10:45 am - luni, 26 iunie, 2017

4 Aprilie 1944. Moartea vine din cer: Bombardamentele aliate asupra Romaniei au ucis 2942 de bucuresteni. Ulterior, romanii au ridicat doua monumente aviatorilor care au adus atunci moartea

Apr 4, 2017 1097 vizualizări 0 comentarii https://goo.gl/7IfbCL

Dacă până în aprilie 1944 cel de-Al Doilea Război Mondial era pentru majoritatea românilor ceva îndepărtat, ziua de 4 a acelei luni a schimbat radical această percepție. Moartea și groaza au năvălit peste orașele României cu o furie apocaliptică, răvășindu-le pentru totdeauna. În 4 aprilie 1944 a început bombardarea masivă și sistematică a țării de către puterile aliate. Supliciul nu a încetat decât odată cu întoarcerea armelor, la 23 august 1944. Impactul asupra populației a fost similar cumva teribilului cutremur care va lovi România 33 de ani mai târziu, la 4 martie 1977. 

Dimensiunea socială a dramei este cea care nu trebuie niciodată uitată. În ceasurile acelea, românii și-au regăsit solidaritatea și s-au confruntat cu propriile slăbiciuni. Și-au descoperit bunătatea, dar și puterea de a se iluziona. Grozăvia clipelor i-a forțat să fie așa cum erau ei de fapt:unii frumoși, săritori, solidari și vizionari, alții, de-a dreptul incalificabili. Din aprilie și până în august, într-o solidaritate temporală comemorativă, vă invităm, în articolele ce urmează, să-i descoperiți pe greu încercații români ai anului 1944, de-a lungul tuturor celor 137 de zile de bombardamente.

„Cine seamănă vânt culege furtună” – spune o veche și genială rostire românească. Niciodată nu s-a potrivit acest proverb mai bine cu realitatea, precum în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales în ceea ce privește acțiunile militare aeriene. La 26 aprilie 1937, micul târg basc Guernica devenea prima așezare umană lipsită de apărare, prinsă în vâltoarea războiului modern și atacată cu bombardiere precise și ucigașe. Era prețul pe care omenirea îl plătea pentru că permisese războiului să existe. Durerea pe care Legiunea Condor a provocat-o a fost întoarsă atacatorului, fiind înmulțită în urgie de zeci și sute de mii de ori. Era prețul pe care omenirea trebuia să îl plătească din nou, pentru a termina războiul.

Ca să înțelegem dimensiunea sinucigașă a aventurii militare în care România a intrat la 21 iunie 1941, trebuie doar să comparăm forțele militare aeriene ale beligeranților. Cel de-Al Doilea Război Mondial a dovedit, în fiecare zi a sa, că acela care deține supremația aeriană deține practic inițiativa și are prima șansă la victorie. Cine pierde inițiativa aeriană, trebuie să se aștepte la ce e mai rău.

Cea mai simplificată comparație a forțelor aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial este următoarea:

•URSS a produs în fiecare an de război mai multe avioane decât Germania (aprox+25% în total);

•Marea Britanie a produs în fiecare an de război sensibil mai multe avioane decât Japonia (aproape dublu în total);

•Canada a produs în fiecare an de război aproape la fel de multe avioane ca Italia .

Relativul echilibru menționat mai sus a fost spulberat odată cu intrarea Statelor Unite în război, care au dovedit că sunt capabile să producă avioane o dată și jumătate mai mult decât toți membrii Pactului Tripartit la un loc .

România, stația de benzină și de motorină a Axei

Alături de cel de-Al Treilea Reich, încasând pedeapsa de a-i fi aliată, a fost, până în august 1944, și România antonesciană. Dacă de la trecerea Prutului și până la Nistru Aliații puteau tolera prietenia și frăția de arme româno-germană, imediat după începerea asediului Odessei lucrurile s-au schimbat radical:România devenea țintă a Puterilor Aliate și era tratată ca parte a Reichului.

Statistic, la fiecare 750 de avioane militare produse de Statele Unite, România producea doar unul. Desigur, nu toate avioanele americane urmau să lupte în spațiul aerian românesc, iar românii au primit de la germani sute de avioane pentru a-și apăra teritoriul, însă uriașul dezechilibru de forțe nu putea fi compensat de nimic.

României i-a venit rândul să fie atacată în clipa în care a intrat în raza de acțiune a Aliaților. Încet, dar sigur, nedând niciodată cu adevărat înapoi, americanii se apropiau temeinic de „burta moale a crocodilului”, metafora favorită a lui Sir Winston Churchill, prin care desemna vulnerabilul sud al Europei, apărat de soldații nedornici de luptă ai lui Mussolini. Atacul a fost dat pornind dinspre Africa, unde americanii debarcaseră în noiembrie 1942.

