Transcriptul documentarului CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTULUI

Iun 1, 2017 5024 0 goo.gl/YsvayG

Iata si transcriptul cititoarei Magda, postat la rubrica de comentarii a articolului Care-i legatura dintre CADEREA CONSTANTINOPOLULUI, erezia SINODULUI DIN CRETA si CADEREA ROMANIEI?.:

Căderea unui Imperiu – Lecția bizantină:

„Imperiul bizantin, a căzut in 1453;

-să considerăm modul în care s-a întâmplat aceasta;

Acest oraș s-a numit cândva Constantinopol. Acum 6 secole, era capitala uneia din cele mai mari civilizații din istoria lumii: Imperiul Bizantin.

Conducerea bazată pe legi, luata de bună astăzi, a fost creată aici, în Bizanț, în urmă cu 1500 de ani.

Un sistem legislativ care va deveni fundamentul tuturor variantelor folosite de guvernele moderne, a fost creația monumentală a jurisprudenței bizantine, din vremea Împaratului Iustinian.

Sistemul de educație elementara și superioară a apărut în Bizanț, aici a apărut prima universitate, în secolul V.

Cel mai stabil sistem financiar din istoria omenirii, a fost creat în Bizanț și a persistat aproape fără schimbare, mai bine de 1000 de ani.

Diplomația modernă, principiile de bază, regulile de purtare și eticheta, au fost create și rafinate aici, în Bizanț.

Ingineria și arhitectura bizantine erau fără rival. Chiar și astăzi, lucrări faimoase, precum domurile Bisericii Sf.Sofia uimesc lumea cu perfecțiunea lor tehnologică.

Niciun imperiu din istoire n-a durat așa de mult ca Bizanțul: 1123 de ani. Prin comparație, marele imperiu Roman s-a prăbușit la 800 de ani de la naștere, cel Otoman s-a facut bucăți după 500 de ani, imperiul chinez Quin (Manchu) după 300 de ani, cel Rus după 200 de ani, cel Englez după 150 de ani, cel Austro-ungar a durat cam 100 de ani.

La apogeu, Bizanțul a fost patria a 1/6 din populatia globului.
Imperiul se întindea de la Gibraltar la Eufrat, și Arabia. Cuprindea teritoriile Greciei, Turciei, Israel, Bulgaria, Serbia, Albania, Tunisia, Algeria, Maroc, parte din Italia, Spania și Portugalia.

Erau vreo o mie de orașe în Bizanț, aproape cât sunt în Rusia de azi.
Bogăția, frumusețea și eleganța capitalei, au uluit popoarele Europei care erau barbare încă la apogeul imperiului Bizantin.

Nu putem doar imagina – și istoria a consemnat aceasta – cum scandinavii, germanii, francii si anglo-saxonii, neciopliți și ignoranți, a caror singură ocupație la acea vreme era jaful și prada, venind din câte un orășel ca Parisul sau Londra, de câteva mii de locuitori, în acest megapolis de milioane, un oraș cu locuitori cultivați, invățați, cu tineri în ținută elegantă umplând universitățile imperiale, visau la un singur lucru: să invadeze și să jefuiască, să jefuiască și să invadeze!

De fapt, când aceasta s-a înfăptuit în 1204, de către o armată de europeni ce-și ziceau Cruciați, care, în loc să elibereze Țara Sfântă, au prădat cel mai frumos oraș al lumii, comori bizantine au fost confiscate într-un șuvoi neîntrerupt, timp de 50 de ani.

Numai dintre monedele prețioase, sute de tone au fost jefuite într-o perioadă în care bugetul anual al celor mai bogate țări europene, nu depășeau două tone de aur.

Veneția, Catedrala Sf.Marcu, toate coloanele, marmura și ornamentele prețioase, au fost furate exact în acea perioadă.

Că venii vorba, caii aceia aparțineau quadrigăi imperiale, luate din Constantinopol de Cruciați. Obiecte de cult neprețuite și opere de artă au fost acaparate, dar mai multe au fost luate de barbarii din Brussells, Londra, Nuremberg și Paris, topite-apoi pentru a face monede, sau aruncate ca resturi.

Până în zilele noastre, muzeele din Europa sunt pline de comori bizantine furate. Să ținem însă seama că, numai o mica parte au ajuns până la noi.

În această perioadă a apărut și monstruosul sistem de împrumuturi, folosind comorile furate din Constantinopol. Acest oraș de mărime medie din Italia, Veneția, era New-York-ul sec.XIII.

Soarta întregii națiuni, s-a decis aici. La început, cea mai mare parte din pradă a fost dusă pe mare la Veneția și la Lombardia (cuvântul rusesc pentru „amanet’ este „lombard”).

Primele bănci europene au început să apară ca ciupercile după ploaie. Englezii și Olandezii, mai rezervați decât contemporanii lor italieni si germani s-au alăturat mai târziu și, cu ajutorul bogățiilor bizantine care curgeau încontinuu, au dezvoltat cel mai faimos capitalism setos după profit, care e în esență, un fel de continuare genetică a sportului jefuirii armate.

Prima acumulare semnificativă de capital evreiesc, a rezultat în urma speculațiilor de cult bizantine. Scurgerea nemaivăzută de bani gata, a făcut orașele vest-europene să crească cu avânt și să devină catalistul decisiv în dezvoltarea meșteșugurilor, științei și artei.

Vestul barbar a devenit Vestul civilizat numai după ce a preluat conducerea, furat, distrus și înghițit Imperiul Bizantin.

Trebuie admis că strămoșii noștri slavi nu erau mai civilizați, și chiar și ei au cedat tentației barbare de a se îmbogăți repede de pe urma bogăției aparent nesfârșite a Constantinopolului.

În orice caz, spre cinstea lor, și din fericire pentru noi, dorința după prada de război nu a eclipsat lucrul cel mai important. Rușii au realizat care era bogăția cea mai de preț a Bizanțului. Acesta nu era nici aurul, nici textilele scumpe, nici chiar științele.

Cea mai de preț comoară a Bizanțului, era Dumnezeu.

După ce umblaseră peste tot în căutarea Adevărului și a lui Dumnezeu, ambasadorii prințului Vladimir au observat că numai în Bizanț exista o relație veritabilă între Dumnezeu și om, că e posibil să avem contact cu o altă lume.

„Nu știam dacă eram în Cer sau pe Pământ”, au spus strămoșii rușilor de azi, uimiți de experiența Sf.Liturghii în cea mai importantă Catedrală a imperiului, Sf.Sofia.

Au înțeles atunci ce fel de comoară poate fi obținută în Bizant. Și pe această comoară, strămoșii noștri nu au zidit nici bănci, nici capital, nici muzee sau case de amanet. Au înființat Rus, Rusia, urmașul spiritual al Bizanțului.

