5:07 am - duminică, 30 aprilie, 2017

PAȘTELE în ZEGHE

2821 vizualizări 0 comentarii https://goo.gl/PQRlJC
napocanews.ro: Paștele în zeghe

 Am trecut prin 14 securități, închisori și lagăre de exterminare: Securitatea din Iași, Securitatea Uranus (în București), Securitatea din Brașov; apoi închisori: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Fortul 13 Jilava și Văcărești; lagăre de muncă: Balta Brăilei, lagărul de la Strâmba, lagărul de la Stoenești – saivane, și faimosul lagăr de la Salcia, apoi în Delta Dunării, în lagăre terestre: Periprava Centru, Periprava – secția Grindu, precum și într-un lagăr plutitor, pe un bac, la recoltat de stuf iarna, cu picioarele în apă, flămânzi, bătuți, umiliți și lipsiți de minime condiții de igienă și de asistență medicală. Mulți dintre noi au rămas acolo. Dacă m-aș referi la asta, în doar șase luni, care pentru mine au rămas de referință pentru tot restul vieții, între 1 ianuarie 1960 și 30 iunie 1960, lângă patul meu au murit zece deținuți.

Paștele în zeghe

În diferitele locuri de detenție, eram niște privilegiați aceia care aveam în celulă măcar un călugăr. Preoții știau ce și cum să facă. Când nu aveam, ne rezumam și noi la câteva rugăciuni și să cântăm de Paște un „Hristos a înviat”, pe care-l știam toți. Trebuia însă făcut cu mare grijă, cu mare, mare atenție. Dacă eram prinși, eram aspru pedepsiți. În primăvara lui ‘59 ne-a surprins un gardian, Todea, la Gherla, la etajul unu. Ne-a pus pe burtă de dimineață până seara, ne-a lăsat cu burta pe beton. Și deschidea din când în când ușa și se ducea la gratii și bătea cu ciocanul să vadă dacă nu am tăiat vreo gratie, călcând peste trupurile noastre. Era o mare satisfacție pentru el. Călca peste noi, care eram unii peste alții, căci nu încăpeam. Cea mai mare mortalitate din toată istoria Gherlei a fost vara lui ‘59.

Eram trei și jumătate într-un pat metalic. Într-o celulă unde pe plan orizontal nu intrau decât trei paturi, paturile erau pe patru niveluri, adică 12 paturi, iar noi eram 42 de deținuți. Noi, cei tineri, dormeam direct pe grătarul de fier al patului, căci saltelele de paie le dădeam jos pentru bătrâni și bolnavi, care nu se puteau cățăra la nivelul doi, trei și patru. Cei de la patru erau palizi dimineața, căci nici oxigen nu aveau sus.

Cât despre sărbătoarea Sfintelor Paști, îmi amintesc…, eram în seara de Înviere a anului 1960, în lagărul de la gurile brațului Chilia, de la Periprava Centru. Cred că era 17 aprilie 1960. Cântam „Hristos a înviat” și, în spatele meu, pe un pat, la parter, adică patul de jos, era nea Vasile Moldovan, din Lisa de Făgăraș. Era grav bolnav, săracul. În timp ce cântam, un medic dintre noi, deținut, a venit și ne-a spus să ne oprim. Am rămas surprinși. De ce să ne oprim? „A murit nea Vasile!”

Din păcate, ziua Sfintelor Paști nu putea fi decât una ca toate celelalte, căci erau cu ochii pe noi. Acum erau mai atenți decât în celelalte zile, tocmai ca să nu întreprindem nimic pentru a marca evenimentul. Erau foarte atenți. Cu toate acestea, pentru cei care eram privilegiați să avem printre noi un preot, era mare lucru, pentru că știa tot ce trebuie făcut. Am avut parte și de Sfinte Liturghii, dar mai rar, căci o Liturghie presupune timp, presupune o anumită atitudine și multe alte lucruri. Riscul era colosal, dar, cu toate acestea, găseam acele perioade chiar și foarte scurte de reculegere și de trăire. Imaginați-vă că în perioada de foame cumplită, la Gherla, dimineața mâncam 24 de persoane dintr-o pâine de două kilograme. Incredibil. Fiecare primea câte o feliuță de 80 de grame. Din puțina asta pâine, preoții tăiau cubulețe și într-o cană făceau agheasmă. Luau apă într-o căniță, se rugau și se rugau, și se rugau, și cu degetele împreunate, căci n-aveam busuioc, n-aveam nimic acolo…, băgau de trei ori mâna și sfințeau apa. Stropeau apoi acele cubulețe, iar după aceea fiecare dintre noi trecea prin fața preotului și lua numai câte un cubuleț, atât, căci nu era de unde…

Asta s-a întâmplat de două ori, de regulă de Paști, pentru că nu aveam cum face altceva, și nu aveam obiectul muncii, n-aveam pâinea.

Mi-am iertat călăii, care nu de puține ori m-au călcat în picioare. Țâșnea sângele din noi… Faptul că am știut să iert și am putut să iert mă fac mai puternic. Pare ceva de necrezut, dar așa simt. Ca mine însă au fost zeci de mii în țara asta. Nu eu sunt acela care am suferit cel mai mult, nu eu am fost cel mai mare luptător anticomunist. Nu! Au fost mult mai mulți aceia care au luptat cu adevărat, care au suferit enorm și care și-au pierdut și viețile în această luptă inegală. Dar a fost însă atât de frumos, atât de înălțător, să te sacrifici pentru țară! Acum par cuvinte pompoase. Am ținut până acum peste 150 de conferințe, la aproape 10.000 de elevi. Mi-era teamă că într-o zi un tânăr o să-mi pună o întrebare: „Bine, bine, dar noi astăzi ce să facem?” Și această întrebare a venit într-o bună zi. N-am scăpat. N-aveam un răspuns pregătit, dar, așa, dintr-odată, i-am spus: „Nu vă rămâne decât ca și voi, așa cum noi am făcut-o în urmă cu 60-70 de ani, să vă iubiți neamul, patria, tricolorul și credința strămoșească!“

Octav Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Sursa: Buciumul.

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
articole asemănătoare


Scrie un comentariu