Strivindu-i cu superioritatea lor tehnică și tactică, americanii i-au împins pe italieni și pe germani până în Tunisia, apoi au debarcat în Sicilia, ocupând în final sudul Italiei în august 1943, unde au început să construiască formidabile aerodromuri în carâmbul cizmei italiene. Încet-încet, s-a format o armată aeriană – Armata Aeriană a 15-a a Statelor Unite – care avea să lupte cu tot sudul Reichului, într-un imens arc de 180 de grade și adânc de 1.000 de kilometri, de la Le Havre și până la Atena, bombardând toate fabricile și orașele care lucrau pentru Hitler.

Fiind puțin mai departe de 1.000 de kilometri de baza Forței Aeriene nr. 15 – aflată în zona Bari-Foggia – României i-a venit rândul doar în clipa în care avioanele de vânătoare americane au putut tehnic să escorteze bombardierele pe o asemenea distanță.

Au urmat bombardamente într-un ritm îngrozitor. Numai în luna aprilie au avut loc 10 bombardamente de zi:București (4 aprilie), Ploiești (5 aprilie), București și Ploiești (15 aprilie), Brașov și Turnu-Severin (16 aprilie), București și Turnu-Severin (21 aprilie), București și Ploiești pe 24 aprilie – și un bombardament experimental de noapte, 15-16 aprilie, la Turnu-Severin.

Piloții români au intrat în lupta de apărare a teritoriului național cu sufletul greu al gladiatorilor, nevoiți să-l salute pe cel ce-i trimite la moarte și fără a putea spera la mai mult decât la a rămâne încă o zi în viață. Ei și-au apărat cât au putut onoarea, sacrificându-se într-o luptă inegală, dar au făcut-o cu gândul la familiile de la sol, deseori murind eroic cu câteva clipe înaintea acestora.

De cealaltă parte, atacatorii americani și britanici știau că luptă de partea binelui. Le era frică de moarte, dar le era mai simplu:lupta lor avea să fie apreciată de toate popoarele libere din lume. Un singur aspect nu le dădea Aliaților confortul psihologic de a fi pe de-a întregul cavalerii umanității:în bombardamentele pe care le puneau la cale urmau să moară mulți inocenți.

Prima lună de foc:aprilie 1944. Prima țintă:București

Atacul de la 4 aprilie a fost executat cu 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare . Obiectivul misiunii a fost „the marshalling yards at Bucharest, Romania”, adică atacul asupra complexului de căi ferate Gara de Nord.

Bombardamentul a picat cum nu se poate mai prost, la două ore după un exercițiu de verificare a măsurilor de apărare pasivă, exercițiu dintr-o nesfârșită serie, în care bucureștenii erau obligați să lase ceea ce făceau și să se ascundă la cel mai apropiat adăpost antiaerian. Dacă la ora 11:00, ora exercițiului, cetățenii s-au adăpostit conform instrucțiunilor, la ora 13:30, ora când primele bombardiere au apărut deasupra Bucureștiului, oamenii au ignorat complet sirenele, sătui de atâtea exerciții.

Cu străzile pline de oameni, primele bombe au făcut multe victime. Mai mult decât atât, câteva bombe au căzut direct peste adăposturile atelierelor CFR, iar acestea, construite de mântuială, au cedat, ucigându-i pe toți cei dinăuntru .

Atacatorii au contabilizat ca obiective distruse 1.000 de vagoane, o gară, un depou de locomotive, un triaj, o uzină de producere a curentului, rezervoare de combustibil şi câteva clădiri industriale .

Evaluând greşit fotografiile bombardamentului, Ira Eaker – comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana – i-a mărturisit îngrozit lui Hap Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA:„Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate” .

Totalul oficial al bombardamentului a fost totuși de „doar” 2.942 de morţi şi 2.416 răniţi .

Pe lângă atelierele CFR, distruse aproape integral, a fost afectat complet pentru câteva zile transportul urban. Oamenii nu au mai putut ajunge la muncă decât pe jos, fiecare muncitor care locuia în afara orașului fiind nevoit să parcurgă pe jos chiar și 10-12 km zilnic.

A fost atinsă centrala electrică Grozăvești, fapt ce a dus, pe lângă imobilizarea tramvaielor, la oprirea uzinelor ce funcționau aprovizionându-se cu curent din numita uzină electrică. Au dispărut imediat produsele alimentare care erau transportate în oraș:pâinea, laptele, legumele și fructele.

Ca și cum nu era de ajuns, a fost lovită o conductă principală ce aducea apa potabilă în centrul Capitalei, sinistrând astfel restaurante și frizerii, hoteluri și brutării. Teatrele și-au întrerupt complet activitatea, nereluând-o decât o lună după ultimul bombardament.

Totuși, primăriile de sectoare au rechiziționat câte căruțe au putut și au permis astfel locuitorilor – în măsura posibilităților – să-și evacueze familiile. Au fost emise bilete de evacuare prin care țăranii din comunele aflate la 10-20 km de București să primească în gazdă familiile bucureștene, mai precis femeile casnice și copiii. Cei de vârstă școlară au intrat fără să vrea în cea mai mare vacanță din viața lor, care a ținut din aprilie și până în octombrie. Mulți puști le-au mulțumit în secret americanilor pentru bombardamentele aducătoare de vacanță.