Așadar, cum a fost posibil ca un popor așa de mare în istoria universală, cu abilități extraordinare, să înceapă să-și piardă dintr-o dată energia vitală?

E interesant că problemele cu care Bizanțul s-a confruntat în timpul declinului, agresiunea puterilor străine, dezastre naturale, crize economice și politice, nu erau nimic nou pentru o guvernare veche de 1000 de ani, cu metode bine stabilite de a ieși din cele mai dificile situații. De fapt, imperiu mai întâlnise astfel de situații înainte și le depășise.

Da, au fost dușmani invidioși la est și vest, au fost cutremure, plăgi, dar nu acestea au zdrobit Bizanțul. Toate acestea s-ar fi putut rezolva cu condiția ca bizantinii să se poată stăpânii pe ei înșiși.

Astăzi vom vorbi despre acel inamic interior care a apărut în măruntaiele spirituale ale societății bizantine și a zdrobit spiritul acestei națiuni mărețe, transformând-o într-o vicitmă neajutorată a împrejurărilor istorice cărora, Bizanțul nu le-a mai putut face față.

Astăzi, apreciem bunăstarea societății în funcție de economie. Deși cuvântul „economie” și insăși știința economiei vine din Bizanț, bizantinii nu i-au dat niciodată mare atenție. Sistemul financiar-economic bizantin a suferit mai multe crize în cursul istoriei, dar eficacitatea industriei și-a agriculturii imperiului, au permis calmarea furtunii.

E suficient să spunem că vreme de 1000 de ani, comerțul internațional se baza pe moneda de aur bizantină. Dar Bizanțul n-a putut rezolva problema pierderii de către guvern a controlului propriilor finanțe și a curgerii uriașe de capital către Vest, către Europa în curs de dezvoltare, și aceasta i-a distrus economia.

(Atentie, AICI: Guvernul a cedat controlul comerțului și industriei, iar în final, a înmânat toate resursele comerțului și industriei, intreprinzatorilor străini.).

S-a petrecut astfel: o resursă financiară importantă în țară, era NU țițeiul sau benzina cum e acum, ci taxele vamale din comerțul internațional, în Bosfor și Dardanele.

Bizantinii, care mai înainte își guvernau singuri economia, au început să aibă discuții aprinse și, în cele din urmă s-au decis să paseze problemele comerțului internațional prietenilor lor străini, care erau mai abili, gata să-și asume responsabilitatea transportului, pazei de-a lungul rutelor comerciale, construcției de poduri noi și dezvoltării mai departe a activității negustorești.

Au fost chemați specialiști din Vest, din Veneția și Genova, orașe crescute substanțial în urma secolelor de comerț cu Bizanțul. Li s-a dăruit un regim de operare gratuit și au fost însărcinați cu patrularea rutelor maritime de-a lungul teritoriului imperiului.

Vestul a început cu momeala sau șmecheria să atragă Bizanțul în acceptarea prototipurilor organizațiilor unificate de comerț Europene și , profitând de una din cele mai complicate perioade din viața imperiului, și-au atins scopul: împăratul Alexios Komnenos a semnat un tratat de comerț internațional în defavoarea imperiului, numit „Golden Bulla”. Această învoială era în realitate înșelătoare, și profitabilă numai pentru Vest.

La început, toata lumea era mulțumită, guvernul salvase o mulțime de bani care, mai înainte mergeau spre comerț și flotele militare, comerțul a crescut, iar magazinele și piețele orașelor erau pline de produse europene și asiatice, pe care nu le mai văzuseră niciodată.

Dar aceasta n-a fost pe gratis. După numai câteva decade, industria locală și agricultura s-au deteriorat simțitor. Toți comercianții bizantini sau au dat faliment, sau au ajuns să depindă de străini.

Când țara a realizat în final ce se întâmplă, era prea târziu. Documentul „Golden Bulla” a fost anulat și împăratul Andronikos a încercat să inverseze circulația banilor înapoi – la imperiu.

A confiscat toate firmele comerciale străine care storceau ultimele resurse ale guvernului. Atât el cât și țara, au plătit scump pentru asta. El a fost ucis cu brutalitate, cât despre țară…

Republica Venețiană, care devenise de pe-atunci o oligarhie financiară uriașă, a angajat o întreagă crusadă și a trimis-o să cucerească Constantinopolul, în loc de Țara Sfântă.

Bizantinii, care în general îi priveau pe Cruciați ca frați de credință și aliați militari, erau așa de nepregătiți pentru o astfel de lovitură pe sub centură, că nu au apucat să își pregătească o defensivă pe măsură.

În 1204, detașamente italiene, franceze și germane ale uniunilor vestice, au atacat Constantinopolul și l-au cucerit. Orașul a fost trecut prin foc și sabie și jefuit fără milă.

În același timp, Veneția considerată drept reduta întreprinderii libere, a explicat vestului că nu făcuse decât să restabilească legea și ordinea încălcată și drepturile unei piețe internaționale libere și că, de fapt, se războia cu un regim care se opunea tuturor valorilor europene. (?!)

Acesta a fost momentul în care Vestul a început să zugrăvească o imagine a Bizanțului, de „imperiu rău”, eretic. Cu trecerea timpului, această imagine va fi utilizată constant de către arsenalul ideologic al Vestului (cam ca acuma, la noi, cu ‚acordurile’ astea aberante dpdv religios spre ecumenism, DAR și despre invazia minorităților, imigranților, homosexualilor, eutanasierii la grămadă, pornind de la câini, pisici, până la bătrâni, adulți și copii).

Desi Constantinopolul a fost restabilit 50 de ani mai târziu, Bizanțul nu și-a mai revenit niciodată…

Între timp, comercianți străini au reținut controlul complet asupra economiei și pieței bizantine. Încă o problemă nerezolvată în Bizanț a fost CORUPȚIA și OLIGARHIA. Guvernul s-a luptat cu ele încontinuu, și a avut succes pentru o bună perioadă de timp.

Birocrații și scamatorii financiari care mergeau prea departe, erau pedepsiți și exilați, averile confiscate și date bugetului statului (așa cum ar trebui și la noi făcut).

În orice caz, autoritățile n-au avut niciodată tăria și determinarea să eradicheze complet acest rău. Oligarhii adunau armate întregi pe post de servitori și paznici și aruncau guvernul în învălmășeala războaielor civile.

Cum au apărut acești oligarhi în Bizanț, și de ce au devenit de necontrolat? Bizanțul a avut întotdeauna un guvern birocratic centralizat, acesta nefiind punctul slab ci dimpotrivă, sursa tăriei sale istorice. Toate eforturile de a combate autoritatea cu interesul personal, erau retezate ferm și decisiv.

