Sfânta Maria Egipteanca – drumul spre Sfințenie

Originară din Egipt, Sfânta Maria a dus, până la un moment dat, o viață de desfrânată. Timp de 17 ani, a trăit în desfrânare, iar într-o zi, pe când se adunaseră mulți oameni să meargă la Ierusalim, pe vremea închinării Cinstitei Cruci, a cerut și ea să meargă împreună cu tinerii desfrânați, pe drum continuând să păcătuiască.

Ajunsă în fața cinstitei Biserici, ceva nevăzut o oprea să intre în lăcașul de închinare și, înțelegând că pricina era viața sa păcătoasă, s-a rugat la icoana Maicii Domnului, făgăduind că dacă va fi lăsată să intre își va schimba viața și va trăi în curăție.

Și fiindu-i împlinită rugăciunea, Sfânta Maria a trecut Iordanul și s-a nevoit timp de 47 ani în pustie, fiind înconjurată de îngeri și înălțată în sus, în vremea rugăciunii. Căci lupta cu diavolii și cu patimile sale a fost atât de puternică, încât adesea sfânta se punea la pământ și nu se mișca până când nu se risipea ispita. Sfântul Zosima, cel care a găsit-o spre finalul vieții sale și a împărtășit-o, a fost și cel care i-a îngropat trupul în pustie, în secolul al V-lea.

Viata Sfintei Maicii Noastre MARIA EGIPTEANCA, scrisa de Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (633-638)

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru.

Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima (praznuit pe 4 aprilie), a trãit în veacul al V-lea. Nu stim cine a fost ereticul Zosima. ], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte.

Iară dupre aceasta turburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, şi dela alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, grăia cu gândul întru sineşi: Oare este pre pământ vreun monah carele să mă poată folosi pre mine şi să-mi arate mie chip de pustnicie, pre care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune? Aşa gândind Stareţul, i s’a arătat îngerul şi i-a zis: O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele s’ar fi arătat pre sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pre carea tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sânt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sânt pre lângă râul Iordanului. Deci îndată Stareţul urmând celuia ce-i grăia, a ieşit din Monastirea întru carea din pruncie se făcuse monah, şi ajungând la Iordan, a fost povăţuit de cela ce l-a chemat în Monastirea întru carea Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; şi bătând cu mâna în poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele păzea poarta, şi aceluia mai întâiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele priimindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi rugăciunea cea monahicească şi apoi l-a întrebat: De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii? Iară Zosima a răspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, carile pot să împrietenească pre suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeeşti şi să ne povăţuiască pre toţi a face cele folositoare; pentru că omul pre om nu poate să folosească, dacă nu fieştecarele va lua aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pre noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, carele au dat sufletul său pentru noi.

Acestea zicând igumenul către Zosima, s’a închinat acela, şi cerându-şi rugăciune şi binecuvântare, şi zicând Amin, a petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolò pre bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind; pentru că cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară cuvinte deşarte nu erau întru dânşii. Grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una era sârguinţa, şi cea întâiu, şi carea se urma cu sporire dela toţi, ca să se aibă pre sineşi morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pre cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fieştecăruia îi era înfocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s’a apropiat vremea sfântului marelui Post, iară porţile Monastirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte; pentru că pustiu era locul acela, şi nu numai neintrat de alţii, ci şi neştiut era de mireni. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru carea Dumnezeu şi pre Zosima l-a adus acolò: În cea dintâiu Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie, şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. Dupre aceea se adunau în biserică, şi făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pre altul bătrânii şi fieştecarele pre igumenul cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Şi dupre ce le făcea acestea, deschideau porţile Monastirii şi cântau cu tocmit glas: Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voiu teme? Domnul este scutitoriul vieţii mele, de cine mă voiu înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşindu-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pre unul sau pre doi fraţi păzitori Monastirii. Nu ca să păzească averile cele ce ar fi fost înlăuntru, pentru că nu era într’însa ceva de a fura tâlharii, ci să nu rămâie biserica fără de Dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului. Şi fieştecarele îşi ducea luişi hrana, pre cât putea şi voia, dupre trebuinţa cea măsurată a trupului. Unul puţină pâine, altul smochine, altul finice, iar altul linte muiată în apă; iar altul nimica, fără numai trupul său şi rasele cu carile era îmbrăcat, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie.