Au rămas în oraș muncitorii și evreii, aceștia din urmă neavând voie să părăsească orașul sub nicio formă, în afara cazului în care erau escortați la muncile agricole din parcelele exterioare Capitalei.

Imediat cum bombardamentul s-a terminat, „curiozitatea lipsită de discernământ și specifică mulțimilor în atari situații” i-a făcut pe cetățenii teferi, ca după ce s-au asigurat că familiile lor sunt în siguranță, să „pornească în mare număr spre cartierele mai greu atinse de bombardament […], unde au rămas ore întregi privind dezastrele cauzate de atacul aerian”.

Scene tragicomice în Bucureşti

Zile întregi după bombardament, populația a rămas în stare de șoc, fiecare dintre supraviețuitori povestind celorlalți ce făcea și unde era în momentul atacului. Analizând „la cald” sparea de spirit a populației, SSI – Serviciul Special de Informații – raportează că „muncitorii din diferite fabrici din cartierul Filaret-Rahovei-Viilor au început să murmure. Ei spun că în cazul când un nou bombardament se va abate asupra Capitalei, îndoliind nou familii, nu vor fi excluse unele mişcări de stradă”. Un alt zvon detectat de SSI spune că s-a lansat înadins un zvon, anume acela că s-ar duce tratative pentru declararea Bucureştiului ca oraş deschis, „pentru a domoli populaţia, care trăieşte sub impresia bombardamentului”. Evident, se pune şi degetul pe rană:„germanii sunt de vină pentru toată nenorocirea din ziua de 4 aprilie 1944, întrucât datorită prezenţei lor în capitală au fost bombardaţi” .

Deși există riscul unei transgresiuni prea bruște de la planul general la cel particular, merită să amintim aici o poveste arhetipală, cu mare putere de evocare, care s-a păstrat – aidoma multora – prin viu grai .

În strada Ion Maiorescu, la nr. 61, configurația caselor este identică cu cea din 1944. Casele, curtea interioară, chiar și poarta de fier au rămas încă în picioare. Atunci, în aprilie 1944, locatarii imobilelor, aidoma tuturor bucureștenilor, au fost obligați să își sape propriul adăpost antiaerian. Spre distracția continuă a copiilor, a fost săpat un „L” cu laturile de aproximativ 2 metri, adânc de 1 metru și jumătate, peste care au fost puse niște lemne, cutii de lemn și crengi, astfel încât se putea vedea cerul printre crăpături. Când s-a dat alarma, doamna Lucreția Dobrovicescu, mamă a 3 copii, a fugit, așa cum era regula, să se ascundă în adăpost. Adăpostul a devenit imediat neîncăpător și pentru ceilalți vecini, așa că doamna Dobrovicescu și-a trimis fetele în casă, gândind că sub masă și sub pat sunt două locuri de adăpost poate chiar mai sigure. Mișu Dobrovicescu, băiatul cel mic, strâns puternic în brațe de către mama sa, privea bucuros cerul pe care, în câteva minute, au apărut păsările uruitoare.

Câteva bombe au căzut pe Piața Obor, într-un zgomot infernal. Știm astăzi că acele bombe erau destinate Gării de Nord și au ajuns în Piața Obor doar din cauza unei erori de ochire a unui bombardier american. Exploziile au zguduit pământul și i-au speriat pe oameni în așa hal, încât aceștia și-au pierdut logica. Doamna Fany Sarchizian, care stătuse ascunsă în casă, a țâșnit afară și a îngenuncheat în fața cuștii câinelui, băgându-și capul înăuntru și acoperindu-și posteriorul cu poșeta. Domnul Grigore Ionescu a ieșit și el din casă și și-a acoperit capul cu o copaie de lemn. Și-a strigat soția până când aceasta i s-a alăturat, apoi au stat așa, în picioare, acoperiți cu neobișnuita protecție de lemn, așteptând restul de bombe.

Minute bune în șir (alte bombe nu au mai căzut în zonă), doamna Sarchizian și soții Lidia și Grigore Ionescu au încremenit în bizara lor poziție, cu capetele ascunse în copaie, respectiv în cușca câinelui, spre amuzamentul etern al celor trei copii ai Lucreției Dobrovicescu, care povestesc și acum, cui vrea să asculte, această istorie tragicomică.

Aidoma lor, mulți oameni au fost psihic neajutorați în fața grozăviei exploziilor. Mulți au început să sărute pământul, să repete la nesfârșit rugăciuni sau să alerge bezmetici. Niciunul n-a uitat groaza bombelor care explodau De la Tokio și până la Leningrad, sau de la Berlin la Londra, povestea fiecărui supraviețuitor al unui bombardament are aproape aceleași ingrediente:neputință, frustrare, revoltă, furie și resemnare.