În orice caz, într-o anume perioadă de reforme politico-administrative, a apărut tentația de a schimba vechea și aparent stângacea mașinărie cu ceva mai eficace și flexibil, în care rolul guvernului să fie limitat, redus la acela de supraveghetor al formalităților legale.

Mai simplu, guvernul, din bunele intenții inspirate în parte de politica europeana, a cedat din mână o parte a funcțiilor sale centrale strategice, lăsându-le în mâna unui cerc mic de familii.

Dar împotriva așteptărilor guvernului, aceasta artistocrație nouă pe care o hrănea, nu a rămas mult sub controlu aparatului birocratic.

Rezistența a continuat cu succes schimbător, și a sfârșit într-o criză politică serioasă, din care guvernul a scăpat numai cu prețul concesiilor ireversibile către străini.

Știm ce s-a întâmplat după aceea. Corupția oligarhică a guvernului a continuat până la căderea definitivă a Constantinopolului în fața turcilor.

Ca o paranteză, oligarhii nu numai că au eșuat în a înzestra Guvernul cu bani și cu armată în timpul invaziei turcești, ba chiar au șterpelit puținul rămas în buget.

Când tânărul sultan Mehmed a cucerit orașul, a fost uimit de bogăția exorbitantă a unor cetățeni, în timp ce armata orașului era în mare nevoie.

I-a chemat pe cei mai bogați, și le-a pus o întrebare simplă: de ce nu au contribuit financiar la apărarea orașului de inamic.

„Țineam aceste bogății, pentru Majestatea Voastră”- veni răspunsul măgulitor. Mehmed, i-a pedepsit imediat, cu cruzime: capetele le-au fost tăiate, iar trupurile aruncate la câini.

Acei oligarhi care au fugit în Vest, sperând să-și ascundă capitalul, au fost și ei jefuiți fără milă de „prietenii’ lor și și-au sfârșit viața în sărăcie.

O mare problemă a imperiului bizantin din timpul declinului, a fost schimbarea frecventă a direcției politice, o lipsă de stabilitate și continuitate în puterile guvernamentale. (cam cum e la noi, acum).

Adesea, cu fiecare schimbare a împăratului, direcția imperiului se schimba drastic. Acest lucru a slăbit țara considerabil, și a stors populația de vlagă.

Stabilitatea politică este una din cele mai importante condiții pentru un stat puternic.

Aceasta a fost testamentul marilor împărați bizantini. Cu toate acestea, cei noi, l-au trecut cu vederea.

A fost chiar o perioadă în care apărea un nou împărat la fiecare 4 ani, în medie.(cunoscut, nu?)

Era oare cu putință ca țara să se schimbe bine în asemenea condiții, sau să reușească vreun proiect la scară largă care necesita ani mulți de efort sistematic? Firește, au fost și împărați puternici în Bizanț.

Un exemplu este Vasile al II-lea, care era nașul Printului Vladimir. Acesta a preluat puterea după o vreme de criză adâncă: țara era practic, privatizată de oligarhi.

Mai întâi, a luat măsuri pentru a stabili un stâlp vertical al puterii, eradicând mișcările separatiste din teritoriile de frontieră și pe guvernatorii rebeli și pe oligarhii care se pregăteau sa dezmembreze imperiul.

Apoi a ‚curățat’ guvernul și a confiscat sume uriașe de bani furați. Măsurile drastice ale lui Vasile al –II-lea, i-au permis să ridice bugetul statului la un nivel fără precedent.

Nivelul anual era de 90 de tone de aur în timpul domniei sale. Prin comparație, Rusia a atins un asemenea nivel numai până la începutul sec. XIX.

Vasile a slăbit semnificativ puterea oigarhilor-magnaților regionali. Influența acestor stăpâni locali și puterea lor, era uneori mai mare decât cea a guvernanților oficiali. (cam ca baronii noștri, nu?!)

Odată, în timpul unei campanii militare, maganatul Asiei Mici, Eustaphios Maleinos l-a invitat în chip demonstrativ pe împăratul Vasile și oastea sa, să se odihnească pe moșia sa, și nu i-a fost prea greu să poarte de grijă acelei armate uriașe, până când și-au împrospătat puterile.

Acest oligarh a încercat să influențeze soarta țării. A început să țeasă niște intrigi, mutându-și propriul candidat-marionetă în cercurile superioare ale puterii. Mai târziu, avea să plătească scump pentru aceasta.

Toată averea i-a fost confiscată, iar el a fost închis în una dintre cele mai îndepărtate închisori ale imperiului.

După ce rebeliunea unui alt magnat, Bardos Skleros, a fost înăbușită, Skelros chiar l-a sfătuit pe Vasile al II-lea să-i epuizeze pe magnați cu taxe, misiuni sociale și servicii guvernamentale, ca ei să nu mai aibă timp sa devină așa de bogați și de puternici.

După ce a pus la loc autoritatea pe verticală în țară, Vasile a lăsat un fel de „fond de stabilizare” urmașului său care era asa de mare, încât, în cuvintele lui Michael Psellos, a trebuit să sape noi labirinturi în depozitele subterane ale tezaurului.

Această rezervă națională a fost destinată mai întâi reformelor militare și organizării unei armate profesioniste, de nădejde.

Bizanțul, avea în general, o problemă cu succesiunea la tron, deși bizantinii erau cei mai mari specialiști în domeniul succesiunii regale. La ei, nu exista principiul moștenirii tronului. Pentru ca puterea să treacă la un urmaș vrednic, împărații alegeau unul sau doi candidați, și-i implicau în mod activ în chestiuni guvernamentale, și-i observau.

Exista chiar un sistem conform căruia, țara putea avea la un moment dat un împărat și împărați-juniori, urmașii.

Toate acestea erau foarte rezonabile dar, oricât de mult era îmbunătățit sistemul de succesiune, în cele din urmă a devenit clar că tot șansa a jucat un rol, în mare parte.

Vasile al II-lea a fost ghinionist. Prea ocupat cu treburile guvernamentale, nu și-a pregătit un succesor cum trebuie, și tronul a fost dat fratelui său, Constantin al VIII-lea.

Când noul împărat a început să se simtă în largul său, puternic și proverbial de bogat, nu s-a îndreptat spre treburi guvernamentale, ci mai degrabă spre închipuiri extatice despre realizări și glorie, care vroiau sa eclipseze pe cele ale fratelui său.

Rezultatele au fost dureroase: sub egida visătorului în porfiră, elita cinică de la conducere, a pierdut imediat disciplina și ascultarea învățate sub Vasilie al II-lea și s-a dedat din nou luptelor pentru putere, cu forțe proaspete.

