Vaccinarea obligatorie, IMPOTRIVA Constitutiei Romaniei

Stimaţi membri ai comisiei pentru analiza observaţiilor şi propunerilor,

Răspunzând invitaţiei publice de a formula observaţii şi propuneri pe marginea legii privind organizarea şi finanţarea activităţii de vaccinare a populaţiei în România, îmi permit să aduc următoarele critici legii în dezbatere.

1. În art. 2(7) şi în art. 11(4i) sunt luate în discuţie „compensarea oricăror efecte invalidante”, respectiv atribuţiile comisiilor de vaccinare cu privire la compensări. În termenii legii, comisiile „analizează şi certifică cazurile de reacţii adverse postvaccinale invalidante şi le înaintează către Ministerul Sănătăţii pentru dispunerea măsurilor compensatorii”.

Nu este cazul sa analizez aici cacofoniile textului legii („certifică cazurile”), pentru că situaţia e mult mai gravă decât asprimile rezultate din ignorarea regulilor de stil, inofensive în raport cu pericolul pe care-l discutăm. Însăşi legea recunoaşte eventualitatea ca administrarea unui vaccin să aibă ca efect reacţii invalidante. Termenul, desigur, nu a fost ales la întâmplare. Când vorbim de reacţii invalidante, avem în vedere nu simple reacţii adverse care dispar într-o zi sau o lună, ci pierderea unor capacitaţi senzoriale sau/şi motorii pe termen lung, posibil pe toată viaţa.

În aceste condiţii, consider că asocierea dintre „reacţii invalidante” şi caracterul de obligativitate prezent in art. 25 ridică multe semne de întrebare şi alarmă.

Atunci când unei persoane i se propune administrarea unei substanţe care ar putea avea efecte invalidante cu riscul de a-i afecta viaţa în mod ireversibil, este necesar din toate punctele de vedere (moral, uman, legal) ca dreptul de a decide dacă se supune sau nu administrării să revină în exclusivitate persoanei în cauză.

Orice încălcare a acestui drept reprezintă implicit o încălcare a art. 22(1) din Constituţia României: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Nu se mai poate vorbi de „integritate fizică şi psihică” în momentul apariţiei unei reacţii invalidante şi nimeni nu are voie să priveze pe nimeni de acest drept garantat de Constituţie.

Nu discut aici cazul persoanelor minore, întrucât nu am familie, nu sunt pedagog/ psiholog şi nu am competenţa de a discuta această situaţie. Mă refer în exclusivitate la cazul persoanelor majore care face obiectul art. 25.

Aşa cum e formulat, articolul nu lasă loc nici unui drept de decizie pentru persoana în cauză. Legea specifică sub formă de obligaţie pentru persoana majoră „prezentarea la administrarea vaccinului în cazul convocării acestora de către furnizorul de servicii medicale de vaccinare” fără a specifica în nici un fel dreptul persoanei majore de a decide dacă se prezintă sau nu la convocarea amintită.

Prin aceasta legea manifestă, aşa cum am arătat, un vădit caracter anticonstituţional. Însa nu numai atât. A introduce în organismul unei persoane substanţe care prezintă un grad de risc la adresa integrităţii fizice şi psihice, sub ameninţarea obligativităţii şi fără consimţământul persoanei în cauză, reprezintă o acţiune detestabilă şi antiumană care evocă vremurile de tristă amintire ale dictaturilor naziste şi comuniste, despre care am vrea să credem că sunt de mult apuse.

2. În art. 11(4p) este specificată atribuţia comisiilor de vaccinare de a sesiza conducerile unor organisme profesionale ale cadrelor medicale în cazul în care membrii acestor organisme se fac vinovaţi de anumite fapte negative, printre acestea fiind enumerată „participarea la acţiuni antivaccinare”.

Dreptul la liberă exprimare este garantat prin art. 30 din Constituţia României.

