Arestările din 14 Mai 1948 – terorismul comunist în acţiune

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc. Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice. Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

– Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!, a răspuns Groza¹.

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse. Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu. Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil. Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. Acestea culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins. Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie. Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând:

am fost învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o [şi] am suportat supliciile destinate prizonierilor săi.

Însă conştient îşi asumaseră această luptă şi acest deznodământ.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el².

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte:

S-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează:

Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre.

„În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor³”, consemnează Florin Dobrescu.

De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană?

Acum după mai bine de o jumătate de veac de la acele evenimente stăruie întrebarea: de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană? Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea Sfântul închisorilor:

Odată cu căderea în 1917 a ultimei orânduiri statale de inspiraţie creştină, Imperiul Rus, darul unei aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost ridicat din lume. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer, spune Sfânta Scriptură. În faza apocaliptică în care a intrat omenirea în veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină, cum ar fi dorit-o legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o politic era de fapt ceva mult mai înalt: martirajul. De aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub aspect politic mi se pare utopică. Nu mai este vreme pentru aşa ceva . De la ei ne rămân doar – şi nu este puţin – moştenirea spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii⁵ (subl. mele).

Este un punct de vedere cu care putem sau nu fi de acord, dar la care trebuie să medităm. Cum trebuie să medităm şi la sensul versurilor poetului închisorilor, Radu Gyr, care spune:

Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi cu paşii grei
nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
uşori, ţinându-ne de mâini,
toţi cei de ieri în cei de-acum,
cum trec fântânile-n fântâni.

Nu ştiu, însă, dacă se vor întoarce atâta timp cât nu suntem pregătiţi să-i primim, atâta timp cât suntem orbi şi neputincioşi în a mărturisi tot adevărul şi îl spunem doar fragmentar, făcând exact jocul celor care vor cu tot dinadinsul să ni-l ascundă. Iar povestea adevărată spune că:

„În jurul Căpitanului s-au strâns cele mai puternice suflete, caractere şi minţi pe care le aveau atunci românii, cu un singur dor: să-l urmeze în noua încercare a neamului românesc de a aduce dovada iubirii de Hristos. Şi l-au urmat: şi în viaţă şi în moarte. Astfel au fost pregătiţi tinerii legionari pentru examenul pe care l-au susţinut în temniţe – pentru martiraj. Acest fenomen nu are precedent în istoria contemporană a Bisericii. […]; tot aşa trebuie spus răspicat despre Corneliu Zelea Codreanu că are meritul de a fi fost ales, pentru a educa şi pregăti o generaţie – nu câţiva români – să aducă slavă lui Hristos, aducându-se jertfă pe ei înşişi, cu gândul la mântuirea neamului românesc”⁶.

Vedem că în ambele citate există un cuvânt comun – martirajul. De asemenea Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu se încheie cu încheie cu cuvintele:

Şi trecând prin patimile toate, curăţiţi prin suferinţă să ajungem la Sfânta Ta Înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!.

Însă la martiraj şi la curăţire prin suferinţă nu se poate ajunge decât prin dreaptă credinţă – foarte greu de realizat acum când erezia ecumenistă controlează, cu mici excepţii, întreaga BER (Biserica Ecumenistă Română) -, printr-o curăţire interioară, devenind practic un alt om şi printr-o informare corectă. O informare care presupune renunţarea la multe din valorile consacrate, sau aşa-zis consacrate. Lucruri foarte greu de realizat în practică, după cum se vede.