Viața și pătimirea Sfântului Ierarh Nou Mucenic ERMOGHEN al Tobolskului și Siberiei / Prigonit pentru că l-a mustrat pe RASPUTIN / Ucis de REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ

Episcopul Ermoghen, în lume cu numele Gheorghi Efremovici Dolganov, s-a născut pe 25 aprilie 1858, în regiunea Herson, în familia unui preot drept credincios care mai târziu a devenit un călugăr. A fost trimis la școală la instituțiile academice ale Bisericii unde a absolvit ciclul primar și gimnazial, și a avut parte de o educație în spirit tradiționalist în orașul Ananiev înainte de a intra la facultatea de drept a Universității Novorossiisk. După absolvire, Gheorghi a urmat un curs la facultatea de matematică și asculta prelegeri la facultatea istorico-filozofică. Apoi, în 1889, a intrat la Academia Teologică din Sankt-Petersburg, absolvind în 1893. Fiind credincios încă din copilărie, Arhiepiscopul Nicanor (Brovkovici) al Hersonului l-a ajutat să facă pasul decisiv și să se dăruiască cu totul Lui Dumnezeu. La 28 noiembrie 1890 a fost tuns în monahism. Apoi, pe 2 decembrie 1890 a fost hirotonit în diaconie, iar pe 15 martie 1892 în preoție. Și-a luat în serios cinstea preoțească și a lucrat din greu binevestind Evanghelia lui Hristos și a participat activ în cadrul cercului de studenți propovăduitori. A slujit regulat în biserica academiei și a dobândit un număr mare de admiratori, care vedeau în el un viitor stâlp al Bisericii Ruse. În 1893 el a fost numit inspector al seminarului teologic din Tbilisi, unde a fost nevoit să-l pedepsească pe tânărul Stalin de mai multe ori. În 1898 a fost numit rector al seminarului și a fost ridicat la cinstea de arhimandrit. În Georgia, a ridicat școli bisericești și a sprijinit activitatea misionară în rândul poporului.

La 14 ianuarie 1901, în catedrala Kazan din Sankt-Petersburg, a fost hirotonit episcop de Volsk, un vicariat al eparhiei Saratov, de mitropoliții Antonie (Vadkovski) din Sankt-Petersburg, Vladimir (Bogoiavlenski) din Moscova și alții. În această poziție a acordat o atenție deosebită activităților misionare. La 21 martie 1903 Episcopul Ermoghen a devenit episcop de Saratov, și în același an a fost chemat să participe la Sfântul Sinod. A construit multe biserici, schituri, case de rugăciune și capele în eparhia sa. Slujbe regulate și cântări conform tipicului a fost introduse în mănăstiri, călugări cu rânduială aspră au venit din Athos și din alte locuri. Episcopul a atras mulți credincioși către activitățile misionare, chiar și mulți din cei studii superioare. Acolo a apărut publicarea de broșuri și pliante pe teme de credință, care se distribuiau pe scară largă. Episcopul însuși organiza lecturi religioase și discuții pe teme de credință în afara slujbelor.

Episcopul Ermoghen a participat activ la lupta împotriva fervorii revoluționare tot mai aprinse. În timpul tulburărilor revoluției din 1905, deși cu sănătatea șubredă, a slujit aproape în fiecare zi și a propovăduit cu mare inspirație. A cerut oamenilor să certe și să mustre pe cei care tulbură pacea, iar dacă nu ascultă, să se depărteze de ei. La solicitarea poporului ortodox a organizat procesiuni cu Crucea, la care, în scurt timp, a ajuns să participe aproape întregul oraș.

El obișnuia să spună:

Turmă Ortodoxă, țineți cu tărie de credința în Hristos ca de ancora mântuirii, și El vă va duce la noua voastră patrie… Nu uitați de mama voastră, Biserica Ortodoxă. Aceasta nu vă va învăța lucruri rele, vă va păzi de lupii răpitori îmbrăcați în haine de oaie, dintre voi… Aceștia promit multe, dar, de fapt nu vor oferi decât necazuri și distrugerea structurii statului. Aduceți-vă aminte întotdeauna că rugăciunea și munca sunt adevărata speranță a adevăraților fii ai Sfintei Biserici și ai pământului strămoșesc al Rusiei. Aduceți-vă aminte întotdeauna, de asemenea, că nu bucuriile și împlinirile sunt cele care duc la o viață binecuvântată, ci suferințele; nu prin porțile largi putem ajunge la Împărăția Cerurilor, ci pe calea îngustă, prin purtarea crucii cu mărinimie de fiecare dintre noi.

Pe 6 februarie 1905 Vlădica a slujit o panahidă pentru Marele Prinț Serghei Alexandrovici care a fost omorât, spunând că nu numai teroriștii au fost responsabili pentru moartea sa, dar și societatea rusă, dintre care mulți aveau puțină credință și respingeau chiar și conducerea țaristă.

Saratov era un oraș foarte „modern“ în acele vremuri, iar în 1908 Duma (sfatul orașului n.t.) Saratovului a hotărât să numească două școli primare după romancierul Tolstoi. Vlădica a cerut guvernatorului să anuleze decizia Dumei, dar a fost refuzat. El a cerut, de asemenea, ca pentru ortodocși să se interzică scenetele „Anathema“ și „Anthisa“, dar a fost refuzat din nou.

Episcopul Ermoghen era foarte prețuit de Sf. Ioan de Kronstadt, care a spus că nu se teme pentru soarta Ortodoxiei după moartea sa, din moment ce știa că episcopul Ermoghen va prelua activitatea și lupta pentru ortodoxie a sa. În 1906 el a scris Episcopului Ermoghen prevestind moartea lui martirică:

Domnul deschide cerurile [pentru tine] așa cum a făcut-o pentru Sfântul Arhidiacon Ștefan, și Te binecuvântează.