Din formularea textului legii se poate înţelege că simpla participare la o manifestare publică în care se expun opinii critice privitor la unele vaccinuri, poate fi etichetată drept „participare la acţiuni antivaccinare” şi sancţionată ca atare.

Nu am auzit să existe un astfel de precedent, respectiv o lege care să interzică unui cadru medical de a exprima în mod public opinii critice la adresa unui medicament.

Prevederea în discuţie îngrădeşte nu numai dreptul la liberă exprimare, ci şi dreptul la informaţie garantat de art. 31 din Constituţia României. Prin interdicţia de a participa la „acţiuni antivaccinare”, în speţă la manifestările unde se discută public despre posibilele riscuri ale unor vaccinuri şi despre cazurile în care s-au manifestat efecte nedorite, cadrul medical administrator al vaccinului este privat de oportunitatea de a se informa din mai multe surse şi de a-şi forma o imagine obiectivă cât mai completă care să-l ajute în prevenirea acelor reacţii invalidante pe care însăşi legea le recunoaşte. Privat de această oportunitate, cadrul medical va ajunge să ia în considerare doar ce spun producătorii, care evident au interesul de a-şi promova produsul. Orice formă de descurajare a cadrelor medicale de la cunoaşterea cât mai completă a situaţiilor în care s-au produs reacţii invalidante, orice fel de „ascundere sub preş”, ca în epoca „de aur” de tristă amintire, a acestor situaţii nedorite de nimeni, reprezintă o încercare de ceauşizare a mecanismului vaccinărilor, cu consecinţe nefaste pentru integritatea fizică şi psihică a celor vaccinaţi.

Faptul că până şi medicii dentişti, care în mod normal nu sunt implicaţi direct în activitatea de vaccinare, sunt incluşi în lista celor care se pot trezi pedepsiţi pentru „participare la acţiuni antivaccinare”, nu face decât să accentueze opoziţia între Constituţia României şi legea în discuţie şi totodată să provoace serioase îngrijorări cu privire la încercarea amintită mai sus de a transforma vaccinările într-un mecanism în care informaţia are voie să circule numai de sus în jos şi numai de la centru spre margine.

Semnatarul acestor randuri a fost confruntat timp de 12 (doisprezece) ani cu un abuz al sistemului medical din România care i-a interzis să afle ce s-a întâmplat în ultimele clipe ale vieţii părintelui său, încheiată sub secretul medical într-o unitate de stat. Semnatarul a fost nevoit să îndure nu doar suferinţa generată de încălcarea dreptului legitim al fiului de a cunoaşte cele întâmplate cu părintele, dar şi umilinţa produsă de reducerea la zero a statutului de cercetător cu realizări recunoscute în străinătate, prin negarea, cu aroganţă şi dispreţ, a dreptului de a fi informat cu precizie ştiinţifică despre analizele şi tratamentele din ultimele ore ale celui defunct. Numai după un proces întins pe şase ani şi terminat cu punerea în aplicare a executării silite, semnatarul a putut intra în posesia dosarului medical în care se aflau informaţiile pe care le solicitase.

După un astfel de proces care l-a costat atât financiar dar mai ales psihic, pe parcursul căruia sistemul medical a jucat tot timpul rolul negativ al duşmanului înverşunat, semnatarul consideră că este îndreptăţit să se întrebe dacă sistemul medical chiar vrea binele locuitorilor României prin legea pe care le-a pregătit-o sau dacă dimpotrivă, prin această lege cu caracter vădit anticonstituţional se urmăreşte umilirea celor cărora li se adresează şi transformarea lor din fiinţe gânditoare (şi cu drept de decizie) în vietăţi necuvântătoare – la fel cum semnatarului i s-a pretins să nu mai gândească, să nu mai pună întrebări şi să-l dea uitării pe părintele său în spatele uşilor închise ale secretului medical abuziv.

Cu îngrijorare faţă de viitorul naţiei şi teamă faţă de siguranţa cetăţeanului,

Prof. Dr. Dan Tudor Vuza