JDeșii oligarhii și-au atins repede scopul, aceasta a avut costule ei. Dacă Vasile al II-lea pedepsea nesupunerea cu confiscarea averii și în cazuri extreme cu orbirea (pedeapsă comună în evul mediu), urmașul său – Constantin cel isteric, în timpul unui acces de furie, a castrat jumătate din elita administrativă

Mai mult, extravaganța sa a eclipsat chiar și pe a unuia dintre cei mai imorali împărați ai perioadei de declin, poreclit „Bețivul”. Ca și acela, în stare de ebrietate, distra masele la hipodromul orașului, de trei ori mai mare decât acest Coliseum roman.

Următorul, a eșuat deasemenea. Structura verticală a puterii centrale, a început să cadă. Rezultatul unei noi revolte printre clanuri și elite, a relocației continue a proprietății, a fost deplorabil: în decursul a 50 de ani, imperiul era gata să cadă. Marele fond de stabilizare aflat în mâna suveranilor nepricepuți, a făcut mai mult rău, decât bine.

Acești bani adunați fără efort, au început să lucreze împotriva țării, prin coruperea societății. Același istoric, Michael Psellos, observa cu amărăciune că imperiul „ s-a îmbolnăvit” din reaua utilizare și prădare a banilor lăsați de Vasile. „Corpul guvernamental”, scria el „s-a umflat”. ”Unii înnotau în bani, alții erau împănați până în branhii cu titluri, iar viața lor a devenit nesănătoasă și distructivă”.

Astfel, succesiunea puterii era o chestiune de viață și de moarte în imperiu. Când există stabilitate în succesiune și în dezvoltare, țara are un viitor, fără stabilitate = prăbușirea.

Dar oamenii n-au înțeles asta bine, și au cerut diferite schimbări. Oportuniștii și oligarhii fugitivi, au jucat și ei un rol în ceea ce privește starea de spirit a maselor.

De obicei se ascundeau în străinătate și susțineau diferite intrigi, cu scopul de a înlătura de la tron pe un împărat sau altul care nu le convenea, plătindu-și agentul lor și noile relocații ale proprietății.

Un astfel de om, a fost un anume Visarion, un învățat mediocru, politician fără principii și intrigant al sec.XV, care a fugit din Bizanț la Roma și a găsit acolo azil politic. Visarion a coordonat toată opoziția din Constantinopol și a produs dureri de cap majore guvernului.

Apoi, a ajuns cardinal catolic. Și-a luat o casa în Roma, iar după moarte, protectorii săi, au numit o mica strada la marginea orașului cu numele lui.

O altă boală gravă, incurabilă, care nu fusese până atunci, și-a făcut apariția: problema naționalității. E un fapt că astfel de probleme nu existaseră în Bizanț, de sute de ani. În calitate de urmași istorici legali ai vechii Rome care a fost distrusă de barbari în sec.V, locuitorii Bizanțului se numeau pe ei înșiși, romani. Într-un imperiu vast, cu multe naționalități, exista o singură credință, cea Creștin-Ortodoxă.

Bizantinii împliniseră în mod literal învățătura creștină a unei umanități noi, trăind într-un duh Dumnezeiesc, unde „nu e grec, nici evreu, nici scit”, după cum a spus apostolul Pavel. Această nădejde a protejat țara de furtuna distructivă a conflictului etnic.

Era suficient ca un păgân sau un străin să accepte Credința Ortodoxă și să o confirme cu fapta pentru a deveni un membru deplin al societății. Pe tronul Bizantin spre exemplu, au fost atâția armeni ca și greci, au fost și cetățeni de naționalitate siriană, arabă, slavică și germană.

Printre funcționarii de elită ai guvernului, se găseau reprezentanți ai tuturor popoarelor imperiului, cerințele de bază erau competența și dedicația pentru credința Ortodoxă.

Acestea au înzestrat civilizația bizantină cu o bogăție culturală incomparabilă. Singurele elemente străine pentru bizantini, erau oamenii străini de morala Ortodoxă, de cultura antică bizantină și de propria viziune asupra lumii. De exemplu, vest-europenii timpului, neciopliți, ignoranți, acaparatori, erau considerați barbari de către romani.

Împăratul Constantin al VII-lea își învăța astfel fiul în alegerea unei soții, „în măsura în care fiecare nație are propriile tradiții, legi și obiceiuri, ar trebui să-ți unești viața în căsătorie numai cu cineva din propriul popor”.

Pentru a-l înțelege bine pe acest împărat, trebuie să ne amintim că străbunicul său era scandinav pe nume înger, bunicul era băiatul unui armean și-a unei femei slavice din Macedonia, soția era fata unui armean și-a unei grecoaice, nora sa era fata unui rege italian.

Nepoata, Ana, a devenit soția Printului rus Vladimir, imediat după ce acesta a fost botezat. Însăși ideea unei „nații” era de fapt un concept european, care mai târziu a evoluat în Bizanț în forma superiorității naționale a grecilor, în jurul cărora Bizanțul a luat ființă.

Europenii trăiau în state mici, formate pe principii etnice, de exemplu Franța, țările Germanice, republicile Italice. Obiceiurile naționale erau bune și corecte pentru ele, dar în realitate Bizanțul nu era un stat etnic, ci un imperiu multi-național, și aceasta era o diferență de bază.

Pentru 100 de ani, bizantinii s-au luptat cu această tentație și nu și-au permis să fie înfrânți. „Noi toți suntem cetățeni romani –Ortodocși ai Noii Rome”, spuneau ei.

Trebuie spus că acestea se petreceau chiar la începutul epocii numite „Renaștere” de istorici, creația unui ideal universal elenic-păgân, naționalist. Este de înțeles puterea ispitei pentru greci de a ceda acestei Renașteri vest-europene, și fascinației europenilor de cultura marilor strămoși ai grecilor. Primii care au cedat, au fost intelectualii. Bizantinii mai luminați au început să-și sesizeze grecismul .

Au început mișcări naționaliste, apoi negarea tradițiilor creștine și, în final, în timpul domniei Paleologilor, idealul imperial a făcut loc unui naționalism grecesc îngust.

În orice caz, această trădare a idealului imperial a costat scump, febra naționalistă a rupt imperiul în bucăți, care au fost înghițite imediat de imperiul musulman vecin.

Un apologist al naționalismului elenic, învățatul liberal Plethon, îi scria cu aroganță împăratului Manuel al II-lea: „Noi, poporul pe care-l guvernezi și-l conduci, suntem greci prin naștere, după cum arată și limba și patrimoniul educațional! „.