Episcopul Ermoghen a pregătit un raport și l-a citit în fața Sfântului Sinod solicitând afurisirea unor scriitori ruși din cadrul Bisericii. La inițiativa autorului, raportul a fost publicat și distribuit membrilor Dumei din regiune și multor oameni influenți. Reacția oficialilor din regiune a fost una de indiferență totală. Le era frică a se atinge de idolii poporului, cu toate că mulți oficiali se considerau pe sine a fi ortodocși.

La o sesiune a Sfântului Sinod de la sfârșitul anului 1911, episcopul Ermoghen a avut o neînțelegere bruscă cu V. K. Sabler, procuratorul Sinodului, în ceea ce privește încercarea de a introduce un ansamblu de diaconițe în Biserica Ortodoxă și a rânduielii litaniei de înmormântare pentru eterodocșii. Episcopul a luat apărarea canoanelor bisericești împotriva procuratorului și a oficialilor sinodali, care erau adesea complet indiferenți față de soarta Ortodoxiei. Procuratorul, cu consimțământul tacit al ierarhilor din cadrul sesiunii, a întărit ideea sa. Pe 15 decembrie 1911 Episcopul Ermoghen a trimis o telegramă Țarului ca apărătorul suprem și străjerul fundamentelor Imperiului Ortodox. Procuratorul la rândul său a trimis un raport Țarului cerându-i să-l suspende pe Ermoghen de la participarea la Sfântul Sinod și să-i poruncească întoarcerea în eparhia sa. La 3 ianuarie, Vlădica a fost scos din Sfântul Sinod și i s-a poruncit să se întoarcă în eparhia sa. El a primit acestă solicitare pe 7 ianuarie, dar a cerut permisiunea de a rămâne în Sankt Petersburg încă trei zile din cauza bolii sale. Procuratorul a refuzat. La 12 ianuarie Sinodul, sub președinția procuratorului, a pedepsit poziția episcopului „de dezonorare a decretelor și hotărârilor Sfântului Sinod în fața Maiestății Sale Împăratul“.

Despre suspendarea sa Episcopul Ermoghen a scris:

Consider că motivul suspendării mele să fi fost, în mare măsură, acele neînțelegeri care au apărut între mine și majoritatea membrilor Sinodului în timpul dezbaterii celor mai importante întrebări care au apărut în cadrul prezentei sesiuni de lucru a Sinodului. Am evidențiat de multe ori membrilor Sinodului că este necesar să se cerceteze problemele ridicate de supra-procurator, și nu doar să se treacă peste ele, în conformitate cu dorințele și punctele de vedere ale autorităților secularizate. Acum, când Biserica pare într-o stare de dezbinare completă, vocea Sinodului trebuie să fie fermă, clară, definită și în strictă conformitate cu canoanele și învățăturile Bisericii. În discursurile mele din Sinod am început o luptă nu cu ierarhii din cadrul sesiunii de lucru a Sinodului – am înțeles poziția lor – ci cu acea atitudine birocratică față de situația Bisericii, care a fost recent observată în Sinod. Și atitudinea mea critică față de proiectele prezentate de supra-procurator, provoca neplăceri mai ales supra-procuratorului însuși, și la cererea lui am fost suspendat. Dacă suspendarea mea este legată de telegramă, atunci este legată telegrama trimisă autorității superioare [Țarul]. Am expus în detaliu punctul meu de vedere cu privire la acele întrebări care au fost dezbătute la Sinod, și am demonstrat necesitatea hotărârii pe baza aplicării stricte a normelor canonice ale Bisericii.

La 15 ianuarie, într-o telegramă adresată procuratorului, Țarul a cerut ca Vlădica Ermoghen să părăsească imediat orașul. Procuratorul a spus episcopului că el ar trebui să plece la Saratov cel târziu în ziua următoare. Spre seară, în aceeași zi, Arhiepiscopul Nazarie (Kirillov) din Poltava și episcopii Nicon (Rozhdestvenski) din Vologda și Serafim (Chichagov) din Kineshma au venit la episcopul Ermoghen și au încercat să-l convingă să plece imediat. Aflând că episcopul nu a plecat, procuratorul a cerut Țarului să-l suspende din scaunul eparhiei Saratovului și să-l trimită la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului Zhirovitski. Țarul a fost de acord, și în aceeași zi, pe 17 ianuarie, a semnat un decret pentru suspendarea lui din eparhie și mutarea lui în mănăstirea Zhirovitski.

Un altul motiv, probabil mai important, pentru suspendarea episcopului l-a constituit opoziția sa față de Rasputin. Vlădica la început îl considera pe Rasputin un adevărat om al rugăciunii, dar cu timpul și-a schimbat părerea. Din cauza omului care i l-a prezentat inițial pe Rasputin, Episcopul Teofan (Bistrov), duhovnicul familiei regale, a început dintr-o dată să vadă cine era Rasputin cu adevărat, și a început să-i scrie prietenului său Episcopul Ermoghen scrisori, prin care încerca să înroleze acest luptător curajos împotriva voii nestăpânite, în lupta sa împotriva lui Rasputin.