Aşa trecând Iordanul, se despărţeau departe dela eişi, şi nu vedea unul pre altul cum se posteşte, sau cum se nevoieşte. Iară de se întâmpla să vază altul pre prietenul său viind către dânsul, îndată se abătea spre altă parte, şi singur petrecea cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai nainte de Învierea lui Hristos, întru carea a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fieştecarele avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat. Şi nimenea nicidecum întreba pre altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii; pentru că aşa era rânduiala Monastirii aceleia.

Deci, atuncea şi Zosima dupre obiceiul Monastirii a trecut Iordanul, puţină oarece din hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu carea era îmbrăcat; iară rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană dupre nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pre pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca să se folosească; şi i se adăogea lui dorire spre dorire. Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni, pentru că înceta puţin din călătorie în vremea pravilei sale, în fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iară când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâiu s’a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, şi tremurând s’a însemnat cu semnul crucii, apoi lepădând frica, când îşi sfârşea rugăciunea, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pre oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pre cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; pentru că nu văzuse în acele zile vedere omenească, nici altă oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a văzut pre Zosima de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iară Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga, vrând să ajungă pre ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea.

Iară dupre ce s’a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au îngreţoşat de nimenea. Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat. Iară dupre ce a ajuns la acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iară Zosima ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de ceastă parte de pârău şi a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atuncea trupul acel ce fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii ceii păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voiu priimi rugăciune dela tine.

Atuncea cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea carea niciodată îl văzuse şi de carele niciodinioară auzise, şi a zis întru sine: De n’ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m’ar fi numit pre nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pre sine o haină veche şi ruptă pre carea o purta, o a aruncat la dânsa, întorcându-se cu faţa despre dânsa.

Iar aceea luându-o, şi-a acoperit partea trupului carea se cădea să o acopere mai mult decât pre celelalte părţi, pre cât era cu putinţă încingându-se, şi întorcându-se spre Zosima, ;a zis către dânsul: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi dela mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie dela dânsa. Asemenea şi aceea s’a aruncat pre sineşi, şi zăceau amândoi pre pământ cerând unul dela altul blagoslovenie, şi nimica se putea auzi dela amândoi grăindu-se, fără numai: Blagosloveşte! Iară dupre multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine. Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pre Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire carea este dată ţie mai mult decât altora, că m’ai numit pre nume, şi preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodată m’ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci priimind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti. Iară Zosima zicând: Amin, s’au sculat amândoi dela pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, carea nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă.

Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma creştinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iară Zosima a răspuns: Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Priimeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a răspuns către dânsul: Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori sântem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s’a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; sau măcar Zosima nu a înţeles nimica, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimica grăind; însă se jura, pre Dumnezeu puind martor: Că în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un cot dela pământ, şi în aer stând şi rugându-se. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s’a cuprins de frică, s’a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră.

Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s’au născut din Fecioară, pentru carele porţi goliciunea aceasta şi pentru carele atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m’am trimis în pustia aceasta, ca pre toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n’ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pre mine nu m’ar fi întărit pre atâta cale, carele niciodinioară voiam, nici puteam să ies din chilia mea. Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul: Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voiu goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voiu spune istoria mea; căci pentru ce mă voiu lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voiu începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii. Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa ei, şi neoprit lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru dânsa: Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.

Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele! Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

Cenzura sistemului face să ajungem la mai puțini dintre voi! Distribuiți articolele noastre și sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

• Donație lunară
• Doar acum

Selectați cât doriți să donați (EUR)

€5 €10 €20 Altă sumă

Introduceți cât doriți să donați (EUR)