Astfel de vorbe n-ar fi fost nici măcar gândite cu un secol în urmă. Dar Plethon le-a scris chiar în seara dinaintea căderii Constantinopolului, în care nu mai locuiau cetățeni romani, ci greci, armeni, slavi, arabi și italieni, în dușmănie unul cu altul.

Aroganța grecilor a dus la discreditarea slavilor în imperiu. Bizanțul și i-a înstrăinat astfel, pe sârbi și pe bulgari, care ar fi putut ajuta semnificativ în lupta cu turcii.

Rezultatele au fost că popoarele fostului Bizanț unit au început să se dușmănească unele pe altele. Vestul nu a pierdut șansa de a câștiga de pe urma acestei situații. A început să-i convingă cu putere pe sârbi și pe bulgari că grecii le-au asuprit identitatea națională, timp de secole.

Au fost provocate mai multe revoluții și în final, cu ajutorul forțelor economice și militare, vestul a presat pentru separația sârbilor și bulgarilor de Bizanț și unirea lor cu Europa latină.

Aceste nații au înghițit momeala, strigând dintr-o dată: „Și noi suntem europeni!”. Vestul le-a promis ajutor militar și material dar i-a înșelat, firește, lăsându-i pe post de tampon în confruntarea lor cu turcii. (cam ca acum, cu americanii….noi tampon între ei și ruși)

Statele balcanice, atât de loiale vestului, s-au aflat sub jugul turcesc nemilos, vreme de multe secole. Iar Bizanțul n-a mai fost capabil să-i ajute. Aroganța națională a jucat astfel, un rol nefast pentru imperiu.

Altă mare problemă a fost pierderea graduală a controlului asupra provinciilor îndepărtate. Contrastul dintre provincii și capitala satisfăcută și bogată, care trăia în mare parte pe spatele acestor zone sărace, a devenit izbitor.

La începutul sec.XIII, scriitorul bizantin Mihail Choniates, a scris locuitorilor capitalei un reproș amar:

„ Nu se scurg oare toate bogățiile în oraș, precum râurile, în mare? Dar voi nu vreți să vă uitați și la orașele din jur, care așteaptă oarecare decență de la voi.
Le trimiteți colectori de taxe unul, după altul, cu dinți de brută, ca să devoreze și ultima îmbucătură. Voi stați în oraș și vă bucurați de pacea voastră, și înghițiți bogățiile.”

Chiar și administratorul șef al capitalei, eparhul Constantinopolului, se bucură de o poziție specială în țară, iar contemporanii comparau adesea puterea sa cu a Împăratului, „numai că, fără purpură” cum spuneau ei.

Unul din acești eparhi s-a implicat odată atât de mult în construcția clădirilor înalte în capitală, încât a trebuit un ordin imperial care să interzică construcția clădirilor cu peste 10 etaje, pentru a-l opri.

Practic toată viața politică, culturala, și socială se desfășura în Constantinopol. Guvernul nu lua în seamă faptul că apăruse un dezechilibru care tot creștea, că provinciile uitate se degradau din ce în ce mai mult.

Câte putin, tendința de a fugi spre centru a devenit tot mai puternică. (sună cunoscut, nu?!). Guvernatorii teritoriilor îndepărtate și-au jucat și ei cartea lor.

Banii trimiși de la buget acelor provincii, erau deturnați fără rușine. Nu ar fi fost nici măcar pe jumătate atât de rău, dacă acei bani ar fi mers numai la îmbogățirea guvernatorilor și a protejaților lor.

Dar acele fonduri, erau deseori folosite pentru a crea adevărate armate, prezentare drept – trupe ale păcii. Aceste batalioane erau adeseori mai eficiente în bătălie, decât armata obișnuită.

Când guvernul a slăbit, provinciile s-au separat. Guvernul a privit aceste evenimente, aproape neputincios. Dar guvernatorii rebeli, abia eliberați de autoritatea centrală, nu aveau să viseze prea mult la idealurile lor mărețe. Împreună cu populația lor nefericită, au căzut aproape imediat sub jugul ne-ortodocșilor. După aceasta, populația locală era de obicei distrusă aproape complet, iar regiunea era populată cu turci și persani.

Problema demografică era una din cele mai importante în Bizanț. Imperiul a fost populat treptat cu oameni de o altă spiritualitate, care a înlocuit populația nativă Ortodoxă.

Compoziția etnică a țării s-a schimbat vizibil. Acesta era într-un fel de proces ireversibil, căci rata nașterii în Bizanț era în scădere. Dar acesta nu era răul cel mai mare. Ceva similar se mai întâmplase din timp, în timp.

Catastrofic era faptul că locuitorii care veneau în imperiu, nu mai deveneau romani, așa cum o făcuseră odinioară, ci rămâneau pentru totdeauna străini, agresivi și inamici. Noii veniți nu mai considerau Bizanțul patria lor, ci numai o proprietate potențială care ar fi putut ajunge în mâna lor, mai devreme sau mai târziu.

Aceasta s-a întâmplat și din cauză că imperiul refuzase să-și educe oamenii, o concesie făcută noii demagogii renascentiste, declarând că ideologia statului ar fi o violență împotriva individului. Dar în natură, nu poți avea un vid.

Prin renunțarea voluntară la obiceiul vechi de 1000 de ani de a-și educa și cultiva cetățenii, bizantinii au lăsat cale liberă altor influențe asupra minților și sufletelor cetățenilor, influențe care nu au fost atât o promovare a gânditului liber și independent, cât o agresiune ideologică intenționată, urmărind distrugerea fundamentului societății și al statului.

Dar bizantinii aveau o experiență uimitoare, de neegalat. Conducătorii de frunte erau capabili să folosească moștenirea vastă – o mare experiență în guvernare și subordonare.

Ca rezultat al acestei abilități de a lua decizii bune, rapid, barbari cruzi, după experiența culturii creștine, deveneau cei mai devotați aliați, primeau titluri mărețe, erau incluși între guvernatorii de seamă, și se luptau pentru interesele imperiului, în cele mai depărtate provincii ale acestuia.

Cât despre chestiunile demografice și problema veșnică a separatismului în zonele de frontieră, împărații bizantini au lăsat moștenire, metode de rezolvare. De exemplu, creând condiții pentru re-locarea masivă a locuitorilor din zone centrale spre provincii.

Aceasta, producea imediat o explozie a ratei natalității și sfârșea într-o adaptabilitate excepțională la noua locație, începând cu generația a doua. În orice caz, această experiență bogată a fost batjocorită și disprețuită în mod criminal, în favoarea opiniei externe, iar mai pe urmă, a fost pierdută de-a binelea.

Dar care erau de fapt aceste opinii invazive ale căror puncte de vedere, începuseră bizantinii să le prețuiască?

