa (asta înainte de faimosul decret din ’64), lor tot li s-a găsit nod în papură pentru a fi retrimiși în închisori, mine, lagăre de muncă forțată. Aici se încadrează și Radu Gyr, care a ieșit în 1955 și a fost condamnat la moarte în 1958 (pedeapsă ce s-a comutat în muncă silnică pe viață, după un an de tortură psihică petrecut în Jilava, alături de alți „morți”, după cum li se adresau temnicerii, torționarii: Hai, morților, a sosit moartea!). Toate acestea pentru că a îndrăznit să „scrie împotriva comunismului”, să instige la „ură populară” prin superba poezie „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, poezie ce a fost catalogată drept „manifest legionar anticomunist”.

Vă rog, citiți acestă poezie și veți înțelege mai bine:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ce spune Ioan Ianolide despre poetul Radu Gyr

Câteva cuvinte despre Radu Gyr în viziunea unui martir, Ioan Ianolide (acesta petrecând 23 ani din viață prin temnițe, teroare și chin), unul dintre prietenii de suflet ai Sfântului Valeriu Gafencu:

„Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos și trup plăpând; un mare poet, care a încrustat în trupul său și a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații; un munte de suferință, de demnitate și de disperare: acesta este Radu Gyr.

El a cântat, pe toate registrele, toată jalea, dar și marea credință a neamului românesc. Versurile lui s-au transmis din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Poezia sa este o frescă vastă a epocii noastre. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut, dar va via mereu.

Era urât la chip ca un semit degenerat și era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualității românești mioritice. Și-a trăit viața mai mult prin temnițe, când sub burghezi, când sub fasciști, când sub comuniști. A făcut studii strălucite, a fost Profesor Universitar. Talentul și l-a dăruit poeziei, deși îl atrăgea și muzica. Gingășia lui naturală a fost crispată de tragedia vieții sale și a cântat toată gama frământărilor și chinurilor acestui secol.

Nu era un mistic, dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naționalist român, dar nu era șovin, nu a cunoscut ura de rasă și a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.”

„Poezia lui Radu Gyr este profund creștină, națională și umană. Deși nu are numai valoare locală și temporală și va putea fi citită oricând, cu acelși interes, pe toate meridianele lumii, totuși nimeni nu o va înțelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului și a trupului. Într-o zi, această poezie în cătușe va ieși la lumină.”

Aceste fragmente sunt preluate din cartea „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” a lui Ioan Ianolide, pag. 300-301, apărută la editura Bonifaciu, 2012, ediția a II-a.

Prin anul 1963, conducerea poporului român a stabilit că ar fi cazul să „elibereze temnițele”, iar asta nu dintr-un gest de omenie, ci pentru că partidul unic era incontestabil, acesta făcându-se stăpân pe țară, pe situație. Ei știau că mare diferență nu era între viața din temniță și cea din libertate. Securitatea și-a dezvoltat și diversificat modalitățile de control ale populației deja terorizată. În plus, s-a dorit o apropiere de Occident și de aceea s-a recurs la acestă manevră meschină. Înainte de a fi eliberat câte un lot de „huligani”, fiecare deținut era chemat la o „ultimă anchetă”, separat. Prin aceasta se dorea câștigarea de noi adepți ai securității (cunoscuți precum delatori). Trebuie să reamintim că în acea perioadă s-a declanșat la Aiud o a II-a „reeducare”, prima fiind la Pitești (aceasta este cunoscută și sub denumirea de Experimentul  Pitești sau Fenomenul Pitești). Poetul nostru se afla în ’63 la Aiud…

Destăinuirea lui Radu (Demetrescu) Gyr

„– I-am privit cu dispreț și milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar și conștient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseților și sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale celor mai buni dintre noi, și în ultimă instanță vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de acești exponenți ai neantului. Viața abia licărea în mine. Ar fi fost o ușurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Știam bine ce suflete curate și sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni și al lumii întregi? Simțeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit și le-am cântat. Am greșit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal și nu ne-am prețuit nici familiile, nici sănătatea, nici  viața. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morți, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufletește, am acceptat să dau o declarație publică, prin care să-mi reneg trecutul și opera. A trebuit să scriu în termenii dictați de securiști. Îmi rupeam din suflet. Și am simțit că totuși sunt slab, că am atins limetele rezistenței, că sunt umilit și batjocorit, dar că nu puteam face altfe. Cred că am contribuit la salvarea altor vieți… vieți fără pată?!… Sufletul a fost totuși salvat. Te privesc și văd sufletul curat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuși ceva, puțin, după părerea lor, esențialul, după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut, dar cu convingerea că am învins. Am fost puși în libertate. Câțiva nu am fost îngenunchiați. Deși torturați, noi credem mai mult! E nevoie de lacrimi de pocăință. Am învățat pe viu ce înseamnă să fii creștin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, așa cum am trăit-o și am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăție și de adevăr. Am fost urâți și prigoniți cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ținut să îți mărturisesc aceste lucruri, poate că se acunde o taină în întâlnirea noastră atât de neașteptată!”

Mărturia o găsiți în cartea „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” a lui Ioan Ianolide, pag. 303-304, apărută la editura Bonifaciu, 2012, ediția a II-a. Cei doi s-au mai întâlnit după eliberare, dar la băile Călimănești și-a deschis sufletul marele poet MARTIR român Radu Gyr.

Acestea fiind spuse, răspundeți si dumneavoastră: care dintre cei doi (Radu Gyr sau Szervátiusz Jenő) ar fi mai în măsură să poarte numele unei străzi dintr-un oraș aflat în România? Care dintre cei doi a expus pătimirea unei generații prin arta sa? Care a fost un creștin desăvârșit, un român naționalist? Care și-a dat viața pentru dezrobirea țării?

Oare nu bine zicea Părintele Gheorghe Calciu pe patul de moarte că „O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”? Tragic cum se adeversesc aceste profeții ale „bandiților”. Bine, până acum s-a împlinit doar jumătate din afirmație. Acum rămâne doar să ne ridicăm noi, să luptăm, să îi apărăm. Însă… Unde suntem?! Facem ceva?!