Atunci când faptele rele ale lui Rasputin au început să se vădească în cursul anului 1910, Episcopul Ermoghen a șovăit pentru o lungă perioadă de timp. Totuși după ce și-a dat seama că Vlădica Teofan avea dreptate, și având și pe renumitul călugăr Iliodor (Trufanov) de partea lui acum, a decis să prezinte această problemă înaintea Sfântului Sinod din care era membru, la următoarea sesiune. Înainte de aceasta, însă el a hotărât să-l denunțe pe Rasputin în față. Acest lucru s-a petrecut la data de 16 decembrie 1911. Potrivit mărturiei lui Iliodor, Ermoghen, îmbrăcat în veșmintele ierarhicești și cu o cruce în mână, a apucat capul „Bătrânului” cu mâna stângă, și cu dreapta a început să bată-l peste cap cu crucea strigând cu o voce spăimântătoare:

Diavole! Te jur pe numele lui Dumnezeu să nu te mai atingi de femei cu gânduri de desfrânare. Tâlharule! Îți interzic să intri în casa regală și să mai ai vreo relație cu țarina! Precum mama împinge copilașul în leagăn, așa și Sfânta Biserică prin rugăciunile, binecuvântările și faptele sale eroice a păzit acest lucru mare și sacru al poporului, anume regimul autocratic al Țarilor. Și acum voi, gunoaielor, îl distrugeți, zdrobiți vasele noastre cele sfinte, purtătorii puterii autocrate… Temeți-vă de Dumnezeu, temeți-vă de Crucea dătătoare de viață a Lui!

Apoi l-au forțat pe Rasputin să jure că va părăsi palatul. Potrivit unei alte alte variante a povestirii, Rasputin a jurat, dar a spus imediat Împărătesei ce s-a întâmplat. Alta zice că, a refuzat să jure, după care Vlădica Ermoghen l-a blestemat. În orice caz, în aceeași zi pe 16 decembrie, cinci ani mai târziu, Rasputin a fost omorât…

Apoi Episcopul Ermoghen s-a dus la Sfântul Sinod. A primul rând a ținut un discurs împotriva sectei khlisti. Apoi, l-a acuzat pe Rasputin că avea tendințe khlistice. Din păcate, doar o mică parte din soborul episcopilor l-a sprijinit pe curajosul episcop. Cea mai mare parte a urmat supra-procuratorului în a-și exprima nemulțumirea față de amestecarea sa „în lucruri care nu erau de preocuparea lui“.

Vlădicăi Ermoghen i s-a poruncit să se întoarcă la eparhia sa. Precum directorul cancelariei supra-procuratorului a constatat:

El nu a ascultat de poruncă și, după cum am auzit, a cerut prin telegramă o audiență de la Țar, indicând faptul că avea problemă importantă de discutat, însă a fost refuzat.

Telegrama Vlădicăi Ermoghen către Țar:

Părinte Țar! Mi-am dedicat toată viața în slujba Bisericii și a Scaunului împărătesc. Am slujit cu râvnă, fără a mă feri de nici o osteneală. Soarele vieții mele a trecut de mult timp de amiază și părul mi-a albit. Și acum, la apusul anilor mei, sunt îmbrâncit afară din capitală de domnia voastră, Împăratul. Sunt gata să merg oriunde v-ar face plăcere, dar înainte de aceasta, acordați-mi o audiență, și vă voi dezvălui un secret pentru domnia voastră.

Dar țarul i-a respins rugămintea. La auzul acestei vești, Episcopul Ermoghen a început să plângă. Și apoi a prorocit îndată, zicând:

Îl vor omorî pe Țar, îl vor omorî pe Țar, îl vor omorî cu siguranță.

Pe măsură ce se apropia de satul Zhirovitsi, Vlădica a auzit sunetul clopotniței din depărtare. Egumenul și toată obștea a ieșit în întâmpinarea ierarhului. Curtea mănăstirii era plină de oameni, și Vlădica le-a vorbit zicând:

Eu nu mă consider a fi un exilat, ci doar un om care dorește să se dedice în întregime slujbei Domnului Dumnezeu.

După ce s-a sălășluit în două camere mici de la etajul doi al clădirii de piatră, și-a reluat viața ascetică cu care era obișnuit. Se culca târziu, iar dimineața se trezea la ora șapte fără întârziere. Slujea des. Mulți credincioși veneau la slujbele sale din sate și din orașul Slonim.

Destituirea superficială a Sfântului Ierarh fără un proces adecvat sau o decizie sinodală în cazul său, ca și cum Biserica era doar una dintre instituțiile imperiului, l-a îndurerat nu numai pe Vlădica Ermoghen, dar și pe mulți credincioși. Dar Vlădica plângea nu pentru sine, ci pentru viitorul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, și al Familiei Imperiale. Își acoperea fața cu mâinile, plângând îndelung și cu amar și apoi zicea:

Va veni, cel mai mare val; va zdrobi și va spulbera tot putregaiul, toate zdrențele. Un lucru teribil se va întâmpla, suficient de teribil pentru a face să-ți înghețe sângele în vene de spaimă. Îl vor distruge pe Țar, îl vor distruge pe Țar, îl vor distruge fără nici o îndoială.

În timpul șederii sale în mănăstirea Zhirovitski s-a descoperit darul înainte vederii asupra sa. Mitropolitul Manuel (Lemeshevski) relatează următoarea întâmplare. Cu voia lui Dumnezeu, fiica unei femei a murit din cauza unor vrăjitorii, iar cealaltă s-a îmbolnăvit. Maica s-a hotărât să meargă la episcopul Ermoghen ca să-i ceară sfatul și rugăciunile sale.

Dimineața, ea a intrat în biserică, unde Vlădica slujea. Slujba s-a încheiat. A părăsit altarul și a mers direct către dânsa. Înainte ca ea să-și verse durerea ei de maică, Părintele i-a spus:

Ai venit aici cu o mare tristețe, o fetiță ți-a murit, iar cealaltă este bolnavă. Draga mea, să știi că acesta este lucrarea unor oameni răi, și Domnul a îngăduit să se petreacă. Câteva zile vor trece, și apoi și această fiică bolnavă va muri, de asemenea. Înainte de moartea ei o femeie va veni la ea; ea va intra pe furiș în cameră, și apoi și această fiică bolnavă va muri, de asemenea. Dar nu fi supărată, nimic nu se poate petrece decât doar dacă Dumnezeu va îngădui.