Cine a fost în stare să le influențeze mințile în asemenea măsură încât să înceapă să facă greșeli mortale, una după alta?

E greu de crezut că un astfel de respect și astfel de dependență au apărut față de același Vest, odinioară barbar, care tânjea cu gelozie de veacuri la bogăția Bizantului și apoi s-a îngrășat în mod sistematic, de pe urma dezmembrării treptate a acestuia.

Bizanțul a fost o țară unică, diferită și de Vest și de Est. Toată lumea recunoștea acest lucru, unii erau înveseliți de asta, alții urau acest statut aparte, în timp ce alții, se simțeau oprimați de el.

În orice caz, diferența Bizanțului de restul lumii era o realitate obiectivă. Mai întâi, Bizanțul era o țară unică în lume care se întindea pe o arie vastă între Europa și Asia, și însăși geografia sa contribuia major la aceasta.

Apoi, Bizanțul era un imperiu multi-național, în care oamenii vedeau statul ca pe una din comorile lor personale. Acesta era de neînțeles pentru lumea vestică unde, individualismul și propriul interes erau deja ridicate la statut de principiu sacru.

Sufletul Bizanțului și semnificația existenței era Ortodoxia, mărturisirea nepătată a Creștinismului, în care nicio dogmă nu se schimbase în esență, vreme de 1.000 de ani.

Vestul, pur și simplu nu a putut îndura un astfel de conservatorism, l-a numit ne-dinamic, obtuz, limitat, și a început să ceară cu fanatism încruntat schimbarea vieții după modelul imaginii vestice, mai întâi în sferele religioase, spirituale, apoi în cele intelectuale și materiale.
În ceea ce privește unicitatea și particularitățile Bizanțului, vestul, în ciuda perioadelor ocazionale de extaz față de civilizația bizantină, a pronunțat sentința: totul trebuie distrus din rădăcină, dacă e necesar, împreună cu Bizanțul și cu moștenitorii săi spirituali.

Nu e rea orga asta. (arată spre o orgă). Și ea, inventată și făcută în Bizanț. A fost adusă în Vestul Europei în secolul IX, și de-atunci a prins rădăcini aici, după cum se vede.

Desigur, e aiurea să spui că vestul e de vină pentru necazurile și căderea Bizanțului. Vestul își urmărea propriile interese, ceea ce e firesc. Loviturile istorice împotriva Bizanțului au avut loc atunci când bizantinii înșiși au trădat propriile principii pe care-și zidiseră imperiul.

Aceste principii erau simple, cunoscute fiecărui bizantin, din copilărie: credința în Dumnezeu, în legile Sale eterne păstrate în Biserica Ortodoxa, și încrederea neînfricată în tradiții și în țara proprie.

Vreme de sute de ani, împărați bizantini atât de înțelepți, cât și mai puțin înțelepți, buni guvernatori sau comandanți incapabili, sfinți pe tron sau tirani sângeroși, puși în fața unei situații cruciale, știau că urmând acele doua reguli, vor asigura capacitatea imperiului de a supraviețui.

În Sf.Scripturi, pe care fiecare bizantin le știa, e spus foarte clar:
„Cerul și pământul le iau astăzi ca martori împotriva voastră: v’am pus în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și urmașii tăi!” (Deut.30:19).

În Bizanț, după sfârșitul sec.13, apăruseră două partide, unul punând la bază punctele tari ale țării, cerând încredere necondiționată în acestea și dezvoltarea potențialului său uriaș.

Acesta, era deschis acceptării influenței europene, dar cu discriminare, după o testare serioasă și numai în cazurile în care schimbarea nu ar fi atins punctele fundamentale ale credinței oamenilor, sau politica statului.

Celălalt partid, pro-vest, ai căror membrii arătau cu degetul dezvoltarea mai rapidă și mai eficientă a vestului, a început să proclame din ce în ce mai tare că Bizanțul a ajuns la sfârșitul istoriei sale, stors de vlagă d.p.d.v. politic, cultural, religios, și să ceară o schimbare de bază a tuturor instituțiilor statale, după imaginea țărilor vest-europene.

Reprezentanții partidul pro-vest, sprijiniți pe ascuns și chiar pe față de guvernele europene, i-au învins fără apel pe tradiționaliștii imperiului. Sub conducerea lor, au avut loc o sumă de reforme importante, din domeniul economic, militar, politic și în final, ideologic și religios.

După toate aceste reforme, a rezultat un colaps total o și o distrugere spirituală și materială așa de mare, încât imperiul a rămas fără apărare în fața vecinului din est, sultanul turcesc.

Mai întâi, partidul pro-vest, a început să reconsidere istoria proprie, cultura și credința. În loc de o critică sănătoasă, au adus numai respingere de sine distructivă.

Tot ce era vestic, era lăudat, tot ce era propriu era călcat în picioare. Istoria bizantină a fost strâmbată, credința și tradiția au fost ridiculizate, armata a fost deteriorată.

Întregul Bizanț a început să fie văzut ca un soi de monstru universal. Tânăra generație mai bogată, nu mai studia în Bizanț, ci mergea în străinătate. Cele mai luminate minți ale științei bizantine au migrat în vest, căci statul nu le-a mai dat atenție.

Împăratul Teodor al II-lea a prezis:

„Știința lepădată va deveni dușmanul nostru și se va înarma împotriva noastră. Sau ne va duce la distrugere, sau ne va transforma în barbari. Scriu acestea, într-o stare de tristă melancolie”.

Presentimentul împăratului, nu l-a înșelat. În timpul atacului final asupra Constantinopolului, un învățat strălucit în forjarea metalelor, un ungur pe nume Urban, s-a oferit să construiască pentru împărat, piese mari de artilerie, care ar fi putut mătura în cale trupele turcești.

Dar bugetul era gol, și bogații Constantinopolului nu au dat niciun ban. Neprimind niciun ban, Urban s-a simțit jignit și și-a oferit serviciile sultanului Mehmed. Acesta, n-a pierdut ocazia de a reuși cumva să distrugă zidurile de netrecut ale orașului.

I-a oferit fonduri nelimitate, și a pornit proiectul. În final, tunurile lui Urban, cel mai bun student al școlii balistice bizantine, au decis soarta imperiului. Reformele vestice în domeniul militar, începuseră cu mult înainte. În Bizanț existase de secole un sistem bine verificat, deși nu întotdeauna eficient, numit stratiot – o armată națională, obligatorie de la 18 ani. În timp, armata bizantină a suferit schimbări majore. O armată de tip nou, cerea mulți bani. Însuși fondul – stabilizare creat de Împăratul Vasile al II-lea, era pentru așa ceva!