5 aprilie:atacul Ploieștiului

230 de bombardiere escortate de 180 de avioane de vânătoare bombardează „the marshalling yards of Ploesti, Romania”. Exact ca și în cazul zilei precedente, mai multe bombardiere și-au lansat încărcătura eronat, bombele căzând în centrul orașului. Au fost uciși 278 de civili, 16 ostași români și 26 de ostași germani .

Bombele au stârnit un incediu de proporții, iar spaima ploieștenilor a fost enormă, deoarece știau că toţi pompierii plecaseră în grabă să stingă incendiul de la București, lovit cu 24 de ore în urmă. Până ce primii pompieri români și germani au revenit în Ploiești a durat mult și multe case care în mod normal ar fi fost salvate s-au mistuit în flăcări. Vântul a bătut tare și a întins focul, distrugând în total peste o mie de case.

Au fost lovite rețeaua de apă și cea de electricitate, repararea lor satisfăcătoare fiind realizată abia peste 2 zile. Rechiziționarea căruțelor și evacuarea civililor s-au făcut mai bine decât la București, orașul fiind mult mai mic, iar ploieștenii având rude în satele vecine într-o măsură mult mai mare decât bucureștenii.

Deși orașul a fost greu lovit, SSI raportează o stare de spirit calmă, „fără niciun fel de manifestări, aceasta denotând că populația a știut să fie la înălțimea acestei împrejurări grele”. Totuși, în urma unei emisiuni radiofonice BBC, în care s-a explicat populației că „nimic pe o rază de 15 kilometri în jurul rafinăriilor nu va fi cruțat”, s-a creat o oarecare panică și evacuarea s-a produs într-un ritm accelerat.

Mareșalul Antonescu a sosit rapid la fața locului și a putut să vadă una dintre rafinării încă arzând. I s-a raportat situația și a ordonat ca locuitorii sinistrați ai Ploieștiului să primească neîntârziat ajutor. La fiecare atac, americanii pierduseră doar 10 bombardiere, majoritatea din cauza faptului că se rătăceau de grupurile mari și deveneau astfel mult mai ușor de atacat. În formație strânsă, 50-100 de bombardiere deveneau o țintă de neatins, fiecare aeronavă având 8-10 guri de foc de calibru 12, 7 mm, fiecare mitralieră având benzi încărcate cu câteva mii de cartușe.

Şanţul-adăpost, singurul apărător al vieții civililor

Pe data de 10 aprilie are lor primul Consiliu de miniștri de după bombardamente. Se discută evacuarea eficientă a ministerelor, evacuare care începuse mai demult, dar care fusese oprită de distrugerea momentană a nodurilor feroviare Ploiești și București. Se propune plecarea trenurilor fie seara, fie dis-de-dimineață, când nu aveau loc bombardamente. Românii înțeleseseră că americanii nu puteau să plece decât la primele ore ale dimineții și aveau de parcurs un drum de peste 1.000 de kilometri, la o viteză de aproximativ 320 km/h, viteza de croazieră a bombardierelor, astfel încât atacatorii ajungeau în România în jurul prânzului;sau trebuiau să plece cel mai târziu la ora 3-4 după-amiaza pentru a nu risca să aterizeze la bază pe întuneric.

Discuția tehnică ascunde un adevăr dur și nerostit:acela că nu prea se putea face nimic împotriva atacatorilor. Totul se reducea la o oră de plecare a trenului bine aleasă.

Cea mai grea problemă – aceea a adăposturilor antiaeriene solide – nu își găsește rezolvare. Ministrul Aviației, Generalul Gh. Jienescu, cere din nou 15 adăposturi „mai solide”, pentru care, din păcate, ministrul de Finanțe, condus de prof. I.C. Petrescu nu are bani. Vicepreședintele Consiliului, prof. Mihai Antonescu propune „reducerea la minimum de cost” a acestor adăposturi. Subsecretarul de Stat al Aprovizionării, Generalul I. Arbore adaugă faptul că betonul unui asemenea adăpost face priză în minim 30 de zile. Concluzia o dă ministrul Culturii Naționale, prof. I. Petrovici:„Dacă avem norocul să scăpăm două luni nebombardați, suntem salvați” . „Pentru aceste două luni Statul Major recomandă să se lucreze cu mai multă dispersare”, adaugă Mihai Antonescu și încheie ședința. Doar ministrul Aviației, probabil ministrul cel mai conștient de catastrofa ce avea să vină adaugă:„Chiar și în regiunea de evacuare să se facă șanțul-adăpost”.

Acest șanț-adăpost – precum cel descris în povestea din strada Ion Maiorescu 61 – va fi singurul apărător al vieții civililor din orașele și satele României. Aproape fiecare țăran din zonele în care au apărut avioanele inamice și-a săpat un astfel de șanț în curte.

„Castraveții” piloţilor britanici

În noaptea de 8 spre 9 aprilie 1944, piloții grupului nr. 209 RAF, având baza tot la Foggia, lângă marea armată aeriană americană a 15-a, au zburat în cea mai mare operațiune de atac nocturn de până atunci împotriva traficului de barje germane de pe Dunăre. Fiecare dintre cele 50 de bombardiere Wellington purta câte doi „castraveți” de 500 de kilograme pentru a-i „planta” în „grădina albastră”, adică în Dunăre.