Cuvintele lui s-au împlinit la virgulă. Maica s-a întors acasă. În câteva zile, o femeie necunoscută a venit ​​și a plecat de îndată. După aceasta fiica ei bolnavă a murit.

Pe 25 august 1915, Vlădica a fost repartizat la mănăstirea Nikolo-Ugreshski din eparhia Moscovei. Pe 8 martie 1917 el a fost repartizat la scaunul episcopal din Tobolsk. Dar guvernul provizoriu nu era mulțumit de curajosul episcop, și pe 7 septembrie 1917 ministrul confesiunilor a cerut Sfântului Sinod să nu-i permită Episcopului Ermoghen să meargă la Tobolsk, și i-au dat anumite sarcini în așa fel încât să petreacă în Petrograd sau Moscova. Acest lucru a însemnat că Vlădica a putut să ia parte la Consiliul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În cele din urmă, pe 6 decembrie 1917, Vlădica a sosit în Tobolsk și a scris mai târziu patriarhului că i-a mulțumit Domnului din toată inima sa pentru că l-a trimis la acest „oraș-schit învăluit în tăcere“. Vlădica a făcut un îndemn turmei sale:

Să păstrați credincioșia față de învățătura Sfinților Părinți, nu plecați genunchiul înaintea idolilor revoluției și a slujitorilor lor preoți de astăzi, care cer de la poporul ortodox rus stâlcirea sufletului național rus cu cosmopolitanism, comunism, ateism vădit și cu dezgustătorul desfrâu dobitocesc.

El a scris următoarea concluzie cu privire la hotărârile consiliului eparhial:

Eu nu binecuvântez lovitura de stat care a avut loc, eu nu sărbătoresc până acum, himericul „paște” (sau mai degrabă: cutremurătoarea Golgotă) al mult-pătimitoarei noastre Rusii cu vlăguitul ei, la suflet, cler și popor. Nu voi săruta zbuciumata și întunecata față a „revoluției”. Nu voi intra în prietenie sau în unitate cu ea, pentru că nu știu sigur cine și ce este nici astăzi, și ce va oferi Patriei noastre și mai ales Bisericii, mâine.

Aproape în același timp, a sosit prin iconomie Dumnezeiască, exilata Familie Imperială în Tobolsk, în calea lor spre un posibil martiriu la Ekaterinburg. În ziua de Crăciun au fost la biserica Sfântului Acoperământ. La sfârșitul slujbei, diaconul, pentru prima dată de la revoluția din februarie, au cântat „La Mulți Ani“ și a rostit rugăciuni pentru o viață lungă a Familiei Regale. Ofițerul superior responsabil de familia imperială, comisarul Pankratov, s-a înfuriat, iar când diaconul a mărturisit că a făcut acest lucru la povața mai marelui său, Păr. Alexis, a poruncit:

Trageți-l afară din biserică de mustățile lui!

A doua zi, o comisie de anchetă formată de sovieticii din Tobolsk l-a criticat pe Pankratov, și a cerut ca să înăsprească regimul prizonierilor săi:

La închisoare cu Romanovii!

De asemenea, au încercat să-l aresteze pe Păr. Alexis. Cu toate acestea, Episcopul Hermogen nu a voit să renunțe la preotul său, și l-au izgonit la o mănăstire izolată. El încă i-a întărâtat pe sovietici:

Rusia nu este o republică, aceasta poate fi declarată o republică doar de către o adunare Constitutivă planificată. Din istorie și din dreptul canonic știm că monarhii, împărații și țarii care pentru oarecare motiv aleg să părăsească tronul și să înceteze a-și exercita sarcinile imperiale, nu sunt lipsiți de demnitatea lor imperială sau țaristă. Prin urmare, nu văd nimic păgubos în comportamentul preotului și diaconului.

Astfel Vlădica Ermoghen l-a imitat pe tizul său, Patriarhul Ermoghen (canonizat în 1914), apărând cauza Țarului legitim al Rusiei. Precum Împărăteasa văduvă i-a scris:

Vlădica, purtați numele Sfântului Ermoghen. Acesta este un semn.

Vlădica a acordat o atenție deosebită ostașilor care se întorceau de pe front. Stăpânirile îi priveau ca pe niște oameni care puteau fi întorși din nou sub focurile de armă și târâți în fapte de prădare și jefuire, astfel încât să fie legați și mai mai puternic de ei prin crime sângeroase. La sfârșitul lunii februarie 1918, Episcopul Ermoghen a prezidat o sinaxă a obștii mănăstirii Sf. Ioan Dmitrievski în casa eparhială. Într-un discurs înflăcărat a descris psihologia ostașului, și a evidențiat faptul că ostașul aștepta, nu condamnare, ci ajutor din partea societății. S-a decis să se organizeze o ramură specială a obștii ca să ajute ostașilor. Grija Episcopului pentru ostașii care se întorceau de pe front i-a instigat pe bolșevici și încercau a provoca dezbinări; ei încercau să umple soldații cu pizmă, dar aici sub influența Episcopului Ermoghen oamenii au început a se milostivi și să îngrijească de ei.