Dar fondul a fost irosit, în timp ce deciziile au fost luate în direcția unei refaceri a armatei, după modelul profesional vestic. În acei ani, bizantinii erau captivați de imaginea cavalerilor teutoni în armură, ultima cucerire în domeniul industriei militare.

„Bizantinii mei, sunt ca niște oale de lut” – comenta disprețuitor un împărat la adresa soldaților săi, „iar cavalerii vestici, sunt ca ceainicele de fier!”.

Pe scurt, în urma reformelor, și–au făcut bucățele armata, fără să construiască alta în loc! În esență, urmaseră un curs al formării unui bloc militar împreună cu vestul, în structura unei uniuni politico-militare.

În practică, asta însemna că pe timp de război erau dependenți de o armată profesională, dar nu una proprie, ci una mercenară. Ce înseamnă o armată de mercenari? Cât de loială și capabilă poate fi, bizantinii au învățat-o din amara lor experiență.

Încercând să pună baza pe experiența vestică, statul a devenit din ce în ce mai ineficient. Chiar și așa, au cautat în continuare scăparea, printr-o nouă imitație a modelelor vestice.

Cea mai devastatoare lovitură, cea finală, a fost unirea eclesiastică cu Roma.

Aceasta însemna subordonarea Bisericii Ortodoxe, Papei de la Roma, din motive pragmatice. Atacurile agresive ale națiilor străine, unul după altul, forțaseră țara, să opteze între două:

  1. Ori să se bizuie pe Dumnezeu și pe tăria lor;
    2. Sau să renunțe la principiile pe care țara lor fusese construită, și să primească în schimb, ajutor militar și economic de la vestul latin.

Și alegerea a fost făcută. În anul 1274, împăratul Mihail Paleologul a decis în favoarea unei concesii făcute Vestului. Pentru prima dată în istorie, ambasadori ai împăratului bizantin, au fost trimiși la Lion să accepte supremația Papei de la Roma.

După cum s-a văzut mai apoi, avantajele primite în schimbul cedării ideologice au fost neglijabile. Calculele partidului pro-vest, nu au fost numai nejustificate, ci s-au prăbușit de-a dreptul. Unirea cu Roma, n-a durat mult.

Papa Leo al IV-lea, mai grecofil, care atrăsese Bizanțul spre unire din motive mai bune, a murit la scurtă vreme după aceea, iar succesorul lui s-a dovedit a fi de cu totul altă natură, interesele vestului latin erau primele pe lista lui.

A cerut ca Bizanțul să se schimbe radical, să se refacă după înfățișarea Vestului. Când aceste schimbări nu au avut loc, Papa l-a excomunicat pe noul său copil duhovnicesc, împăratul Mihail Paleologul, și a chemat Europa la o nouă crusadă împotriva Bizanțului.

Ortodocșii convertiți la catolicism, au fost numiți Catolici-răi. Bizantinii trebuiau să înțeleagă că Vestul nu avea nimic mai puțin în vedere decât supunerea completă, necondiționată, religioasă și politică.

Numai Papa trebuia văzut ca infailibil, dar și vestul însuși.

Altă pierdere uriașă în urma trădării Credinței a fost pierderea încrederii poporului în propriul guvern. Bizantinii erau șocați de trădarea celei mai importante valori: Ortodoxia.

Au văzut că guvernul își permitea să se joace cu cel mai important lucru din viață: Adevărul de Credință!

Sensul existenței însăși a fost pierdut pentru bizantini. Aceasta a fost lovitura finală, principală, care a distrus țara. Și, deși nu toți acceptaseră unirea, sufletele oamenilor erau zdrobite.

În locul setei de viață și a determinării în acțiune, apăruse o APATIE și o OBOSEALA GENERALĂ. Oamenii nu mai voiau sa trăiască.

Această oroare mai apăruse în diverse locuri în istorie, cu diverse populații sau civilizații întregi. Așa s-au pierdut elenii antici, printre care apăruse criza demografica inexplicabilă, în primele secole de la Hristos, încoace. Oamenii nu mai voiau să trăiască, nu mai vroiau să-și continue existența.

Puținele familii care se formau, nu aveau copii. Copiii născuți, mureau din lipsa de grijă a părinților. Cele mai întunecate secte gnostice și oculte veniseră în forță, în prim plan, grupări caracterizate de ura pentru viață. Sinuciderea a devenit una din principalele cauze de deces în populație. Acest fenomen de moarte conștientă a unei populații întregi a fost numită de știință „psihoza endogenă a secolelor I-III”, o patologie de masă și o pierdere a sensului existenței.

Ceva similar s-a întâmplat și în Bizanț, după încheierea unirii cu catolicii. Criza în ideologia de stat, a dus la pesimism total (nu asistăm oare și noi, la o lehamite generalizată, caracterizată prin lipsa de reacție simplă și firească la răul făcut de politică, endemizat aproape…de guvernanții foști și/sau actuali?!).

Declinul spiritual și moral a început să ia amploare, împreună cu necredința, interesul în astrologie și în cele mai primitive superstiții. Alcoolismul a devenit o adevărată plagă printre bărbați.

A apărut un interes morbid pentru misterele uitate ale Greciei antice. O intelectualitate fascinată de neo-păgânism, a distrus cu cinism și deplin conștient fundamentele Credinței creștine ale oamenilor. Au avut lor procese de depopulare și de crize ale familiei.

Din cei 150 de intelectuali bizantini, cunoscuți în istoria sec. 15-16, numai 25, aveau familie. Aceasta este numai o mică parte a fenomenelor petrecute în Bizanț, în urma deciziei de a sacrifica idealurile superioare, de dragul avantajelor materiale.

Sufletul s-a prăbușit. Dintr-o nație măreață, care dăduse omenirii exemple grandioase ale spiritului uman, acum împărțeau cinismul neînfrânat și certurile mărunte.

Un pelerin rus, a scris cu amărăciune în timpul sec. XIV: „Greci sunt aceia, fără pic de iubire”. Cele mai luminate minți din Bizanț, priveau cu tristețe la moartea înceată a imperiului, dar nimeni nu-i lua în seamă.

Ilustrul om de stat – Teodor Metochites, care nu vedea ieșire pentru Bizanț, plângea fosta glorie a „romanilor” și „fericirea pierdută”. Plângea imperiul „irosit în boli, cedând ușor la fiecare atac al vecinilor, și victimă neputincioasă a sorții”.

O nouă unire semnată în Florența, în ceea ce era acum o speranță nebunească ca ajutor venit din partea vestului, nu a schimbat nimic. Pentru bizantini, aceasta a fost o nouă lovitură morală de proporții.

Acum, nu numai împăratul, dar chiar și Sf.Patriarh, urmaseră credinței latinilor. Oricum, în ciuda trădării mai multor ierarhi, Biserica Ortodoxă a stat neclintită.