„Castraveții” erau o armă insidioasă. Ei puteau fi reglați să stea pe fundul fluviului una-două, până la chiar douăsprezece treceri ale unei barje pe deasupra lor. După ce își făceau numărul de „pas”-uri, „castraveții” se ridicau și explodau la trecerea barjei nenorocoase. Nemții erau înnebuniți și nu pricepeau sistemul. Ei ajunseseră să plimbe în susul și în josul Dunării barje goale, încercând să detoneze toate minele, dar degeaba:unele erau setate la 12 treceri și explodau multe zile după lansarea lor.

Românii au avut puține victime din cauza acestor mine, unele dintre ele eșuând și explodând lângă așezări lângă sate de pescari. Nemții însă au suferit enorm, ajungând în luna august 1944 să nu mai poată transporta pe Dunăre nici 30% din cele 10.000 de tone zilnice pe care le realizau în aprilie 1944.

Prima înmormântare a unor aviatori americani în pământ românesc a avut loc în cimitirul catolic din orașul Giurgiu pe data de 11 aprilie. Au fost înmormântați 14 aviatori. Preotul catolic al orașului a oficiat o scurtă ceremonie religioasă, iar o companie militară românească a dat onorurile.

SSI ia din nou pulsul populației

În ziua de 11 aprilie, când în orașul Ploiești fusese încheiată dispersarea, apare următoarea replică, relevantă pentru starea de spirit a perioadei:„rușii oricum ne vor ocupa, și deci cu cât vor veni mai repede, cu atât vom avea mai puțin de suferit, deoarece vom scăpa de bombardamentele anglo-americane” . Iată o logică sănătoasă, dar foarte periculoasă în România, în primăvara lui 1944.

În cercurile germane apare o satisfacție față de suferința românească, pornită din logica:„bombardamentul a distrus iluziile opiniei publice românești, despre o atitudine amicală a anglo-saxonilor față de România”.

Românii par să aprecieze foarte mult eforturile pompierilor germani și să-i discrediteze pe cei români, „pe motiv că în multe cazuri [ultimii] și-ar fi ales cunoscuții pentru salvare sau pe marii negustori de la care așteptau recompense”.

Mai apare și ceva inedit:o încăierare între soldații nemți și români din data de 10 aprilie 1944 în gara Ploiești Sud, soldată cu înjurături și lovituri cu patul de armă.

La București apare zvonul că americanii au evitat expres cartierul evreiesc, pe teritoriul

căruia, absolut întâmplător, nu căzuseră bombe. SSI cercetează zvonul și numără chiar câte

victime au fost din rândul evreilor. În data de 13 aprilie se finalizează cercetarea:în bombardamentul din 4 aprilie își pierduseră viața 116 evrei identificați, deci aproximativ 4% din victime. Tot aproximativ 4% era și procentul de evrei încă aflați în București, astfel încât statistica nu ajuta deloc presupunerea inițială;nu se putea demonstra că evreii fuseseră ocoliți de bombe, iar teza protejării cartierului evreiesc cade, pentru moment.

Pe 12 aprilie, într-o bizară acțiune de PR, autoritățile îi iau pe prizonierii americani să le arate distrugerile produse de bombardament. Timorați, în fața sutelor de cadavre încă neîngropate, ei declară:„Da, am comis o mare crimă, omorând victime nevinovate, dar adevărații răspunzători sunt cei care au dispus să se construiască adăposturile lângă atelierele Grivița. S-au construit morminte, nu adăposturi” – au declarat ei .

Opinia publică preia acest argument și începe a protesta în particular, constatând că s-au cheltuit degeaba o mulțime de bani. Totuși, cel puțin la Ploiești, sinistrații au primit în zilele de 11 și 12 aprilie câte 6.000 de lei bani în mână de persoană sinistrată, ajutoarele mergând până la 42.000 lei plafon maxim per familie sinistrată cu 8 membri .

Bilanțul civil al bombardamentului de la Ploiești ajunge la 380 de morți și 35 de răniți grav, 8 rafinării lovite serios, 3 spitale, 5 școli, 3 biserici, 174 de magazine și 1.341 case particulare complet distruse .

Toate bombele neexplodate sunt ridicate din oraș. Lumina și telefonul revin, alimentarea cu apă însă nu. Tot pe data de 12 aprilie apar și primele manifeste lansate de Aliați. Primul din această serie, semnat de către aviația anglo-americană, poartă titlul de „Linia Nistrului, Linia dezastrului”.

Bombardamentele pe Frontul de Est

Sovieticii nu au avut niciodată echipament volant suficient pentru a organiza bombardamente în stil american. Rareori bombardau cu mai mult de 10 aparate frontul ținut de Grupul de armate Sud. O făceau însă zilnic, punând mereu presiune pe apărători.