La 18 ianuarie, Patriarhul Tihon a dat binecuvântare a se săvârși procesiuni cu Crucea în toată Rusia. Vlădica Ermoghen a binecuvântat, de asemenea, una în Tobolsk. În ajunul Botezului Domnului i s-a poruncit să nu săvârșească procesiune, altfel va fi arestat. A doua zi, a slujit Dumnezeiasca Liturghie și slujba paraclisului în Kremlinul din Tobolsk. Toată lumea știa că procesiunile cu Sfânta Cruce au fost interzise. Dar clopotele au început să sune, și Vlădica împreună cu clerul au ieșit afară din catedrală pentru procesiune. Mulțimi de proporții imense curgeau de-a lungul zidului din jurul Kremlinului cântând: „Mântuiește Doamne poporul Tău…“

Kremlinul (citadela) din Tobolsk este deasupra orașului, în timp ce casa Țarului și a familiei sale a fost sub el. De pe zidurile sale se vedea o priveliște bună a casei lor. Vlădica a mers până la marginea zidului. A ridicat crucea de lemn în mână și a binecuvântat Familia Regală.

În această perioadă s-a întâmplat ca dezbinarea dintre Țar și Vlădica Ermoghen să fie vindecată. Țarul s-a închinat Vlădicăi cu o plecăciune până la pământ, cerându-i să-l ierte pentru că a îngăduit îndepărtarea din scaunul său episcopal. Că el nu ar fi putut proceda diferit la momentul respectiv, dar era bucuros că a avut posibilitatea să-i ceară iertare episcopului acum. Episcopul Ermoghen s-a umilit la inimă, și s-a închinat țarului cu o închinăciune până la pământ trimițându-i o prescure și cerându-i iertare. Și apoi în fiecare zi, a continuat să slujească pentru Familia Regală.

A doua zi, pe 19 ianuarie, Patriarhul Tihon i-a anatemizat pe bolșevici, și câteva zile mai târziu bolșevicii au dat un decret cu privire la separarea Bisericii de Stat prin care i-au scos pe credincioși în afara legii, și prin care își puteau justifica tot felul de abuzuri împotriva Bisericii și a Creștinilor. Episcopul Ermoghen a scris despre decret:

Creatorii ateiști ai decretului și-au găsit împlinitori ai voinței lor printre ostașii noștri, care, prin ignoranță și la îndemnul superiorilor lor, au îndrăznit să-și ridice mâinile asupra lucrurilor sfinte ale părinților lor și să realizeze o lucrare vrednică de o marea osândă a Lui Dumnezeu. Ei tocmai au făcut exact ceea ce au făcut și cei care l-au răstignit Hristos – dar fie ca rugăciunea lui Hristos să se îndeplinească și asupra lor: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”

Creștini ortodocși! Dacă Sfânta Biserică vă este dragă, dacă în inimile voastre credința în Hristos, pe care părinții voștri au inspirat-o în voi și care ne-a fost transmisă nouă de către o întreagă ceată de Sfinți ruși, nu a fost complet zdrobită în inimile voastre, ascultați vocea rațiunii și a conștiinței creștine și înțelegeți că decretul privind Biserica conține în sine o predică clară a necredinței și o declarație de luptă iresponsabilă și fără milă asupra credinței Ortodoxe și a tuturor credincioșilor.

Decretul anticreștin declară că „religia este o chestiune privată” – chestiunea personală a fiecărei persoane în parte, dar nu și a societății sau a statului. În aceste cuvinte se ascunde cea mai mare minciună și cel mai mare rău pentru orice religie în general, și în mod special pentru religia universală a Creștinismului și pentru Universala Biserică a lui Hristos. De fapt, credința creștină este obștească, sinodală, și universală.

Creștinul nu se poate mântui pe cont propriu, în izolare față de alții. „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu”, zice Hristos, „acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” Creștinul se mântuiește în Biserică – în obștea credincioșilor: acestei adunări a Bisericii i se acordă harul Duhului Sfânt, care lucrează și este dăruit oamenilor credincioși numai în Biserică, pentru întărirea credinței și dragostei întregii Biserici, pentru binele întregii Biserici.

Obștea Bisericii este ca trupul unui om: în organism toate mădularele sunt legate între ele, ele trăiesc și lucrează împreună. În momentul în care legătura dintre două mădulare este ruptă, trupul este distrus și piere. Un om piere, exact în același fel dacă se îndepărtează de obștea Bisericii, dacă nu vrea să fie mântuit împreună cu ceilalți, dacă el dorește să fie o persoană autonomă, și să nu se supună duhului și regulilor comuniunii Bisericești a tuturor credincioșilor cu bună rânduială.

Creștinii nu se pot mântui fără rugăciunea cea de obște, fără participarea la Sfintele Slujbe, fără participarea întregului popor la prefacerea Sfintelor Daruri, fără a face fapte bune cu participarea tuturor: milostenie inter-bisericească, educație și grija unii fată de ceilalți, etc.

Decretul declară ca religia să fie o chestiune privată, deoarece creatorii săi nu doresc să recunoască Biserica Ortodoxă ca o Instituție Dumnezeiască; se străduiesc să dezbine și să-i împrăștie pe creștini; vor ca să-i pună sub suspiciune și să-i aresteze la domiciliu, interzicându-le să meargă la biserici pentru slujbele Bisericești; vor să omoare credința din inimile lor și să-i facă atei!