„Toți au fost împotriva unirii”, spunea un istoric bizantin.

„O, romani prăpădiți!”- scria în mod profetic călugărul Ghenadie Scolarul, în chilia sa după semnarea unirii de la Florența, cu 14 ani înainte de căderea Constantinopolului…

”De ce v-ați abătut de la calea cea dreaptă? Ați părăsit nădejdea lui Dumnezeu și ați început să vă bizuiți pe puterea francilor. Împreună cu orașul, în care totul va fi distrus în curând, ați apostaziat de la credința voastră?
Miluiește-mă pe mine, Doamne!
Mărturisesc în fața lui Dumnezeu că nu sunt vinovat de aceasta. Întoarceți-vă, cetățeni prăpădiți, și înțelegeți ce faceți!
Împreună cu captivitatea în care o să ne găsim în curând, v-ați lepădat de moștenirea părinților și ați început să mărturisiți rușinea.
Vai, vouă când judecata lui Dumnezeu vă va ajunge!”

Vorbele lui Ghenadie Scolarul s-au împlinit în totalitate, iar el a avut de dus în spate, greaua cruce a unui patriarh amar – a devenit primul patriarh ortodox în Constantinopol, după căderea acestuia la turci.

Anul fatal 1453, se apropie. În aprilie, sultanul Mehmed, un om foarte tânar, de 21 de ani, aproximativ vârsta unui student din Instanbulul de azi, a atacat Constantinopolul.

Sultanul delira pur și simplu la ideea de a cuceri capitala romanilor. Consilierii-viziri mai vârstnici, unul din ei – agent secret al Bizanțului, l-au sfătuit să anuleze atacul, zicând ca e prea periculos să se lupte pe două fronturi, căci toți se așteptau ca batalioane din Genova și Veneția vor ajunge din moment în moment.

Dar sultanul s-a dovedit a fi un elev neascultător. Ajutorul promis din Europa, n-a venit, firește! La partidul Vesticilor din Constantinopol, s-a adăugat unul, înclinând spre turci. Oricât de trist, dar nu exista ȘI un partid bizantin adevărat printre politicieni.

Partidul turcesc era condus de primul ministru și amiral, Marele Duce Notaras. El a spus în auzul tuturor că „E mai bine să vadă pălăria turcească conducând în oraș, decât tiara latină”.

Puțin mai târziu el, primul ministru, avea să simtă ce însemna această conducere a pălăriei turcești.

Când sultanul Mehmed al II-lea a cucerit orașul, în mijlocul jafului și dezordinii generale, s-a hotărât să-l pună pe acest Notaras primar al capitalei. Dar, aflând că marele duce are un băiat de 14 ani de o frumusețe rară, a cerut ca fiul lui să-i fie mai întâi cedat pentru haremul său de băieți.

Când Notaras a refuzat, zguduit, sultanul a ordonat ca și el, și băiatul să fie decapitați. Groaznicul rezultat era în desfășurare inevitabilă.

Împărate Ceresc, Mângîietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești, și toate le plinești, Vistierul bunătații și Dătătorule de Viață, vino și te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește Bunule, sufletele noastre.

29 Mai 1453, după un asediu de mai multe luni în care apărarea orașului a rezistat eroic, turcii au reușit să pătrundă prin zidul superior. Apărarea, îngrozită, a luat-o la fugă.

Cel din urmă împărat bizantin, Consantin Paleologul, a rămas singur, abandonat de toți. Cu sabia și cu scutul în mâini, împăratul a strigat:

„Nu se găsește niciun creștin care să-mi taie capul?” Dar nu era nimeni care să răspundă. Dușmanii l-au înconjurat și după un scurt asediu, turcii l-au ucis cu un cuțit în spate.

Ce-ar mai fi de spus?! Acum locuiesc aici oameni complet diferiți, cu legi și morală, diferite. Moștenirea bizantină, străină invadatorilor, a fost sau distrusă sau schimbată din rădăcină.

Urmașii acelor greci care n-au fost răpuși de cuceritori, au devenit cetățeni de clasa a 2-a în propriul teritoriu, fără drepturi, vreme de secole întregi.

Ura răzbunătoare a Vestului pentru Bizanț și pentru urmașii săi, e cu totul inexplicabilă până și vestului, mergând adânc, până la nivelul genetic și, oricât de ciudat ar părea, persistă și în ziua de azi. Fără o înțelegere a acestui lucru uimitor, dar de necontestat, riscăm să înțelegem greșit nu numai istoria îndepărtată, dar și evenimentele istorice ale sec.XX si XXI.

În Rusia, înainte de Revoluție, se făcea o cercetare serioasă despre Bizanț. Oricum, concluziile necesare nu rezultau din cunoașterea teoretică…În timpul primei decade a guvernului sovietic, cercetarea în bizantologie a încetat și apoi a fost interzisă.

Mai mult, bolșevicii au eradicat pentru siguranță, pe toți bizantologii din Rusia, numai puțini au reușit să fugă în alte părți.
Bizantonologia, a fost reluată în Rusia printr-o decizie de la cel mai înalt nivel.

În 1943, la ordinul lui Stalin, Institutul de Bizantonologie a fost înființat împreună cu o catedrală la Universitatea de Stat din Moscova.
Era acesta singurul an în care se putea deschide un astfel de institut?
Pur și simplu, fostul seminarist Iosif Djugasvili a înțeles, în cele din urmă, de la cine ar trebui sa învețe el, istoria.

Iar marele oraș Constantinopol, care adesea a uitat legile strămoșești ale părinților săi, pentru care uitare, nu și-a păstrat nici măcar numele, își joacă acum rolul final de învățător, de a spune povestea măreției și a căderii monumentale ale unui imperiu. „

Sfârșit

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO necesită mult timp, foarte multă muncă, dar și bani. Veniturile obținute din publicitate sunt însa cu mult sub așteptările noastre inițiale. Chiar dacă portalul are mulți cititori, totuși, sunt foarte puțini care găsesc în produsele promovate prin reclame ceva să-i intereseze… și să dea click pe ele. Pe de altă parte, jurnalismul nu poate fi independent dacă este finanțat de vreun mogul sau organizație.

Pentru a fi independent, acesta trebuie să se bazeze strict pe cititorii săi mulți, care să sprijine fiecare cât poate această lucrare. Ca atare, de bază rămân tot clasicele conturi bancare sau varianta PayPal. Fără sprijinul vostru acest portal nu-și va mai putea continua activitatea.

Ne mai puteți sprijini și în alte modalități! Click pentru detalii.
articole asemănătoare
Scrie un comentariu