Sinaxarul Sfinţilor din Închisori: Marele poet național, Radu GYR

Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului român.

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.

Ne-a fost dat de soartă nouă românilor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut, maestru să cânte din harfă pe drumul disperării…

Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.

În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au gândit să dea tonul „reeducării’ chiar cu dânsul. Să-l facă chiar pe el – stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului neam românesc – să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei.

Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât de adorată de toţi deţinuţii!… Numele lui şi poeziile lui alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele oropsiţilor.

Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea la crezul legionar…

Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea „reeducarea”, comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un deţinut să citească „analiza” şi „autoanaliza” făcută – nu se ştie de cine – dar purtând semnătura autentică a poetului. Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar cum „scrie la carte” cu „punct ochit, punct lovit”. Metodic, aşa cum cereau autorităţile. De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, cu punctele ce trebuiau atinse:

• Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu.
• Demitizarea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin.
• Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei.
• Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi trădători de ţară.
• Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a realizărilor sale.
• Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist.

Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin administraţia închisorii. De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de partid, care formulau această „autoanaliză”. Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari „pe sprânceană” de pe toate secţiile.

Administraţia se grăbea să „bată fierul cât e cald”, întru-cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de care suferea sau din cauza epuizării extreme a organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a organizat o „autoanaliză” vorbită la microfon. Au instalat difuzoare în toate secţiile – inclusiv la Zarcă – pentru ca să audă cum liderii legionarilor capitulează. Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, ”injectat” de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A încheiat zicând că a „pus un lacăt mare la uşa unde a închis întreg trecutul său legionar”.

Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de amnistiere şi graţiere a unor delicte silvice. După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel de fel de „excepţii” şi excluderi – la urmă de tot, au mai adăugat şi o „poantă” decretului: „De prevederile prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat”. Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au fost puşi în libertate o parte destul de importantă a deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare – în baza acestui decret – mii de deţinuţi politici, nu numai de la închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, unde nici nu a fost pomenit cuvântul „reeducare”.

La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din închisoare în mare taină şi transportat la un spital al Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă „Foişorul de foc”. Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru a-l revigora. Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului – deşi din punct de vedere juridic era liber. Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a bănuit că ginerele său este internat acolo.

Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a anunţat familia că e bine sănătos; se afla în loc bun şi în curând va merge acasă. Atât… Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea l-a transportat la domiciliul său cu o limuzină. Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă.

Ziarul „România Liberă” a refuzat să primească anunţul morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de data asta din plin. Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu. Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui. În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel care a fost sufletul „Legiunii Arhanghelul Mihail”. A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui Hristos.

Mişeliile vor fi plătite!!

Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost supus Ştefan cel Mare – domnul Moldovei – de către polonezi, când silit a fost – pentru salvarea ţării – să îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege Cazimir al IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani umilinţele de altă dată.

Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate umilinţele la care a fost supus.

Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte.

Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de măreaţă încât, după publicarea ei în întregime… toată liota ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o să-i mai caute.

Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin.

Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române