Știind că Biserica Ortodoxă nu poate învăța și mântui credincioșii fără biserici, și că credința poporului rus este strâns legată de cinstirea lucrurilor Sfinte ale Bisericii, decretul anulează Bisericii Ortodoxe dreptul la proprietate și de chivernisire a acesteia, și, prin urmare, lipsește Biserica de posibilitatea de a construi și a întreține biserici, și a le păstra într-o stare bineplăcută. Dacă decretul se aplică, țara rusă va fi în curând lipsită de bisericile cu care a fost anterior împodobită și preamărită în mijlocul celorlalte popoare: bisericile ei vor fi transformate de către mâinile ateiștilor în locuri de divertisment, sau vor cădea într-o stare de sărăcie cumplită și de ruinare: în locul lor, după cuvântul Scripturii, va fi „urâciunea pustiirii“! Oare strămoșii noștri au construit Sfintele biserici, cu mare osteneală și cu cheltuieli foarte mari, pentru ca noi, nevrednicii lor urmași, să le transformăm din plăcutele lăcașuri ale Lui Dumnezeu în peșteri de tâlhari, și pentru ca în ​​loc de Dumnezeieștile Slujbe pe care le ar trebui să le găzduiască, să se organizeze în ele diverse spectacole și jocuri spre rușinea și întinarea poporului rus, în așa fel încât Rusia să fie mustrată și batjocorită în ochii întregii lumi?!

Decretul anticreștin declară că moștenirea Sfintelor biserici să devină «moștenirea poporului». Dar până acum moștenirea bisericilor noastre nu a fost și moștenirea poporului? Tot ce se vede în biserică a fost întotdeauna și este moștenirea întregii obști a credincioșilor; toți credincioșii au contribuit cu părticica lor, și cu inima curată, în mod voluntar și cu dragoste, au dăruit-o lui Dumnezeu, pentru Slujba Domnului, pentru nădejdea mântuirii sufletelor lor. Au știut că darul dragostei lor este plăcut lui Hristos, care a acceptat ungerea cu mir de la femeia desfrânată; știau că acest dar de sudoare și muncă îi va conduce la mântuirea sufletelor lor, că nu va avea nici o altă întrebuințare. Au avut dreptate: toate darurile s-au păstrat, s-au înmulțit și au fost folosite numai spre trebuința Bisericii.

Lăsați moștenirea bisericilor să fie și acum, așa cum era înainte, moștenirea întregii obști a credincioșilor, lăsații pe ei – credincioșii – să chivernisească această moștenire în conformitate cu scopul său. Au primit acest drept de la autoritățile Bisericești și de la Consiliul Bisericii, dintre care jumătate din ei sunt laici, într-un mod detaliat, definit și consolidat de drepturile laicilor de a participa în chivernisirea proprietăților Bisericii, sub conducerea autorităților Bisericești. Dar nu putem accepta ca moștenirea Bisericii să fie utilizată de către persoane care nu aparțin Bisericii sau sunt chiar complet necredincioși. Vrăjmașii Bisericii clevetesc clerul; ei spun că moștenirea Bisericii a fost confiscată de ei, că au folosit-o pentru propriile trebuințe. Aceasta este o minciună nerușinată. Clerul nu a folosit darurile pentru biserică, deși puteau, după cuvântul Scripturii, „să se hrănească din altar“; ei au trăit după răsplata muncii lor, pe care au primit-o de la enoriași. Ei au chivernisit moștenirea Bisericii cu cunoștința și acordul credincioșilor aleși din parohie – păzitori ai Bisericii, membrii de încredere, în conformitate cu canonul 72 al Sfinților Apostoli și al 10-lea canon al Sinodului I-II Constantinopol. În conformitate cu aceste canoane moștenirea Bisericii este moștenirea lui Dumnezeu și poate fi folosită numai pentru trebuința Bisericii – prin lucrări care vizează mântuirea sufletelor omenești; folosirea ei pentru nevoile lumești este recunoscută ca fiind printre cele mai mari nelegiuiri.

Decretul anticreștin încalcă canoanele Bisericii: înlătură moștenirea lui Dumnezeu din biserici și o dă pe mâinile autorităților seculare, transformând astfel moștenirea sacră a bisericilor lui Dumnezeu într-un patrimoniu profan!

Fraților creștini! Ridicați-vă vocile în apărarea Credinței Apostolice a Bisericii, lucrurile sfinte ale Bisericii, moștenirea Bisericii. Apărați-vă dreptul la credință și mărturisiți-vă credința așa cum ați învățat în zilele din vechime, așa cum ați fost învățați de către Sfinții Apostoli, Sfinții Mucenici, Părinții de Dumnezeu insuflați ai Bisericii, Asceții Creștini. Purtați-vă de grijă de sfințenia sufletelor voastre, de libertatea conștiinței voastre. Spuneți cu voce tare că ați fost învățați să vă rugați, și mântuiți-vă în biserici, că lucrurile cele Sfinte ale Bisericii sunt mai dragi vouă decât viața însăși, că fără ele mântuirea este imposibilă. Nici o stăpânire nu poate să ceară ceva de la voi care este împotriva credinței voastre, conștiinței voastre creștine: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni“, au zis Sfinții Apostoli. Aceasta este ceea ce și noi, de asemenea, trebuie să mărturisim. Apostolii au suferit cu bucurie pentru credință. Fiți și voi, de asemenea, gata de mucenicie, de nevoință, și amintiți-vă că brațele vremelnice sunt firave împotriva celor care se înarmează cu credință puternică în Hristos. Credința mută munții, „credința creștinilor a cucerit îndrăzneala păgânilor“. Fie ca credința voastră să fie îndrăzneață și curajoasă! Hristos a nimicit iadul. El va distruge, de asemenea, și lațurile dușmanilor Bisericii noastre. Credeți – și vrășmașul va fugi dinaintea feței voastre. Nu vă clintiți din apărarea credinței voastre și cu nădejde tare rostiți: „Să se scoale Dumnezeu, și să se risipească vrăjmașii Lui!”