Niciodată pe întreg parcursul lunilor de bombardament anglo-american nu au fost înregistrate pierderi serioase provenite de la bombardierele sovietice. Victimele depășeau rareori 5-10 persoane. Incursiunile aviației de vânătoare și bombardament erau dese, zilnice și prezente pe toată linia frontului, ținând ocupați piloții unui întreg grup de vânătoare românesc – Grupul 9.

15 aprilie:al treilea bombardament

Cel de-al treilea bombardament de zi american a avut magnitudinea însumată a primelor două. Aceleași ținte au fost atacate, dar acum simultan:257 de bombardiere și 187 de avioane de vânătoare pentru bucurești și numai 137 de bombardiere pentru Ploiești. Atacul a folosit pentru prima dată un sistem de radar nou, de vizare a țintei prin plafonul de nori, dar sistemul fiind mult prea nou, bombele nu au ajuns acolo unde trebuiau, adică în Gara de Nord, ci chiar în centrul orașului. Exact la fel s-a întâmplat și la Ploiești.

Deși s-au apărat cu mai mult de 50 de aparate grupate pentru fiecare oraș, românii și germanii nu au reușit să doboare decât 4 bombardiere și 4 avioane de vânătoare la București și 3 bombardiere la Ploiești.

Imediat ce bombardamentul s-a terminat în București, o notă neobișnuită a SSI notează:„Contactul ce-l au ofițerii și soldații germani cu publicul în adăposturile comune, dar mai ales după ieșirea din adăpost, când aceștia datorită firii lor sau obișnuinței lor privesc dezastrul cu indiferență, provoacă murmure și manifestări din ce în ce mai accentuate. […] În legătură cu această chestiune se afirmă că ar fi necesar ca de comun acord autoritățile militare române și comandamentul German să dispună ca ofițerii germani să evite contactul cu populația civilă în timpul și chiar imediat după atacurile aeriene, pentru a se evita provocațiuni și dintr-o parte, și dintr-alta” .

La Ploiești, SSI remarcă scurt:„O atmosferă de ostilitate împotriva germanilor este tot mai vădită” .

Sunt numărați morții:la București sunt numai 195, de această dată. 18 incendii distrug case în mai multe cartiere, ridicând numărul imobilelor distruse complet la 186.

Noaptea, tot mai des vin avioane britanice să arunce noi manifeste. Apare unul nou, intitulat:„Națiunile Unite au vorbit, acum România are cuvântul”.

Timpul nu mai avea răbdare cu românii:e bombardat şi oraşul Turnu-Severin

Ca în celebrul final al lui Marin Preda, timpul nu mai era de partea românilor. Ei nici nu mai reușeau să-și numere morții, căci bombele cădeau din nou. În noaptea care a urmat dublului atac asupra Bucureștiului și Ploieștiului, un nou oraș plătea un tribut de sânge:Turnu-Severin. Experimentații britanici care dansau deasupra Dunării în lumina lunii, zburând la 60-70 de metri deasupra apei, pentru a nu distruge bombele de 500 de kilograme la impactul cu oglinda apei, zburau acum lejer la 5.000 de metri, bombardând cu ajutorul noului radar H2Y orașul dunărean, dar mai ales portul său, unde barjele germane încărcate cu petrol adus de la Giurgiu înaintau spre Budapesta și Viena. Orașul a fost luminat continuu de rachete luminoase, pentru ca bombardamentul să fie cât mai precis. În cursul nopții s-au înregistrat circa 38 de morți.

Nici nu s-au stins toate incendiile nocturne, căci bombele americane au căzut din nou peste Turnu Severin, pe 16 aprilie, la ora 15:00. Atacatorii au venit cu o formație de 151 de bombardiere însoțite de noi aparate de vânătoare, 46 de P 51 noi-nouțe, care, în lipsa opoziției, atacă trenuri. Un Mustang este atacat și doborât chiar de un bombardier american, atât de noi venite erau aceste avioane pe cerul războiului. Întâmplător, în gară se afla un tren german plin de muniții. El a luat foc și a explodat continuu, până noaptea târziu.

În total, în cele 2 bombardamente de la Turnu-Severin au murit 162 de persoane și au fost distruse 250 de case, catastrofă ce a determinat părăsirea orașului în următoarele zile de către jumătate din populație.

Brașovenii au impresia că doar Ploieștiul e apărat

Tot pe 16 aprilie, 126 de bombardiere americane atacă Brașovul, țintind toată zona industrială. Românii și germanii opun o puternică rezistență, dar nu reușesc să doboare decât 5 bombardiere, cu prețul a 10 avioane de vânătoare. Cartierele bombardate au fost vizitate atât de mareșalul Antonescu, cât și de Regele Mihai și Regina Mamă. Au murit atunci 184 de persoane, iar industria brașoveană a fost grav afectată. Mulți supraviețuitori ai bombardamentului și-au petrecut noaptea în pădurile din apropiere, trăind o panică multiplicată inutil de cele 3 alarme nocturne care s-au dat după bombardament fără niciun rost.

A doua zi, la prânz, pe Dunăre, un șlep românesc lovește o mină britanică și se scufundă. Echipajul scapă în întregime.

La Brașov, oamenii au mai stat și a treia zi de Paște – 18 aprilie – prin păduri. Abia în ziua de 19 au mai revenit în oraș locuitori. Magazinele nu au avut clienți. Singurul articol care s-a vândut imediat a fost geamantanul sau valiza.

Au apărut și comentariile defavorabile germanilor, și discuţiile despre inutilitatea războiului. Brașovenii aveau impresia că doar Ploieștiul e apărat, restul orașelor rămânând la discreția atacatorilor. Primăria se vede nevoită să înceapă imediat lucrările la 3 adăposturi publice noi.

Pe data de 18 aprilie a fost înmormântat un soldat american capturat în apropiere de Pitești după atacul din 5 aprilie la Ploiești și decedat ca urmare a rănilor suferite. Înmormântarea a fost făcută cu un fast neobișnuit pentru locuitorii Piteștiului:cortegiul a fost format dintr-un pluton de ostași din garnizoana Pitești, sub comanda unui ofițer și însoțiți de trompeții Regimentului 4 dorobanți. Serviciul a fost oficiat de mai mulți preoți catolici din oraș. Cu această ocazie, trecătorii și martorii întâmplători ai evenimentului și-au manifestat, „o vie nemulțumire, mai ales că o parte dintre aceștia aveau rude la București”

Mihai Antonescu propune realizarea unei „fişe provizorii de sinistrat”

Pe data de 20 aprilie este identificat un zvon care spune că:„evrei fără ocupație aglomerează intrarea în adăpostul Bancii Naționale, deoarece acesta ar fi cel mai sigur din București. […]”. Zvonul evident antisemit plânge de mila „locuitorilor din împrejurimi”, care, din cauza sus-numiților, vor găsi adăpostul deja ocupat.

Tot pe 20 aprilie, Mihai Antonescu își informează miniștri că dorește să scrie el însuși o lege nouă destinată ajutorării sinistraților. El propune inventarea unei „fișe provizorii de sinistrat”, un document de identitate și de stare special, în care să fie menționate toate pierderile suferite de sinistrat pentru a-i fi de folos cât mai rapid și în fața oricărei entități legislative. Profesorul își imaginează apoi că va cere ministerului Propagandei să „fotografieze și cinematografieze” fiecare caz în parte. Sinistrații ar fi urmat să aibe posibilitatea de a obține credite avantajoase și materiale la prețuri reduse pentru cei care vor să-și reconstruiască imobilele.

2 ore mai târziu organizează o nouă ședință în care discută, în sfârșit, situația Capitalei și a țării după 7 bombardamente. Se constată lipsa procurorilor, care erau singurii îndrituiți să constate decesul cuiva, forțându-i astfel pe cei cu rude decedate să aștepte ore întregi înregistrarea decesului și primirea actelor de înmormântare.

Mihai Antonescu, antisemit cu state vechi, face în această ședință o declarație uimitoare:el spune că ar dori să declare public mulțumire echipelor de evrei care au lucrat foarte mult la salvarea vieților unor oameni prinși între dărâmături, la scoaterea cadavrelor de sub moloz și la ajutorarea pompierilor. Singurul lucru care îl oprește este „politica Germaniei față de evrei”. El mărturisește că „i-a făcut onoarea unui evreu să-i strângă mâna” după ce acesta salvase 2 soții de ofițeri de sub dărâmături, lângă acel ofițer care aștepta să vină un specialist .

Un nou atac, la 21 aprilie

În sfârșit, pentru prima dată de la începutul bombardamentelor se pune problema prealarmei. Sirenele sunau, în cel mai bun caz, cu 20 de minute înainte de sosirea bombardierelor. La o viteză de aproximativ 300 de km/h, cât aveau bombardierele, 20 de minute înseamnă că alarma se dădea doar când inamicul mai avea de parcurs 100 km până la București, deci când trecuse deja de Craiova. În cel mai rău caz, alarma suna doar cu 7 minute înainte de sosirea inamicului, adică abia atunci când acesta trecuse de Roșiorii de Vede.

Însă în ziua de 16 aprilie, nicio sirenă nu a sunat alarma în Brașov. Orașul a fost complet luat prin surprindere. La fel, la Turnu-Severin nu a sunat nicio alarmă, însă aici era numai și numai vina germanilor, românii neavând cum să prevadă când vor intra în țară avioane inamice. Deși Petre Strihan, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne a pus clar întrebarea:„Dar de ce nu s-a dat nicio alarmă și nicio prealarmă la Brașov?”, la patru zile de la întâmplare, singurul care i-a putut răspunde a fost generalul Ramiro Enescu, subșef al Marelui Stat Major:„Aceasta este o chestiune de cercetat”. Apoi Mihai Antonescu le povestește cum el și mareșalul au fost blocați în trafic la bombardamentul din 15 aprilie.