Vlădica a binecuvântat distribuirea acestui fluturaș, iar a doua zi a aflat că autoritățile s-au înfuriat din acestă cauză. Pe 24 aprilie un articol amenințător împotriva lui a fost publicat într-un ziar local, și i s-a spus de cei de aproape ai lui că se pregătește ceva împotriva lui. Dar Vlădica era întotdeauna la fel de plin de bucurie și nu a acordat nici o atenție vrăjmășiei bolșevicilor.

La ora 11, pe 26 aprilie, bolșevicii letoni au efectuat o percheziție în reședința Vlădicăi, au batjocorit lucrurile sfinte și au ridicat chiar și altarul, dar nu l-au putut găsi. În aceeași noapte o altă percheziție s-a efectuat la mănăstirea Znamenski, în reședința Episcopului Irinarh, și în schitul Mihailovski, care era ca la opt verste (8 km) de oraș.

În sâmbăta lui Lazăr, autoritățile i-au zis Vlădicăi că nu au vrut să-l aresteze, ci doar să-l interogheze, și că ar putea să aștepte până luni după sărbătoare. Dar i-au cerut ca să păstreze tăcerea asupra percheziției efectuate. Vlădica a refuzat să păstreze tăcerea și a mărturisit că nu i-a crezut. Și la privegherea de toată noaptea pentru sărbătoare el a zis:

Orice ar spune sau face împotriva mea, Dumnezeu să fie judecătorul lor: I-am iertat și îi iert și acum … Și încă o dată declar că activitatea mea ierarhicească este străină de orice politică. Politica mea este credința în mântuirea sufletelor credincioșilor. Platforma mea este rugăciunea…

În noaptea aceea, Vlădica a zis:

Nu mă aștept la clemență de la ei. Ei mă vor omorî; mai mult decât atât, mă vor și tortura. Sunt pregătit, eu sunt gata chiar acum. Nu mă tem pentru mine însumi, nu mă sufăr după mine însumi. Sufăr pentru oraș, mă tem pentru locuitori. Cu ei, ce vor face?

A doua zi, de duminica Floriilor, după Dumnezeiasca Liturghie, Vlădica a slujit Vecernia, în timpul căreia el a zis:

Zilele pătimirilor Mântuitorului Hristos de pe Cruce se apropie. Sufletul pătimitorului Dumnezeiesc, în așteptarea apropierii chinuirilor teribile, era chinuit de o mare apăsare, și El a căutat întărire pentru Sine nu numai în rugăciune către Dumnezeu Tatăl, ci a cerut, de asemenea, și ucenicilor Săi să privegheze și să se roage cu El, ca în acest fel să potolească acel mare chin care apăsa cu toată greutatea pe umerii lui.

Și Eu, de asemenea, simt că zilele de pătimire și ale martiriului meu se apropie, și din acest motiv sufletul meu, în așteptarea suferințelor care vor veni, este în mare suferință și durere. De aceea vă rog cu fervoare pe toți, să mă sprijiniți și pe mine în aceste zile prin sfintele voastre rugăciuni…

După procesiunea cu Crucea din Duminica Floriilor, care s-a încheiat la ora cinci, episcopul a fost arestat și a fost dus la sediul central al Armatei Roșii. În același timp, pentru a preveni o posibilă revoltă, ostașii au patrulat pe străzi și au împrăștiat grupurile de cetățeni. Episcopul Irinarh a mers la autorități pentru a cere o explicație. Ei au zis că procesiunea cu Crucea i-a înfuriat pe evreii din localitate, care au început să întărâte ostașii împotriva episcopului. A doua zi, autoritățile le-au spus cetățenilor că arestarea a fost efectuată din motive politice, în vederea păstrării ordinii publice. Dar mai târziu, ca răspuns la o solicitare oficială de la o comisie alcătuită de către Patriarhul Tihon pentru cercetarea problemei, președintele comitetului executiv a declarat că Episcopul Ermoghen a fost arestat la ordinul Comitetului Executiv Central ca un membru al grupării ultra-naționaliste Sutele Negre (The Black Hundreds) și ca incitator la violență asupra evreilor; dar nu aveau nici o dovadă adevărată prin care să demonstreze astfel de activități infracționale.

La unu noaptea Vlădica a fost dus de un convoi la Tiumen și apoi la Ekaterinburg. Convoiul l-a batjocorit pe tot parcursul călătoriei. La 18 aprilie a ajuns în Ekaterinburg și a fost dus la închisoare în apropiere de piața Sennaia, lângă biserică Simeonov. În închisoare, Vlădica fie citea (în special din Noul Testament și din Viețile Sfinților) sau scria; dar el în special se ruga, și cânta imnuri bisericești.

În luna mai, a fost trimisă o delegație specială de la Congresul Eparhial la Ekaterinburg cu o petiție pentru eliberarea episcopului înaintea conducerii sovietice de ostași locali și țărani asociați. Conducerea sovietică a cerut răscumpărare de 10.000 de ruble, care cerere a fost apoi ridicată la 100.000 de ruble. În ciuda protestelor episcopului, banii (autoritățile au scăzut cererea la 10.000 înapoi) au fost strânși de către comerciantul D. I. Polirushchev și plătit au plătit suma cerută, iar autoritațile i-au emis o chitanță.

Delegația era constituită din fratele Episcopului Ermoghen, Protopopul Efrem Efremovici Dolganov, preotul din Tiumen Păr. Michael Makarov și avocatul Constantin Alexandrovici Miniatov. Părintele Efrem s-a născut pe 28 ianuarie 1874 în provincia Herson și a slujit în catedrala din Sf. Ap. Petru și Pavel din Sankt-Petersburg din 28 ianuarie 1908 până în 1918.

A doua zi, delegația s-a deplasat cu vigoare la conducerea sovietică, în speranța eliberării Episcopului Ermoghen. Cu toate că niciodată nu s-au întors la apartamentul pe care l-au închiriat. Însă au fost arestați și împușcați la 29 iunie.