O asemenea atitudine contemplativă ar fi trebuit atunci calificată drept criminală. Nu există alt cuvânt pentru această nepăsare. De când intrau în România, bombardierele americane ajungeau la București, Ploiești sau Brașov în aproximativ 50 de minute. Acesta ar fi trebuit să fie timpul de la pre-alarmare și până la apariția bombardierelor. În tot acest timp aviația de vânătoare ar fi trebuit să poată ataca în mai multe valuri inamicul, mai ales la venire, apoi să realimenteze și să îl atace din nou, pe drumul de întoarcere.

În realitate, această strategie simplă nu s-a realizat pe de-a întregul decât de puține ori, cum s-a întâmplat în ziua de 21 aprilie. Germanii i-au așteptat pe americani în preajma Belgradului. Cele 91 de bombardiere au fost atacate de 75 de Bf 109. Până la sosirea escortei de 94 de vânători americani, germanii doborâseră deja 8 bombardiere cu prețul a 10 vânători germani. După regruparea americanilor, germanii s-au retras.

O parte mică din bombardiere și-au aruncat încărcătura deasupra Turnu-Severinului, ratând iar portul și nimerind orașul. Au murit circa 300 de persoane, dintre care și primarul. Restul de bombardiere și vânători au fost întâmpinați de către 30 de avioane românești cu care s-au luptat mai bine de o oră în jurul Bucureștiului. Românii au pierdut 10 aparate, apoi s-au regrupat și au atacat împreună cu germanii, pierzând încă 16 aparate. Cu acest prilej, 125 de case sunt complet distruse, iar 111 avariate. Morții încep să fie contabilizați mai bine:21 bărbați, 51 femei, 15 copii.

Americanii nu au mai pierdut decât 4 vânători. Noaptea au „aterizat” în Capitală și la Ploiești manifeste noi, intitulate:„Oare n-ați aflat încă?” și „Adevărul evident”.

Serviciul de Propagandă German difuzează două buletine informative:unul mai vechi, din 9 aprilie, intitulat „Soldatul german va apăra pământul României la fel ca pe propria sa patrie”, și unul nou, intitulat „De ce se bombardează Bucureștii?”. Cel vechi are 4 file, însă cel nou este scurt, de doar o filă, evident copiat după modelul anglo-american.

Zvonurile despre „cercurile evreiești” continuă. Se presupune că evreii ar fi lansat zvonul că Universitatea a fost bombardată ca „represalii” împotriva exmatriculării studenților evrei .

În urma bombardamentelor, 3.391 de bucureşteni morţi şi 3.005 răniţi

Ziua de 24 aprilie aduce din nou avioanele americane în România, de această dată pregătite să atace simultan Bucureștiul și Ploieștiul. 207 bombardiere, escortate de 48 de avioane de vânătoare sosesc la București și sunt întâmpinate de 30 de Bf 109 și IAR 80. Românii pierd 6 aparate, dar doboară două bombardiere. 190 de bombardiere atacă Ploieștiul, lovind nodul feroviar și Rafinăria Astra Română. Sunt întâmpinate de 30 de avioane românești și germane care doboară 3 bombardiere, dar pierd 15 aparate. Un alt val de 64 de bombardiere vine deasupra Ploieștiului, dar acesta se acoperă pentru prima dată bine cu ceața artificială. Bombele cad pe o rafinărie.

Doar 3 Bf 109 românești atacă bombardierele, dar reușesc să dea jos două dintre ele. Un grup ucigaș de 227 de avioane de vânătoare americane se întorc înainte de a ajunge la Ploiești, dar mitraliază pe drumul de întoarcere tot ce mișcă pe șosea sau pe calea ferată. 3 avioane de vânătoare românești sunt doborâte ceva mai târziu.

La București sunt distruse complet 191 de case și ucise 176 de persoane, dintre care 13 germani. La Ploiești mor 26 români și 27 nemți, sunt grav răniți 32 români și nemți, două rafinării sunt atinse grav:Astra și Orion și 75 de imobile sunt practic distruse. Numărul relativ mic de morți se datorează faptului că orașul este aproape complet evacuat.

În noaptea de 25 spre 26 aprilie a avut loc o alarmă în București. Mulți oameni au pornit pe jos să se adăpostească în afara orașului. Pe drum, la un moment dat, au trecut mașini militare. Fără să spună nimic, câțiva civili au aruncat pietre în mașinile militare, spărgând câteva geamuri. Luați prin surprindere, militarii nu au reacționat.

Situația devine din ce în ce mai tensionată. În ultima ședință a Consiliului de miniștri, profesorul Mihai Antonescu are o statistică sumbră pentru București:3.391 dintre locuitorii orașului au murit uciși de bombe. Alți 3.005 sunt răniți, dintre care 1.527 încă spitalizați. Bucureștiul are cu 1.822 de case mai puțin și alte 1.489 sunt dărâmate parțial.

Ce nu știe nici el, nici nimeni altcineva din cabinetul guvernării Antonescu este că acesta este doar începutul. Vor mai urma încă 3 luni și jumătate de groază și moarte.

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
Categorii:
articole asemănătoare


Scrie un comentariu