În a treia zi a Sfintei Treimi, Episcopul Ermoghen a fost luat cu trenul la Tiumen, împreună cu preotul Peter Ivanovich Karelin de la depozitul fabricii Kamenski, protopopul celui de-al doilea district al eparhiei Ekaterinburg, și mirenii Nicolae Kniazev, Mstislav Golubev, Henri Rushinksi și ofițerul Iershov.

În noaptea din 26 iunie, trenul a sosit în Tiumen, iar prizonierii au fost îmbarcați pe vaporul Iermak. În seara zilei de 27 iunie, vaporul s-a oprit la satul Pokrovskoie (satul natal al lui Rasputin). Păr. Mihail li s-a alăturat acolo. Seara următoare, la ora 10, prizonierii au fost transferați la Oka, de unde urmau să meargă la Tobolsk pentru judecata lui Vlădica. În timp ce se îndreptau spre pasarelă, Vlădica a spus în liniște către cârmaci:

Slujitorule al lui Dumnezeu botezat, spune lumii întregi că îi cer să se roage lui Dumnezeu pentru mine.

Bărbații arestați au fost așezați în cală întunecată și mizerabilă a vaporului, care se îndrepta în aval pe râul Tura spre Tobolsk. La miezul nopții pe 28 sau 29 iunie, bolșevicii l-au scos pe Păr. Petru afară pe punte, au legat două pietre de granit grele de el și l-au aruncat în apă. Păr. Mihail a fost legat cu funii, dezbrăcat la chiloți și aruncat peste bord. La ora 12:30 Episcopul Ermoghen a fost scos din cală pe punte. El s-a rugat pentru călăii săi și i-a binecuvântat. Apoi, cu înjurături josnice însoțite de lovituri, gardienii au rupt rasa și sutana episcopului și i-au legat mâinile la spate. Din moment ce episcopul a continuat să se roage cu voce tare, comisarul a ordonat:

Ține-l de gură!

O lovitură în față la redus la tăcere pe bătrânul episcopul. Apoi, o piatră de 40 de kg i-a fost legată de mâinile imobilizate. Gardienii l-au apucat pe episcop și, după mai multe legănări încoace și încolo, l-au aruncat în râu.

Aceasta s-a întâmplat pe 29 iunie 1918. Pe data de 3 Iulie Sfintele Moaște ale sfințitului mucenic au fost descoperite pe malurile râului de către țăranii din satul Usolsk. A doua zi a fost îngropat de țăranul Alexis Iegorovich Marianov la locul unde a fost descoperit împreună cu piatra care a fost legată de el.

Aici trupul său a rămas până la 21 iulie, când a fost mutat în satul Pokrovskoie și plasat într-un mormânt temporar în cimitirul Pokrovskoie. Pe 27 iulie, trupul a fost dezgropat și îmbrăcat în vesminte ierarhicești în biserica din Pokrovskoie. Apoi, a fost petrecut de o procesiune cu Crucea până la vaporul Altai. Când au sosit la locul unde au fost descoperite sfintele moaște, vaporul a ancorat și după o panahidă a fost plasată pe locul acela o cruce mare de lemn inscripționată cu cuvintele:

Aici, pe 3 iulie 1919 au fost descoperite cinstitele rămășițe ale Episcopului-Mucenic Ermoghen, care a fost ucis pe 16 iunie pentru Credință, Biserică și Patrie.

În seara zilei următoare vaporul a sosit în Tobolsk, unde sicriul cu trupul ierarhului a fost întâmpinat de o procesiune cu Crucea de la toate bisericile orașului și de multe mii de oameni. În cele din urmă trupul a fost plasat în catedrala Sofia a Adormirii, unde a rămas timp de cinci zile, fără a împrăștia vreo mireasmă de stricăciune. Pe 2 august, după Sfânta Liturghie, Episcopul Irinarh împreună cu un sobor de clerici și înaintea reprezentanților militari și civili ai guvernului Siberian l-a îngropat pe Sfințitul Mucenic într-o criptă construită în capela Sf. Ioan Gură de Aur, în locul în care Sf. Ioan din Tobolsk a fost mai înainte îngropat.

Tânărul Serghei Konev a fost omorât la scurtă vreme după moartea martirică a Episcopului Ermoghen, care l-a adăpostit în casa sa pentru a-l feri de influența corupătoare a lumii.

După ce Serghei a fost dat la școală și a spus că bunicul său a fost arestat doar pentru că credea în Dumnezeu, copiii au strigat:

El vorbește despre Dumnezeu, el vorbește despre Dumnezeu.

Băiatul a fost prins și a fost tăiat în bucăți cu săbiile. Ei încă continuau să-l taie chiar și după moartea sa, deoarece credeau că s-a mișcat.

Tânărul Serghei a fost îngropat de catedrală, nu departe de mormântul sfințitului mucenic Ermoghen.

Pe 3 septembrie 2005 moaștele Episcopului Ermoghen au fost descoperite. Trupul și veșmintele au fost găsite bine conservate, și un miros de bună mireasmă venea din mormânt. Mormântul cu trupul a fost plasat în catedrala Pokrov din Tobolsk.

Vladimir Moss, 2010, The Holy New Martyrs and confessors of the Urals, Siberia and Central Asia (Sfinții noi martiri și mărturisitori din Urali, Siberia și Asia Centrală)

Cenzura sistemului face să ajungem la mai puțini dintre voi! Distribuiți articolele noastre și sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

• Donație lunară
• Doar acum

Selectați cât doriți să donați (EUR)

€5 €10 €20 Altă sumă

Introduceți cât doriți să donați (EUR)